Definirea substratului limbii române

1. În DLR substratul e definit ca „limbă a unei populații băștinașe înlocuită cu altă limbă în urma unei cuceriri, a unei colonizări, a unei migrațiuni și din care, ca efect al bilingvismului, unele elemente persistă în limba cuceritorilor”. Definiția e formulată pe bazele concrete ale istoriei limbii române: latina orientală (sermo militaris, sermo vulgaris) a fost însușită de populația Daciei după o lungă perioadă de bilingvism, păstrând multe trăsături ale limbii înlocuite.

Limba dacilor nu ne este cunoscută. Urmele ei din română, adică substratul propriu-zis, se recunosc printr-un procedeu de eliminare: ce nu este latin, grecesc sau slav, ori datorat unei creații interne a limbii. După această cernere, procedăm la comparația cu albaneza, care, foarte probabil, se identifică cu limba vorbită de traco-daci. Raporturile dintre română și albaneză se reduc adesea la potrivirile, uneori aproximative, dintre cele o sută de cuvinte presupuse autohtone. Comparația trebuie făcută nu la nivelul actual al celor două limbi, ci la cel care rezultă adesea prin reconstrucție, la stadiul primar al evoluției lor. Trebuie adăugat însă, cu insistență, că această raportare reciprocă trebuie să aibă în vedere toate compartimentele limbii: vocabular, fonetică, gramatică. Iată ce scria Hasdeu în această privință: „Identitatea lexicală albanezo-română e secundară, după mine, în comparațiune cu identitatea gramaticală. Caracteristice mai ales sunt întâlnirile între română și albaneză nu prin vocabular, ci prin particularitățile fonetice, morfologice și sintactice, care nici într-o ipoteză nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoi în cursul timpului, ci datează de la însăși obârșia limbii” (Hasdeu 1900-1901: 656).

Mai aproape de noi, vede lucrurile la fel, și chiar mai larg, învățatul albanez Eqrem Çabej: „Albaneza și româna – zice el – au legături strânse în domeniul foneticii, al morfologiei, al vocabularului, al formării cuvintelor, al sintaxei și frazeologiei, al zicalelor și al locuțiunilor proverbiale, încât, fără a lăsa neobservate deosebirile, adesea ai impresia că este vorba de unul și același spirit al limbii manifestat sub două forme. În sensul acesta, raporturile dintre aceste două limbi pot înlocui într-o anumită măsură perioada lor preliterară. Cred că aceste raportări pot fi apreciate la justa lor valoare doar atunci când sunt considerate în cadrul mai amplu al relațiilor culturale dintre cele două popoare” (Çabej 1959: 531).

2. Tendințe ale latinei populare erau, cel puțin unele dintre ele, în acord cu anumite predispoziții ale limbii traco-dacilor. De exemplu, dentala s urmată de iot s-a transfigurat în ș, ca o tendință activă în ariile periferice ale României. Hidronimele majore Argeș, Timiș, Criș, Someș, Mureș apar la autorii antici, greci și latini, în scriere oscilantă: Marisos și Marisia; la fel, Grisia, Tibisia, Carsium, Carsidava (rom. Hârșova). În albaneză ș (scris sh) se dezvoltă spontan în cuvintele autohtone și în împrumuturile de până în secolul al XI-lea. În general, apariția africatelor și probabil a palatalelor ń, l’ explică rolul foarte important pe care l-au avut vocalele anterioare și iotul în modificarea acestor sunete. Reținem observația remarcabilă făcută de E. Petrovici încă din 1950: „Marele rol jucat de vocalele anterioare și de iot în romanica dunăreană dinaintea influenței slave, mai mare decât în celelalte limbi romanice, se datorește, probabil, acțiunii substratului tracic” (Petrovici 1950: 214-215).

Al. Graur scrie în 1930 articolul  Ts en latin, arătând, cu exemple, existența africatei [ts] în latina târzie, ortografiat z sau s: zappus (rom. țap, alb. cjap) (Graur 1930: 266). Din hidronimia traco-dacă avem exemple numeroase; unul dintre ele: Tsierna (Tierna, Dierna, Zerna), devenit târziu Cerna (cu o reamenajare slavă).

