Avatarurile spiritului identitar în contextul globalizării

Globalizarea și starea de criză

Dacă ar fi să ne oprim la una dintre crizele majore ale lumii contemporane, care afectează esențial ființa umană, aceasta ar fi criza de identitate. Și nu întâmplător, ci pentru că acest concept se definește în forme plurale, din diverse perspective: psihologic, sociologic, ontologic, cognitiv, mitologic, arhetipal și lista ar putea continua, dată fiind complexitatea fenomenului. În fapt, identitatea este reflexul ființării, acțiune proprie omului, formă de exprimare a integrării sale sociale, ca proces continuu, de-a lungul existenței biologice. Așadar, punând în raport de complementaritate existența fizică și pe cea spirituală, omul trebuie privit exclusiv în context social, ca singurul spațiu consacrat pentru umanizare și devenire, deopotrivă.

Vom porni de la această perspectivă, încercând să identificăm componente ale crizei identitare în contextul mileniului III, din perspectiva globalizării. Mai întâi, am pus în formula identității două constante, care, în evoluția omenirii, s-au conservat, printr-un proces de conectare la arhetip. Acestea sunt: comunicarea și matricea culturală, fiind fundamentale, indiferent de epoca istorică, și contribuind la formarea, dezvoltarea și consolidarea identității. Evident că aceasta trebuie privită atât la nivel de individ, cât și la nivel de comunitate, adică atât microsistemic, cât și macrosistemic, având același centru, pe care îl vom numi reper ontologic. Revenind la cele două constante la care m-am oprit, comunicarea și matricea culturală, omul trebuie privit în cadrul comunității umane în care s-a născut.

Individ – comunitate

Ființa umană nu poate viețui în afara comunității și nici fără a comunica, aceasta din urmă fiind o nevoie vitală, esențială. În timpul istoric al omenirii, succesiunea epocilor a provocat o schimbare permanentă a mentalității și a modelului social, elemente care au produs, implicit, adaptarea individului la dinamica mediului social. Prin urmare, influențele evoluției sociale au marcat și existența individului, astfel încât acesta a fost determinat să-și modeleze identitatea, adaptându-se la matricea socială. Cert este că în timp, omul a conștientizat cele două constante care îi defineau identitatea: comunicarea și matricea culturală, asumându-și-le ca pe niște valori organice, potențatoare ale existenței sale individuale. Pe de altă parte, s-a confirmat faptul că singurătatea, izolarea alterează singularitatea – marca identitară a fiecărui individ. Din acest motiv, omul caută socialul, comunitatea, astfel încât existența să-i fie jalonată de un permanent schimb de idei, de produse, de valori, în general, filtrate și prelucrate la nivel personal, în context social. Conștientizarea limitelor spațiale ale comunității a stimulat dorința de depășire, spiritul explorator dezvoltându-se și generând conotații identitare esențiale, marcatoare certe ale universului cognitiv individual. Orice excurs dincolo de limite pune în valoare identitatea ființei umane în raport cu alteritatea, sporește conștiința identitară și lărgește sfera matricei culturale. Dacă toate aceste avataruri ale spiritului identitar au definit evoluția culturală a omului, au sporit potențialul comunicării și au consolidat legătura cu matricea culturală originară, acum, la început de mileniu, definirea procesului cu termenul de globalizare a creat temeri, exacerbând spiritul autohton, național și diminuând substanțial încrederea omului că dincolo de granițe se pot construi punți de comunicare și legături culturale care să consolideze spiritul identitar în context global.

Acest fenomen a fost luat în calcul de cercetările sociologice, psihologice, antropologice, din domeniul politicilor publice, destinate individului și societății, astfel încât s-au determinat atât efectele de amenințare, cât și cele benefice ale globalizării asupra comunicării și asupra matricei culturale.

