Grai viu şi grai inventat

Ori de câte ori am prilejul să citesc pe site-urile unor publicaţii sau în postările de pe Facebook texte reproduse din ziarele ori din cărţile tipărite în anii ’30 ai secolului trecut la Tiraspol sau în alte localităţi din stânga Nistrului, mă întreb: după care principii au fost selectate cuvintele din acel vocabular nefiresc, departe de cel autentic, tezaurul tradiţional al limbii române fiind substituit cu cuvinte inventate sau cu calchieri stângace din limba rusă ori ucraineană?

Iată doar câteva mostre de alterare a limbii române greu de explicat: şine – cine, copchil – copil, fabrişile – fabricile, childuitor – pilduitor, şe/şi – ce, urăşiune – urâciune, ninune – minune, nicărturării – analfabetismului, buchieri – abecedar, pitreşiri – petrecere, cîntişi – cântece, statnic – de stat/statal, lucrătoricesc – al lucrătorilor, vrâstnişi – vârstnici.

De altfel, aşa cum se accentuează în literatura de specialitate, Cuvântelnicul academicesc al limbii moldoveneşti, redactat în 1930, cuprinde un şir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldoveneşti”, principalul instrument de creare în RASS Moldovenească a „poporului moldovenesc”. Ca argumente ce aveau menirea de a sugera diferenţa dintre cele două limbi – „moldovenească” şi română – sunt un şir de aşa-zise neologisme, dintre care cităm următoarele:

– sîngurcîrmuiri pentru rusescul самоуправление (autoadministrare); amuvremnic pentru современный (contemporan); unofelnic pentru однообразный (monoton); slovari pentru словарь (dicţionar); unogândiri pentru единомыслие (unitate de idei); galstuh pentru галстук (cravată).

Dar, curios lucru, nicidecum nu-mi venea în gând să extrapolez impactul fenomenului acestor „experimente lingvistice” asupra vieţii reale a moldovenilor din stânga Nistrului, în comunicarea cotidiană a locuitorilor satelor sau în familie: între soţi, părinţi, copii. Nu bănuiam existenţa unei veritabile prăpastii dintre graiul viu de acolo, limba şi limbajul decretate de autorităţile sovietice în scopul de a încropi noi entităţi etno-lingvistice. Îmi venea greu să înţeleg cum, de exemplu, reîntorşi de la şcoală, copiii îşi fac temele de acasă, utilizând manualele redactate într-o limbă pocită, conform vocabularului şi ortografiei „oficiale”, apoi, închizând cărţile şi caietele, revin la graiul moştenit de la strămoşi, adică normal.

Poate că, pentru mine, această pagină din trecutul nu chiar atât de îndepărtat al conaţionalilor cu rădăcini pe făşia de pământ, situată de-a lungul malului stâng al Nistrului, rămânea ca o foaie albă, dacă nu descopeream două volume ale lui Vladimir Beşleaga: Tata Vasile şi Mama. Casa. Pământul. Aceste două cărţi, în percepţia mea, au valoare de document, fiind în mare măsură întemeiate pe un set de scrisori semnate de tatăl autorului, Vasile a lui Luca Beşleagă, precum şi pe unele amintiri, destăinuite autorului de către părinţii şi rudele sale. Răvaşele conţin, practic, texte integrale, adresate soţiei sale, Jenea lui Andrii Ciocârlan, în perioada când s-a aflat timp de vreo şase ani în lagărele de detenţie (se mai numeau de corecţie) din Ural, Kazahstan. M-au impresionat îndeosebi. Citeam textele scrisorilor şi, involuntar, comparam vocabularul, ortografia, fonetica şi structura expunerii gândurilor cu graiul pe care l-am cunoscut încă din copilărie în Pelinia natală, de lângă Bălţi. Mai mult, aceste mărturisiri sunt o dovadă incontestabilă a faptului că încercările ideologilor bolşevici de a inventa o „nouă” limbă a eşuat nu numai în Mălăieşti, baştina lui Vladimir Beşleagă, ci şi în întreaga comunitate moldo-română din stânga Nistrului: oamenii, fie ei cărturari sau nu, au respins în mod tacit novaţiile sovietice, rămânând fideli moştenirii lingvistice, influenţată pozitiv şi de cei trei ani de administraţie română (1941-1944).