Din inscripții se pot reține exemple și cu evoluția dentalei d: adzutor, zaconus, oze (= hodie), zebus (= diebus, ablativ pl. al lui dies) etc. În lista numelor de plante a lui Dioscoride ne întâmpină (pro)diárna „Veratrum nigrum”, din fondul lexical traco-dac, regăsit în zârnă „Solanum nigrum”, de unde top. Zărnești, rostit cu africată la inițială: dzârnă.

Așadar, trebuie urmărite tendințele fonetice din latina târzie și din numele conservate din traco-dacă. Sunetele se împrumută greu, dar se preiau ușor din substrat.

3. Cuvintele comune atribuite substratului (aproximativ 90) aparțin, cele mai multe, de domeniul păstoritului și al agriculturii de munte: părți ale corpului (ceafă, ciuf, grumaz, gușă, rânză), obiecte de îmbrăcăminte (brâu, căciulă, sarică), locuințe primitive (argea, cătun, vatră, gard), alimente (brânză, urdă, zară, bulz, arichiță). Animalele, păsările, plantele, configurațiile terenului denumite prin termeni de substrat constituie mediul înconjurător al crescătorilor de vite din zonele muntoase.

4. Interesantă însă este raportarea acestor cuvinte la sinonimele latinești păstrate în română. Se stabilește între ele un raport ca de la general la particular; sinonimul autohton exprimă o specializare semantică pastorală, cum rezultă, de exemplu, din perechea alb (lat. albus) și barzu (alb. i bardhë); barz e termen pastoral, se referă la animale și păsări (oaie barză, pasăre barză). La fel, lână (lat. lana) denumește generalul, iar bască, atestat doar în Psaltirea Scheiană, se referă la lâna de pe o singură oaie. Brânză și urdă sunt în româna comună sorturi de caș (lat. caseum), iar zară, un fel de lapte (lat. lactem), sarbăd însemnează acru (lat.) cu referire expresă la lapte acru (lat.), strepede desemnează numai viermele din brânză, iar baci se cuprinde ca particular în sfera semantică generală a lui păstor (lat. pastor) ori păcurar (lat. pecorarius) (Brâncuș 1983: 161-162).

Întregul vocabular autohton este organizat în felul acesta. Avem astfel certitudinea că fondul autohton al românei este un ingredient în structura primară, latină, a românei.

Româna pare să fi moștenit din substrat și câteva sufixe: -esc, un sufix adjectival foarte productiv: daciscus, thraciscus, balisca vitis „viță de origine balcanică”, Lariscus n. pr. masculin. În latină și greacă acest sufix (-iscus, -ισκος) formează numai diminutive.

Alt sufix atribuit substratului, -uș, e analizat foarte devreme la derivate de felul: auș (lat. avus), căuș (lat. cavus), cătușă (lat. cattus), mătușă (lat. amita), brândușă, căpușă etc.

S-ar adăuga sufixul diminutival -ză în coacăză, gălbează, pupăză (alb. dorëzë „mânușă”, zogëzë „păsărică” etc.).

5. În Dacia și în cele două Moesii, latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt care trebuie pus pe seama caracterului popular și colocvial al latinei din această arie laterală a Romaniei. Astfel, se extind morfemele i și u pentru reorganizarea paradigmelor și a opozițiilor, se dezvoltă mult cazul vocativ, apar construcții prepoziționale emfatice ori discontinue de felul: mi-a dat mie, mă vede pe mine, se extinde cumulul de mărci, determinarea devine redundantă în structuri de tipul omul cela bunul și, la fel, negația în nu a plecat nimeni, nu vede nimic, la timpurile verbului se creează desinențe de număr și persoană, apar alternanțe în radical ca elemente hipercaracterizatoare, se dezvoltă formulele de adresare, sintaxa are caracteristici populare (coordonarea și construcțiile prepoziționale în flexiunea cazuală), se preferă forme analitice (perfect, viitor), încărcarea cu valori sintactice a acuzativului, abateri expresive de topică. Vocabularul a pierdut termenii citadini de felul pater, mater, via, platea; „latina devine, deci, idiomul unor comunități sociale cu forme de cultură și de civilizație tipic populare” (Niculescu 1978: 11). De amintit aici caracterul popular al terminologiei creștine difuzate de timpuriu în aria romanizată orientală.