Globalizarea în viziunea lui Solomon Marcus

O rană deschisă – cum ar spune Solomon Marcus – a lumii contemporane, globalizarea este un fenomen care a învăluit noul mileniu al omenirii. Spiritul identitar exacerbat intră în suferință crudă, iar izolarea socială îi accentuează această rană, determinându-i reacții subiective față de fenomenul globalizării. Din nefericire, conotațiile termenului sunt ajustate de patosul identitar, care își strigă starea ca pe o nefericită întâmplare a destinului umanității. Astfel, totul se convertește într-o criză reală de identitate, dar, paradoxal falsă, în același timp, alimentată, din păcate, de tendințele extremiste, destul de prolifice, pe acest fond tumultos al mileniului III. Cu eleganță culturală, dar și cu o fermitate clară, Solomon Marcus atrage atenția că „Astăzi, mai mult decât în trecut, un om de cultură își reduce mult din posibilitatea de a se afirma în propriul său domeniu dacă nu se interesează de peisajul general al culturii vremii sale” (Marcus 2005: 70). Este o subtilă, dar fermă atenționare, cum am spus, asupra pericolului de a configura un traseu distructiv pe care globalizarea l-ar avea pentru identitatea personală și națională.

Globalizarea este, din cercetările marcusiene, un fenomen care deschide perspectiva consolidării identității, prin universalitate. Acest aspect este unul definitoriu și pentru cunoaștere. Explozia informațională nu mai permite stăpânirea exhaustivă a unui domeniu, ci impune cunoașterea complexă, prin poziționarea într-o perspectivă culturală transdisciplinară. Și argumentul vine imediat cu exemplul lui Eminescu, personalitate emblematică a culturii naționale, dar și universale. Iată ce spune Marcus (Ibidem), în acest sens: „Eminescu, ambițios să afle cât mai mult din ceea ce știința și filosofia vremii sale au acumulat (creația sa poetică purtând marca acestui univers cultural total) nu numai că nu a beneficiat de atenția cuvenită și, în general, nu a fost urmat, dar a devenit fie obiectul persiflării și bagatelizării, fie prilej de speculații amatoristice, care îl transformau pe poet în mare fizician, de exemplu”. Cu eleganță intelectuală, Solomon Marcus vorbește despre „un nou mod de a înțelege identitatea”, numai după ce a argumentat faptul că „globalizarea este un metabolism care vine după o lungă perioadă de atomizare și invită la transgresarea frontierelor dintre discipline, vitală pentru înțelegerea principalelor procese care au loc în lumea de astăzi”.

În principiu, globalizarea este un fenomen deschis, prolific în cel puțin două direcții: una socială, care vizează macrosistemul, lumea în integralitatea ei, și o alta, individuală, stimulând fiecare om să se afirme ca entitate unică, irepetabilă, purtătoarea unei informații arhetipale, dar și a componentelor de dezvoltare personală. Abordarea marcusiană a globalizării este una deschisă, conciliantă, iar ca tipar ontologic este o replicare modernă, contemporană a vârstei de aur a omenirii. Nostalgiile după illo tempore s-ar diminua ca stare a ființei decupate din fluxul contemporaneității, izolate, angoasate de pericole imaginare, potențiale, care ar putea să-i altereze identitatea. Marcus merge până la o concluzie categorică, afirmată nu doar aforistic, dar și în contextul unui potențial cod etic necesar lumii de astăzi pentru a evita dispariția popoarelor din istorie și, evident, a identității acestora. Iată ce spune Solomon Marcus: „Globalizarea în cultură nu este în conflict cu identitatea culturală, ci o condiție a menținerii și dezvoltării acesteia din urmă”. Interacțiunea în plan social se prelungește și în planurile conexe ale vieții, astfel încât a o refuza ca modus vivendi este ca un gest de autoflagelare, finalizat cu vulnerabilizarea oricărei încercări de acțiune, de asumare a acesteia pe cont propriu. Mileniul III este, cu mult mai mult decât cele două anterioare, dependent de comunicare și interacțiune, căci este locul istoric al omului modern, agresat de o multitudine de fenomene imprevizibile și cu o dominantă distructivă.