Am parcurs cu atenţie cele două cărţi ale lui Vladimir Beşleagă, dar nu am aflat mostre de limbă asemănătoare celor impuse, spre exemplu, elevilor de clasa a treia în manualul de limba moldovenească, editat în 1938, la Tiraspol. Reproduc un fragment cu titlul Lupu, arişiu şi hulpea: „Şe fel de urăşiune e aiasta”, – a zis lupu. Aşela era un arişi. El şede, ca un ghem, acoperit cu aşe îşipte. – „El n-are chele jie. Aiasta-i strică faţa pădurii întreji”. S-a aprochiet hulpea şi zişe: „ Nu te ninuna, lupule, aminterlea el nu s-ar putea apăra de la dinţii tăi”. Am transliterat textul pe cât era posibil de exact, având în vedere specificul literelor alfabetului rusesc, care denaturează şi deformează unele cuvinte din punct de vedere fonetic şi ortografic.

Concludent în acest sens este şi un alt text, intitulat „simbolic” Dişteptarea culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni, din care voi cita următorul pasaj: „La conferenţia noastrî politicii naţionalî este închinat un doclad diosăghit. Din pricina aiasta eu vreu sî ating întrebarea moldovenizării numa înscurt.

Moldovenizarea esti pornitî di noi serios şî pi drumu drept. Tov. Holostenko în docladu lui s’a opri di toati făcuti deamărunţişu.

Eu vreu numa sî spun, cî dacî în Ucraina înaintea Revoliuţiei lucru naţional să găsă în mânili grupirovcilor naţionalisti din burjuazia mărunţâkî, şî după Revoliuţii urmirile lor tot o mai rămas, chiar răspândindu-să şî’n rândurili partiei KP(b)U, – apui la noi drept diodatî lucru dişteptării culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni, cari grămădind împrejiuru lor pi comsomolişti, învăţători, corsaţi ş.a.m.d. duc politica naţionalî drept şî nădejnic”.

După cum se poate lesne constata, aplicarea „normelor gramaticale” se făcea selectiv, cu o logică dificil de neînţeles, dar cu dorinţa expresă de a demonstra clar: „să nu şie ca la români...”.

 Pentru a vedea diferenţa dintre graiul inventat şi cel viu, neîntinat, voi reproduce câteva aliniate din cărţile lui Vladimir Beşleagă:

1. Una dintre primele scrisori, redactată, evident, în chirilică (cu păstrarea strictă a ortografiei şi a punctuaţiei) este trimisă de tatăl prozatorului din lagăr: „Anul 1952, luna iiunie, ziua 6 Vineri înaintea Duminicii mari pi la ora 12. Bună zioa sau bună sara scumpa mea şi iubită soţie Jana. Bine team găsit sănătoasî şî mai mult voiasî. Eu bărbatu tău necununat Vasâle, sânt bine sănătos la munţii Uralului, priporos şi păduros, adica noi sântem în mijlocul Uralului la marjina dou părţ a lumii: Europa mică şi azia mare, divo 5000 kilometri diparti dila dumeta puica Avruni. Dar tot un soare ni încălzăşte pi noi aşa şi pe voi, numa câ cu 2 ciasuri mai înnainte la noi răsari soarele, când la noi sânt 2 ciasuri după ameazî atunci la voi îs 12 deameazî”.

Din acest fragment transpare limpede: pe de o parte, graiul românesc cu particularităţi obişnuite pentru mediul sătesc moldovenesc din stânga Prutului, cu substituiri de e cu i, de ă cu â, de u cu o, de i cu î; cu o tipică „înghiţire” a articolului hotărât în substantive (bărbatu); cu anumite erori privind utilizarea conjuncţiilor, a semnelor de punctuaţie. Însă, pe de altă parte, nici umbră de influenţă a „limbii decretate”!

2. Identificăm, de asemenea, vorbirea neaoşă românească şi în dialogul cu Tatiana Carabet, mătușa scriitorului. Vocabularul este cel cunoscut mie din copilărie, doar cu unele excepţii (exemplu: bâtu, tabacu). Și, desigur, constatăm un fapt ce trebuie accentuat: nu întâlnim deloc urme ale „limbii moldoveneşti” inventate-promovate ca „ literară” în anii 30 ai secolului trecut. Lipsesc cuvintele de genul celor folosite în manualele şi actele „elaborate” în Tiraspolul interbelic, precum se vede şi din rândurile ce urmează: „Cum am făcut casa? Am făcut-o cu boţu. Bătrânu Andrii o ajutat. Puneam în căruţă boţuri şi o trăgeam cu caii împrejurul casei...Şi puneam într-o zi un rând... Treceau trii – patru zile şi puneam alt rând... Aşa am pus păn-am mântuit casa. Am făcut-o, bătrânul ne-o făcut-o. Ne-am mutat în casă cum se muta toată lumea”.