6. Cantemir este cel dintâi învățat care a arătat că limba dacilor s-a păstrat multă vreme în mediul rural datorită femeilor, mai conservatoare în materie de limbă.  „Cred și accept că dacii și-au putut strica limba și amesteca unele cuvinte latine, dar nu că și le-au putut uita până într-atâta pe ale lor, încât nici măcar între femeile și moașele de la țară să nu fi rămas și cea mai slabă urmă.” (Cantemir 1983: 65)

Alteori, afirmă Principele, elementele indigene s-au menținut prin sclavii daci și mai ales prin femeile dacilor căsătorite cu coloniști romani. În Descriptio Moldaviae arată că de la daci ni s-au păstrat, în expresie latină (mai rar slavă sau greacă), o mulțime de credințe, obiceiuri, datini legate de psihologia lumii rurale: Zâna (Diana), Sânzienele (Sanctus dies Johannis, etimologie dată de Cantemir pentru prima oară), Joimărițele, Zburătorul, Călușul, Doina etc., studiate amănunțit de folcloriști și etnografi.

Cantemir a observat că există deosebiri importante de grai între bărbați și femei. Acestea, femeile, sunt mai conservatoare decât bărbații; păstrează mai bine particularitățile de grai ale locului. Palatalizarea labialelor, de exemplu, un fenomen fonetic propriu Moldovei, ne întâmpină mai cu seamă în graiul femeilor și al așa-zișilor „feciori de babă” (filii vetulae), care „au zăbovit prea mult la sânul maicii”, cum se exprimă Cantemir. Observația lui privind conservatorismul femeilor a fost reluată și generalizată la nivel romanic de B.P. Hasdeu: „Palatalizarea labialelor, cum a arătat Cantemir, e un fenomen propriu femeilor” (Hasdeu 1976: 38). „Oriunde s-a introdus la noi și s-a propagat acest element de tot femeiesc, el a întâmpinat o crâncenă rezistență din partea elementului celui bărbătesc a conservării labialelor. Toate naționalitățile latine extra italice s-au zămislit din amestecul bărbaților romani cu femeile barbare” (Hasdeu 1976: 38; vezi și Hasdeu 1982: 2, 87).

Mai târziu, Th. Capidan, ocupându-se mai cu seamă de vorbirea femeilor aromânce, spune că: „Femeia, ca agent de conservare, dar și de propagare a faptelor sociale ca religia, arta populară etc., se arată peste tot superioară bărbatului. În limbă, însă, această superioritate, ținând seama de felul cum ea se propagă în familie, devine și mai evidentă. Se știe că la însușirea unei limbi un rol important îl joacă elementul psiho-fiziologic: imitația” (Capidan 1943: 78).

Copilul de sex femeiesc e mai profund legat de vorbirea mamei. „Fetele sunt mai apropiate de felul de a vorbi al mamei” (Capidan 1943: 421). Capidan îl citează pe A. Meillet (1925: 80, apud Capidan ibid.), care a susținut mereu „ca problemă fundamentală, ereditatea în limbă”. Tendințele din limba indigenă – zice Meillet – se pot manifesta în noua limbă adoptată.