Identitatea și interferențele lingvistice și culturale

Din perspectiva comunicării, transgresarea limitelor geografice a facilitat hibridarea lingvistică a registrului uzual, abandonând idealul corectitudinii normate. În prim-plan a venit aspectul pragmatic, concretizat în dorința de a comunica pentru a se înțelege cu ceilalți și pentru a se integra mai ușor într-un alt mediu decât cel autohton. Și asta pentru că fenomenul liberei circulații pe piața muncii, din rațiuni practice, a devansat procesul de adaptare lingvistică. Astfel, comunicarea și-a relaxat barierele lingvistice, încât a devenit, în primă fază, un instrument exclusiv utilitar. Acestui aspect i s-a alăturat și un fenomen de hibridare culturală, de mixare a elementelor din matricea culturală autohtonă cu cele din matricea noului mediu din țara de adopție.

Iată, așadar, că se prefigurează două concepte: țara de origine și țara de adopție, fiecare cu tiparele culturale proprii, din și în care se definește fenomenul migrației, care este în plină dezvoltare la acest început de mileniu. Libera circulație a cetățenilor, ca virtute a globalizării, pune omul în contact cu limbi și culturi noi, mai apropiate sau mai îndepărtate de informațiile din propriul univers, generând, într-o fază inițială, un real disconfort ființei umane. La întrebarea cine sunt eu? răspunsul vine cu greu, confuz, mai ales pentru cetățeanul de rând. Matricea culturală autohtonă nu mai există. O alta, diferită îi ia locul. Pas cu pas, disconfortul lingvistic și cultural se instalează și individul se simte străin, abandonat într-un mediu social nou și necunoscut. Compensatoriu va acționa doar munca aducătoare de bani, alienând omul, izgonindu-l parcă din condiția umană.

Țara de origine – țara de adopție sau În căutarea Lumii dintâi

Aceste aspecte s-au evidențiat mai întâi în procesul globalizării, asociindu-i conotații negative și umbrind elementele care țin de evoluție și progres. S-a transferat în plan secund faptul că lumea este mult mai conectată, că oamenii călătoresc, lucrează, studiază, își duc viața în alte țări, reușind astfel să-și afirme identitatea, în context global. Comunicarea nu are limite, căci internetul o favorizează indiferent de distanțe, astfel încât, conform statisticilor UE, peste 900 de milioane de utilizatori ai rețelelor sociale au cel puțin un prieten în altă țară. Chiar studiile se pot desfășura la distanță, fără a fi necesară deplasarea efectivă în alte spații culturale. Interacțiunea nu mai are piedici, mediul on-line fiind o alternativă la comunicarea directă. Fenomenul globalizării ridică și unele probleme, mai ales pentru că avantajele sunt distribuite în mod inegal pe mapamond, conservând astfel diferențele dintre țări și adâncind statutul celor defavorizați. Libera circulație pe piața muncii nu s-a asociat și cu integrarea socioculturală și lingvistică a omului dislocat din țara de origine, transformând această libertate într-o reală amenințare la identitatea individului. Și ceea ce definește viziunea logică și realistă asupra identității nu este izolarea, ci interacțiunea culturală, fără frontiere, fără constrângeri și temeri de alterare până la disoluție a spiritului identitar.

Deopotrivă, desemantizarea prin uz necontrolat a conceptului de comunicare, alterarea rolului fundamental pe care îl are interacțiunea în tot acest proces care trebuie să fie dinamic și constructiv duce la nașterea unui complex de inferioritate, prin desocializare. Este adevărat că în mileniul III comunicarea și-a diversificat instrumentele, iar cele moderne intră deseori în conflict cu cele tradiționale, defavorizând și alterând procesul în sine. Se creează frustrări care amprentează negativ profilul social pe care îl are omul contemporan. Asumarea unui statut de damnat, trăind cu sentimentul că socialul macrosistemic lucrează la disoluția identității individului, este un efect al unei cauze culturale care stă la baza etichetării fenomenului de globalizare ca fiind exclusiv negativ. Astfel, sunt stimulate anacronismele comportamentale, culturale, inadecvarea la dinamica timpului trăit, izolarea la modul propriu și refugierea nostalgică în trecut. Omul modern, care cade pradă temerii că identitatea îi va fi alterată prin intrarea în vârtejul globalizării, devine vulnerabil și indiferent la tendințele socio-culturale de îndreptare a privirii către viitor.