Da, e adevărat că în scrisori, în dialoguri se întâlnesc rusisme, ucrainisme şi scriitorul nu le ocoleşte, în paranteze sunt redate variantele româneşti. Autorul ne previne când textul a fost scris cu grafie chirilică ori când este o traducere. În cărţile cu amintiri despre părinţi figurează oameni din diferite generaţii, inclusiv născuţi încă pe la finele sec. al XIX-lea. Examinarea textelor respective, dar şi comunicarea mea pe parcursul anilor cu persoane de diferite vârste, originare din Transnistria, denotă că oamenii locului au folosit neîntrerupt un limbaj practic, uniform, care puţin se deosebea de cel din Pelinia mea natală.

Sunt circumstanţe care conduc la o singură concluzie: în acei ani de cumpănă, la şcoala trasnistreană copiilor li se „preda” o limbă, numită „moldovenească”, pe care elevii o foloseau la scrierea dictărilor, a compunerilor, dar, acasă, se aflau în spaţiul lingvistic care s-a conturat secole la rând în memoria oamenilor ca grai natal, şi care nu lăsa loc pentru altul, de sorginte artificială. În context: e o minune că în stânga Nistrului, dar şi în tot spaţiul până la Bug, unde altădată au viețuit mulți români, secole la rând limba română era vorbită şi păstrată ca instrument de comunicare de către consângenii noştri aflaţi pe acele meleaguri, departe de spaţiul istoric românesc. Acolo, excepţie parţial fiind spaţiul cuprins în fosta RASS Moldovenească, limba română standard nu constituia obiect de studiu în şcoală, nu avea condiţii de dezvoltare firească concomitent cu evoluţia situaţiei din alte domenii (economic, politic, cultural etc.), caracteristice ţărilor româneşti, ulterior României Unite, populaţia fiind impusă să utilizeze o limbă arhaică, impregnată cu împrumuturi din rusă şi ucraineană.

Fenomenul păstrării limbii moştenite de la strămoşi în Transnistria şi, după 1944, în întreg spaţiul din stânga Prutului, în pofida circumstanţelor vitrege, nu a fost un sacrificiu, nu a fost demonstraţie a sabotării intenţionate a politicii autorităţilor, ci, mai degrabă, o manifestare a continuităţii spiritului românesc, o manifestare a marii puteri de rezistenţă a neamului nostru şi a forţei identitare, impulsionate neîntrerupt de necesitatea şi comoditatea mijlocului de comunicare rămas de la generaţiile precedente.

În temeiul graiului vorbit în Transnistria, se poate constata fără echivoc că aşa-zisă „limbă moldovenească” (extinsă şi impusă după război în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în sens de denumire a ei) a fost un fals proiect nu numai ideologic, fără suport ştiinţific, istoric, care a încercat să înlocuiască graiul viu cu unul creat de către politicienii de la Moscova, dar și pronunțat politic antiromânesc.

„Moldovenismul”, ca proces de „inventare” a unei noi etnii, aşa precum confirmă realităţile lingvistice, limba oficială a Republicii Moldova, a eșuat lamentabil și acest fapt trebuie, în sfârşit, să fie reflectat în legea noastră fundamentală. Demult e timpul ca parlamentarii să se simtă responsabili de corectarea acestei erori premeditate și să legifereze adevărul recunoscut de ştiinţă, potrivit căruia cetăţenii din partea de est a Moldovei istorice, inclusiv vorbitorii nativi ai limbii noastre din Transnistria, sunt români şi vorbesc limba română.

Live speech and invented speech

Keywords: living language; Transnistria; Romanian language; “Moldovan language”; legislation

Anti-science, anti-history linguistics absurd was invented in 1930 solely for Soviet Socialist Autonomous Republic of Moldova. The invention in ques tion being ideological and political, remained unused by Moldovans in daily speech and failed to touch the conscience of the latter inhabiting the left bank of the Dniester.