7. Constantin C. Giurescu și Dinu Giurescu, în voluminoasa Istorie a românilor, consideră (cu precauție) că „o parte din credințele populare, din descântece, din leacurile băbești trebuie să aibă o străveche origine dacă” (Giurescu și Giurescu 1971: 83). E posibil ca de la daci să ne fi rămas obiceiul petrecerii „cu bucurie” a morților pe ultimul drum. Multe alte manifestări ale spiritualității rurale (blesteme, injurii, descântece, farmece, vorbe de ocară) par să fie moștenite de la daci, menținute în psihologia colectivă a satului românesc aproape exclusiv de femei. Limba acestora e mai conservatoare, cu rostiri și construcții vechi, o sintaxă simplă cu puține subordonate, mai multe exclamative, cu verbe ale mirării și inversiuni afective. Asuprirea femeilor, inegalitatea lor față de bărbați, munca necontenită pe lângă casă, grija uneori totală în creșterea copiilor, toate acestea motivează conservatorismul în limbaj, în general un limbaj cu particularități speciale față de al bărbaților. Am scris pe larg de „blestemele” din La Lilieci a lui Marin Sorescu. Reproducem aici din poezia Blestemul Bălii (Sorescu 1977/2010: 153): „Alege-s-ar praful de el/Praful și pulberea/Din creștet până-n călcâie/Și din călcâie până-n creștet!/Dar-ar Dumnezeu, pupa-i-aș tălpile,/Să-l mănânce viermii,/Să cure veninul șir, baltă după el!/…N-ar mai călca iarba verde!/Nu i-ar mai muri mulți înainte!/Pulberea să se-aleagă de casa lui!/Să-i intre viermii în așternut!/N-ar mai ajunge să-i cânte cucul!/Să cânte cucuvelele!/Să urle lupii în curtea ta, mă orbețule!” Sau: „Nu i-ar mai răbda pământul, usca-li-s-ar carnea pe oase!” (Sorescu 1973/2010: 106).

În blesteme limbajul femeilor e pasional, nestăpânit, năvalnic, deși e mai conservator, cu elemente arhaice. De regulă, imaginile sunt pline de clocot, pornesc de la realitățile gospodărești ale vieții închise din satul românesc de odinioară. Blestemul are o încărcătură emoțională puternică, e credința că invocația prin blestem se poate îndeplini, ceea ce justifică apariția blestemului în basme, în legende.

Din Leul albastru, o culegere de pagini autobiografice a lui D.R. Po-pescu, am reținut blesteme cu aglomerare de cuvinte și expresii care privesc forme ale existenței umile, cu credințe și obiecte-simbol reflectând sărăcia și destinul tragic: „Tot plin de țuică umblă de câtăva vreme, zise Sevastița. E plin ca o damigeană, burtosu’, paștele și lingura, și moașa ce i-a tăiat buricu’, și iapa ce i-a dat lapte, proțapul carului și-al lui taică-său, lampa, grâul, grebla cu care-adună Dumnezeu stelele de pe cer, focul, apa, ștreangul, păduchii ce rod pielea, izmenele, pestelca, Crăciunul, oala în care fierbe făsuiul! zise ea închinându-se și pornind pe la mijlocul drumului” (Popescu 1981: 172).

E un text poetic superb, alcătuit aproape numai din substantive (comparații, metafore, eufemisme) supraîncărcate de înțelesuri. În general, blestemul e „strigat în gura mare”, în auzul întregului sat.

8. Medicina populară e veche la români, cu forme care străbat până în lumea dacilor. Leacurile băbești sunt însoțite de descântece spuse adesea într-o terminologie proprie care, uneori, acoperă întreaga existență a lumii rurale. S-a scris mult despre limba descântecelor, o recreare a structurilor gramaticale, a valorilor semantice și stilistice. De exemplu, inversiunile perfectului compus, cu intercalarea unui pronume conjunct, ar exprima valoarea admirativului, un mod al surprizei cunoscut cu aceeași structură morfologică în unele limbi balcanice: „glas de cuc în gură pusu-mi-au, cu cizmi de argint încălțatu-m-au, … sprânceni din dragoste scrisu-mi-au, … meri di aur în sânu băgatu-mi-au, … di mâna dreaptă luatu-m-au, pe hudiță, pe cărăruș pornitu-m-au” (descântec de fapt, Descântecele: 340).

9. Se adaugă aici numeroase alte fapte de limbă care exprimă particularități de civilizație și cultură populară veche, credințe, practici, obiceiuri străvechi cunoscute încă în lumea satelor.