Spațiu, timp și ființă

În acest context, se impune să privim vizionar procesul de globalizare și să ne întrebăm cum va influența acesta, în viitor, comunicarea și matricea culturală în care viețuiește fiecare individ și, deopotrivă, comunitatea căreia acesta îi aparține fie prin naștere, fie prin adopție. Contextul recentului război din Ucraina, masivul exod al populației din țara de origine către țări mai sigure, suferința unui popor damnat sunt tot atâtea amenințări la adresa identității. Ne punem întrebarea dacă durerea despărțirii familiilor va declanșa o criză de identitate sau va accentua sentimentul identității, consolidând spiritul matricial în care acest popor s-a dezvoltat. Aproape involuntar, te refugiezi în Spovedania unui învins a lui Panait Istrati, constatând o ciclicitate istorică păguboasă, întreținută de anacronismele de mentalitate ale celor care conjugă, pentru întreaga omenire, verbul a decide: „Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ce fac oamenii” (Istrati, 2006: 6). Și aproape mecanic îți întorci privirea către propriul destin, pe care îl vezi hăituit de un timp istoric răvășit, haotic, scris avant la lettre la masa unor tratative inexistente. Ce se va alege din cele trei coordonate ale consubstanțialității omului cu țara lui? Care va fi decizia asupra vieții de după haos?

„Resetarea” identității

Plecarea într-un exil forțat are conotațiile unei veritabile deportări, cu diferența că locul acestei acțiuni este lăsat la decizia oamenilor. Nu e o nouă Siberie, un fenomen construit după o logică diabolică, o dezrădăcinare gândită ca o expresie a maladivului cronicizat din sfera politicii agresive, ci o fugă încotro vezi cu ochii, astfel încât valoarea supremă, viața, să fie salvată. Iată că aici vorbim despre o libertate a fiecărui om alungat de evenimente ilogice din țara natală. Libertatea de a găsi soluții pentru supraviețuire. Două noi concepte se dezvoltă, grefate pe canavaua unui timp istoric tulbure: țara de adopție și noua comunitate. Spiritului identitar și matricei culturale li se adaugă și aceste două noi concepte născute într-o stare de criză politică mondială. Întrebarea vine de îndată și vizează definirea timpului și a spațiului nou-apărute în contextul țării de adopție alese. Vor fi acestea noi coordonate pe care se va redefini identitatea acestor exilați? Cum va fi percepută țara de adopție aleasă? Cât de mult va stimula noul spațiul, fie consolidarea, fie disoluția matricei culturale originare a acestor refugiați? Îmi stăruie în minte ideea lui Gaston Bachelard despre legătura dintre om și casă, ca spațiu al locuirii. Din punct de vedere simbolic, casa este miezul ideii de țară, de spațiu consacrat, intim al personalității individuale și al spiritului național. „Pentru un studiu fenomenologic al valorilor de intimitate a spaţiului interior, casa este, evident, o făptură privilegiată, cu condiţia, bineînţeles, de a considera casa în acelaşi timp în unitatea şi în complexitatea ei, încercând să-i integrezi toate valorile particulare într-o valoare fundamentală” (Bachelard 2003: 36).

În același spirit, Nichifor Crainic se poziționează într-un unghi idilic și duce ideea de identitate în contextul asocierii locului natal cu paradisul, zona de confort spiritual, cu putere creatoare, marcat de consubstanțialitate: „Condiţia creaţiei e libertatea şi dragostea. Nimeni nu e creator decât în libertatea spiritului şi nimeni nu creează fără dragoste” (Crainic 1940: 1). În fapt, soluția propusă de Nichifor Crainic asociază viața cu creația, rostuind-o, prin urmare, și definind evoluția, progresul social. Formula propusă coroborează libertatea cu creația, cu dragostea, rezultanta fiind condiția supraviețuirii speciei. Până la urmă, cultura devine un locus mirrabilis, în care sămânța culturală poate dăinui, certificând o etapă din existența omenirii și contribuind la păstrarea unui lanț trofic esențial, cu o verigă extrem de importantă: matricea culturală.

Exil sau deportare?

Iată două argumente în susținerea ideii că refugiul, exilarea, deportarea – termeni duri, care exprimă alterarea spiritului identitar – vor modifica esențial identitatea omului de pretutindeni, sub amenințarea războiului. Verbul a crea are conotații perene, metaforizând existența fertilă a omului; dezrădăcinat, acesta va trăi într-un context alterat, debusolat, într-o prelungită căutare a sinelui lăsat în țara de origine. O existență pe două coordonate paralele, una a celui stăpân în țara lui și alta a străinului în țara de adopție!

Într-un interviu pentru revista „Formula As” (Pavel 2019), cunoscutul etnolog Constantin Eretescu mărturisea, din experiența personală, dimensiunea traumatizantă a exilului: „Ca şi alte familii de basarabeni, şi părinţii mei au venit spre inima ţării, din marginea ocupată atunci de sovietici, ca să nu fie deportaţi în Siberia. Timp de 70 de ani, nu am mai călcat pământul naşterii mele şi amintirile de dinainte de 6 ani, cât aveam când am ple­cat, se amestecau cu visul. (…) Con­tex­tul social în care tră­iam cu toţii era de­parte de normalitate, era chiar aberant. Aşa că am luat hotărârea de a emigra din nou şi am ajuns în Ame­ri­ca, unde, timp de mai mulţi ani, am trecut printr-un dificil pro­ces de integrare într-o ţară cu un sistem so­cial la fel de rigid, în care emigranţii erau trataţi ca nişte străini. Am avut norocul să îmi pot practica în continuare profesia, să predau şi să-mi scriu cărţile, să ţin con­ferinţe şi să că­lă­to­resc prin lume, dar toate astea cu preţul unei dureroase înde­păr­tări de România”.

Drama exilatului s-a născut din acel univers nou în care comunicarea în limba maternă nu mai exista. Constantin Eretescu își continuă spovedania: „Din păcate, ceea ce am trăit după ce am emigrat, nu a fost în mod nece­sar o eliberare. Pentru că am descoperit greul vieţii, atunci când nu aparţii nici cultural, nici material, nici în vreun fel oarecare, mediului nou în care ajungi” (s.n.).

Tulburătoare este și constatarea că, în căutarea identității, a lui odinioară, ca spațiu și timp arhetipal, statutul că este străin în țara de adopție îi accentua drama interioară: „În Basarabia am ajuns din nou abia în 2011 (…). După o dificilă călătorie, tensionată de con­troalele minuţioase ale militarilor excesiv de vigilenţi de la vamă, vorbitori exclusiv de limbă rusă, am trecut în Ucraina, de care aparţine acum Cetatea Albă. (…) pe străzi pline de oameni, dintre care nimeni nu răspundea întrebărilor puse în limba română, n-am reuşit să găsesc casa pă­rintească”.

Revenind la excursul inițiatic pe care îl încercăm în noul context politic născut violent de Dragobete – sărbătoarea dragostei, la români – ne punem întrebarea cum vor arăta amintirile celor plecați în pribegia salvatoare de vieți. Probabil că ne vom reîntoarce în cartea lui Panait Istrati, Spovendania unui învins, și vom căuta pârghiile unei istorii absurde și redundante, ignorând identitatea și matricea culturală, aruncând la coș omul ca valoare fără însemnătate în modelul ontologic al mileniului III.