Am lăsat deoparte elementele de fonetică despre care s-a scris mult (vocala ă, consoana h, rotacismul lui -n-) și de morfologie (articolul definit, particularitățile cazuale, numeralul, timpurile și modurile verbale etc.). Remarcăm totuși unele raporturi sintactice mai rare relevate de Spiro Floqi (1966): Și bătrânii că-s bătrâni …, alb. Edhe pleqtë që janë pleq (raport concesiv); De bună, bună este, alb. Për e mirë, e mirë është (complement de relație); Că trebuia o ploaie trebuia, dar mi se pare c-o să ne vină o vijelie, alb. Që lipsej një shi, lipsej, por më duket se do të na vijë një shtrëngatë (subordonată de relație). De observat aceeași topică și, surprinzător, aceeași ordine în structura morfematică a cuvintelor.

10. S-a scris mult, încă din secolul al XIX-lea, despre frazeologia comună româno-albaneză (vezi bibliografie la Brâncuș 1999). Reținem observația că termenii pereche se deosebesc numai prin topică: rom. Cât a închide și a deschide ochii: alb. Sa çel e mbuyll sytë (lit. „cât a deschide și a închide ochii”); rom. A fi unghie și carne (cu cineva): alb. Jam mish e thua me dikë id. (lit. „Sunt carne și unghie”); rom. S-a făcut piele și os: alb. Asht ba âsht e lekurë (lit. „S-a făcut os și piele”); rom. Fără cap și coadă: alb. Pa bisht e pa krye (lit. „fără coadă și fără cap”); rom. Ici-colo, schimbă câte o vorbă: alb. Aty-këtu (lit. „colo-ici”); rom. Și fudul și cu bube în cap: alb. Dhe qeros dhe fodull (lit. „bubos și fudul”). Cum se explică inversiunea termenilor de la o limbă la alta?

Rom. și, alb. e pot avea valoare adverbială: Mă iei și pe mine? alb. A më merr e mua?

În repetiția și și, al doilea și e adverb: Și și mai bine; în albaneză: Edhe (< e, dhe) më mirë.

În ambele limbi sensul frazeologic poate apărea numai printr-o schimbare de topică. De exemplu, propoziția Sângele nu se face apă, alb. Gjaku s’bëhet ujë „sângele nu se face apă” capătă culoare frazeologică (deci și stilistică) doar prin anticiparea numelui predicativ, deci printr-o schimbare de topică: Sângele apă nu se face, alb. Gjaku ujë s’bëhet id. (Hasdeu 1900-1901: 661).

11. Unele cuvinte au conținut mitologic sau etnografic cu paralele în albaneză și, uneori, în alte idiomuri vechi din Balcani: Calea albă, de exemplu, sau calea primară, denumind „prima vizită pe care o face după nuntă tânăra nevastă la casa părinților”, este identic cu alb. udha e parë, udha e bardhë (se mai spune și parëtë – de la adj. i parë „întâi, prim”); ursitoarele (sau urzitoarele) „personaje mitice implicate în destinul omului”, alb. vitore, -ja id. (de la vb. vej „a țese”) (Çabej 1976: 295); sinonim: Bunele „zânele ursitoare” (DA, s. bun), alb. Të Mirat (sg. E mira) „ursitoare la nașterea copilului”; Frumoasa pământului, alb. E bukura e dheut id. (pentru numeroase alte compuse și construcții frazeologice, Brâncuș 1999: 137-139) și: Cumințenia Pământului, Cățelul pământului, Greul pământului, A face umbră pământului ș.a.; Babele (alb. Plakat – cu corespondente și în alte limbi balcanice), denumire a primelor nouă zile ale lunii martie; legenda configurațiilor stâncoase din Carpați (Bucegi, Ceahlău), în ar. moașile. La români și la albanezi mitul acesta are origini pastorale, e legat de procesul urcării oilor la munte.

12. Am arătat în aceste pagini că substratul limbii române trebuie studiat potrivit unei viziuni mai largi decât aceea obișnuită în cercetările actuale. Urmele substratului se regăsesc în gramatică, formarea cuvintelor, frazeologie. Trebuie avute în vedere tendințele din latina populară, echivalentele albaneze și datele reconstrucției în româna comună. Substratul reflectă aspecte ale psihologiei, civilizației și culturii populației autohtone. Rolul femeii în conservarea acestui ingredient în formele primare ale limbii a fost covârșitor.