Politică și speranță

În documentele de politici publice elaborate la nivel european, migrația-remigrația ca fenomen apărut în vreme de pace este definit ca un exercițiu de cunoaștere, cu un pronunțat caracter explorator. Dacă în prezent, mai puțin de 4% din populația mondială trăiește în altă țară decât cea în care s-a născut, acest procentaj fiind și mai scăzut în cazul europenilor, în viitorul extrem de apropiat se prevede faptul că și mai multe persoane se vor deplasa dintr-o țară în alta. Pe de altă parte, datorită tehnologiilor, oamenii au devenit mai conștienți de oportunitățile oferite de digitalizare și, grație acestora, lucrul la distanță, chiar dintr-o altă țară sau de pe un alt continent, tinde să devină rutină, stimulată și de marea încercare a omenirii provocată de pandemie.

Conceptul de telemuncă s-a impus, facilitând activitatea, dar acționând nefast asupra psihicului uman, desocializând ființa și izolând-o. În acest context, spiritul identitar a rămas într-un con de umbră, dialogul real fiind înlocuit eventual cu o comunicare virtuală care nu poate asigura o conjugare productivă a verbului a comunica. Actul de punere în comun a valorilor individuale în maniera face to face, adică prin dialog, este alterat semnificativ de comunicarea virtuală și, astfel, se dezvoltă o alternativă la lumea reală, asimilând spiritul identitar. Matricea culturală este marginalizată, prefigurând o redefinire a identității. Locul de obârșie, țara de origine, spațiul natal încărcat de arhetipul cultural, de legăturile ancestrale cu strămoșii, ar putea fi înlocuit de calitatea conexiunii la internet și de viteza de lucru a acestuia. Iată o înlocuire tacită care va deveni o alternativă modernă la arhetipul cultural clasic, venită din zona tehnologiilor. Participarea la forța de muncă mondială va depinde mai puțin de locul în care trăim decât de viteza și de calitatea conexiunii la internetul de care dispunem.

O lume mai interconectată va aduce cu sine noi oportunități, care vor trebui reglementate, astfel încât economia globală să-și afirme virtuțile integratoare și echitabile, stimulând competitivitatea, dar și prezervând identitatea. La nivelul Europei, Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă oferă un punct de referință comun menit să stabilească prioritățile eforturilor viitoare în favoarea prosperității cetățenilor planetei de pretutindeni, în special a celor din țările în curs de dezvoltare. Totodată, se accentuează rolul diplomației culturale, prin care se urmărește stimularea schimburilor, a transferurilor de valori naționale, etnice și individuale astfel încât procesul de globalizare să poată fi modelat, susținând astfel identitatea și matricea culturală, pregătind o simbioză între comunicarea directă și comunicarea cu ajutorul noilor tehnologii.

Bibliografie:

Bachelard 2003 = Gaston Bachelard, La poétique de l’espace © Presses Universitaires de France, 1957, trad. Poetica spaţiului, Pitești, Paralela 45, 2003

Crainic 1940 = Nichifor Crainic, Modul teandric, în „Gândirea”, Anul XIX, Nr. 1, ian. 1940

Istrati 2006 = Panait Istrati, Spovedania unui învins, trad. Ion Pas, București, 100+1 Grammar, 2006

Marcus 2005 = Solomon Marcus, Paradigme universale, Pitești, Paralela 45, 2005

Pavel 2019 = Corina Pavel, Constantin Eretescu – „În America, după 36 de ani, nu avem nici un prieten. Niciunul!”, în „Formula As”, nr. 1385, 27.09-03.10.2019

The avatars of the spirit of identity in the context of globalization

Keywords: globalization; identity crisis; being; archetype; communication; cultural matrix; ontological landmark; singularity; loneliness

The third millennium puts the human being in contact with the globalization, which triggers a real crisis of adaptation from the perspective of the relationship of identity with the cultural matrix, with the archetype. Labor market mobility has created two new concepts that influence identity: country of origin and country of adoption. The conflict in Ukraine brings refugee status to the forefront, reviving the experiences of the great world conflagrations of the last century. All these phenomena significantly influence the communication and cultural identity of the human being. In the context of globalization, solutions are being sought to revive the spirit of identity.