GRIGORE BRÂNCUȘ
(20 martie 1929 – 1 aprilie 2022)

Profesorul Grigore Brâncuş, membru titular al Academiei Române, director onorific al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan–Al. Rosetti”, s-a stins din viață la 1 aprilie 2022, la puțin timp după ce împlinise vârsta de 93 de ani.

Academicianul Grigore Brâncuș, personalitate de prim rang a literelor româneşti actuale, a fost coautor sau coordonator al unor lucrări academice reprezentative (Dicționarul Tezaur al Limbii Române și Istoria limbii române). Este, fără îndoială, cel mai bun specialist român în cercetarea fondului autohton, a cărui pondere în formarea limbii române a stabilit-o
printr-o investigație făcută dintr-o perspectivă cuprinzătoare, ce oferă posibilități multiple de aprofundare pentru cercetările viitoare. A dat cea mai convingătoare și mai argumentată descriere a vocabularului păstrat de română din substrat (Vocabularul autohton al limbii române, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române) și a inițiat compararea structurilor frazeologice și semantice comune limbilor română și albaneză (Concordanţe lingvistice româno-albaneze, carte pe care însuși Profesorul o considera parte a trilogiei pe care o închinase substratului). A pus astfel în lumină rolul și locul substratului în procesul de creare a limbii noastre, conturând specificul românei deopotrivă între limbile romanice și între idiomurile vorbite în Balcani. A studiat totodată elementele străvechi (lexicale, fonetice și de structură gramaticală) moștenite de română din limba latină. Are, de asemenea, contribuții remarcabile în domeniul dialectologiei românești, corelând constant faptul dialectal nu doar cu limba literară, ci și cu limba populară, cu etnografia, cu toponimia și cu antroponimia. A acordat o atenție specială caracteristicilor avute de dialectele sud-dunărene ale românei istorice din perspectiva ramificării lor din trunchiul românei comune, precum și relației acestor dialecte cu limba albaneză și cu limbile vorbite în Balcani. Structura morfologică a românei actuale și componentele de bază ale lexicului românesc i-au reținut îndelung atenția, cu mare folos științific și cultural, inclusiv din perspectiva predării limbii române ca limbă străină. Cercetarea etapelor de evoluție a formei elevate a limbii noastre naționale și reevaluarea științifică a operei unor reprezentanți iluștri ai lingvisticii, ai filologiei și ai literaturii românești (între ei Bogdan Petriceicu Hasdeu și Ion Creangă) s-au concretizat în studii aprofundate și în ediții critice de referință.

Prin această abordare complexă, din perspective multiple, a fenomenului lingvistic românesc, studiat în totalitatea sa, academicianul Grigore Brâncuș a pus în evidență necesitatea și utilitatea pregătirii multilaterale a lingvistului. Iar prin claritatea și coerența redactărilor sale a argumentat ideea că cele mai dificile cercetări, întreprinse totdeauna cu înțelegerea deplină a modului de funcționare a sistemului limbii, în integralitatea sa, pot fi comunicate, spre înțelegerea deplină a faptelor și a argumentelor, în formă îndelung „lămurită”.

Lucrări reprezentative: Vocabularul autohton al limbii române (1983); Limba română pentru studenții străini (în colaborare, 3 volume; 1978, 1980, 1981; într-un volum în 1982); Istoria cuvintelor. Unitate de limbă și cultură românească (1992, reeditat în 2004); Gramatica limbii române. I. Morfologia (în colaborare, 1998); Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române (1995, reeditat în 2009, versiune albaneză în 2009); Concordanţe lingvistice româno-albaneze (1999); Istoria limbii române (2002); Studii de istorie a limbii române (3 volume, 2007, 2008, 2013); Expresia populară în ciclul „La lilieci” de Marin Sorescu (2014); Istoria limbii române. I (în colaborare, 2018); Memorii (2020).

Ediții critice importante: B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae (3 vol., 1972, 1974, 1976); B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor (1984, reeditată în 1999); B.P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie (2 vol., 1988, reeditată în 1999). I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-Putea) (2003); Ion Creangă, Opere (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş, 2014).

Referinţe bibliografice

Brâncuș 1983 = Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

Brâncuș 1999 = Grigore Brâncuș, Concordanțe lingvistice româno-albaneze, București, Institutul de Tracologie, 1999

Çabej 1959 = Eqrem Çabej, Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, în „Studii și cercetări lingvistice”, X, 1959, nr. 4, p. 527-560

Çabej 1976 = Eqrem Çabej, Studime gjuhësore, II, Prishtinë, Rilindja, 1976

Cantemir 1983 = Dimitrie Cantemir, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus, în Dimitrie Cantemir, Opere complete, IX/I, prefață de Virgil Cândea, ediție critică și traducere de Dan Slușanschi, București, Editura Academiei, 1983

Capidan 1943 = Theodor Capidan, Limbă și cultură, București, Fundația regală pentru literatură și artă, 1943

DA = Dicționarul limbii române, I/I, A-B, București, Socec, 1913

Descântecele 2010 = Descântecele manuscrise românești (secolele al XVII-lea – al XIX lea). Ediție critică, studii lingvistice și filologice de Emanuela Timotin, București, Editura Academiei Române, 2010

DLR = Dicționarul limbii române, s.n., X/5, spongiar-swing, București, Editura Academiei Române, 1994

Floqi 1966 = Spiro Floqi, Constructions tautologiques en albanais contemporain (et concordances albano-roumaines), în „Studia Albanica”, II, 2, 1966, p. 129-144

Giurescu 1971 = Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi, București, Albatros, 1971

Graur 1930 = Al. Graur, 1930, Ts en latin, în „Romania”, 56, 1930, nr. 222, p. 265-267

Hasdeu 1892 = B.P. Hasdeu, Un element femeiesc în limba română, în „Revista Nouă”, V, 1892, nr. 8-9, p. 287-293

Hasdeu 1900-1901 = B.P. Hasdeu, Cine sunt albanezii?, în „Literatura și arta română”, 5, 1900-1901, partea a II-a, p. 655-661

Hasdeu 1976 = B.P. Hasdeu, Etymologicum magnum romaniae, III, ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, București, Minerva, 1976

Meillet 1925 = A. Meillet, La méthode en linguistique historique, Oslo, H. Aschehoug et comp., Leipzig, Otto Harrassaowitz, Paris, Honoré Champion, London, Williams et Norgate, Cambridge, Mass, Harvard University Press,1925

Niculescu 1978 = Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978

Petrovici 1950 = Emil Petrovici, Corelația de timbru a consoanelor dure și moi în limba română, în „Studii și cercetări lingvistice”, I, 1950, nr. 2, p. 172-233

Popescu 1981 = D.R. Popescu, Leul albastru, București, Minerva, 1981

Rosetti 1975 = Al. Rosetti, Limba descântecelor româneşti, Bucureşti, Minerva, 1975

Rosetti 1982 = Al. Rosetti, Schiţă de istorie socială a limbii române, Bucureşti, Eminescu, 1982

Sorescu 1973/1977/2010 = Marin Sorescu, La Lilieci, Cartea întâi, București, Eminescu, 1973; Cartea a doua, București, Cartea Românească, 1977; La Lilieci, vol. I, Prefață de Ion Pop, București, Jurnalul Național, 2010

The definition of the substratum in the Romanian language

Keywords: The history of the Romanian language; popular Latin; Dacian language; bilingualism

The substratum of the Romanian language is a main element of this last born as a consequence of the bilingualism of the population of Dacia. Some tendencies of popular Latin were assimilated by the substratum during the period of bilingualism. The local pre-Roman elements, which we generally infer through a comparison with Albanian and by eliminating sub-sequent influences, make up the common Romanian language. Their evolution is identical with that of the Latin elements. Traces of the substratum are to be found in every section of the language not only in vocabulary but also in phonetics, grammar, word-formation, phraseology. Elements of mythology, ethnology etc. are attributed as well to the substratum. The contribution of women in maintaining several elements of the substratum (i.e.dialectal pronunciation, imprecations, enchantments, gestures, etc.) was recognised by many scholars from among which were the Romanian learned Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Theodor Capidan and the French Antoine Meillet.