Despre sensul sociologiei și al unei societăți în schimbare
Pentru tipar
1. Acum 125 de ani, în 1897, Constantin Leonardescu1 ținea primul curs de sociologie la Iași. El lua locul lui Titu Maiorescu la universitate, avându-i colegi pe V. Conta, I. Negruzzi, A. Fătu, P. Poni, A.D. Xenopol, A. Densușianu, Gr. Cobălcescu ș.a. „Ca tânăr instruit și ambițios cum era, întors în țară de la Paris […] ar fi putut să caute a duce gândul altora mai departe, ar fi putut să scrie cărți cu titluri chinezești pentru conaționalii lui de atunci, dar, în fapt [...] Leonardescu a urmărit să răspândească în țara românească și în limba românească elementele fundamentale ale unei științe care în acea vreme erau aici ca și necunoscute [...]. A fost un profesor în cel mai deplin înțeles al cuvântului” (Petrovici 1984: 59). Și-a exercitat profesia fascinantă și solicitantă pentru acele vremuri, dar a și participat la construcția societății românești prin transmiterea valorilor cetățeniei și promovarea tinerilor într-o societate în evoluție.
Politicienii, „prin mijloace artificiale, servindu-se de niște forme abstracte constituționale, voiesc a concentra întreaga conștiință socială în simțirea și gândirea lor” (Conștiința 1900: 66), dar inteligența și simțirea poporului nostru „au mai multă valoare decât aprecierile lor subiective” (Ibidem: 67), spunea Leonardescu. Pe de altă parte, trebuie spus că poporul există în mod real dacă își dă seama de existența sa, „de întinderea teritoriului său, a limbii sale, a religiunii, în fine, a aspirațiilor sale” (Ibidem). Din păcate, spunea profesorul, nu toți oamenii au „conștiința eului lor social”, mulți au doar „instincte sociale”. „Câți cunosc bine geografia, istoria, limba și religia țării lor? Câți își dau seama de drepturile și datoriile lor în raport cu puterile constitutive ale statului?” (Ibidem: 68) „Encefalul social”, spunea el, nu are altă viață, altă putere decât cea primită de la societatea în care își asumă conducerea. „Mișcarea pornită de sus în jos nu este decât o reflectare a mișcării primite de jos în sus. Cu cât poporul este mai cult, cu cât își manifestă unitatea ca grup [...], cu atât impulsul dat guvernării este mai consistent”. Viața socială depinde de rolul pe care fiecare este chemat să-l joace în societate potrivit aptitudinilor sale, specialității sale: unul are conștiință de raporturile sale cu semenii lucrând pământul, altul slujind știința sau/și arta. Poporul trebuie pregătit să știe istoria, geografia, limba, instituțiile, legile țării (pe care să le și aplice). Nimeni nu e contra partidelor politice dacă acestea reunesc „oameni cu adevărat animați de interesele societății”. Un partid, oricât de mulți membri ar avea, rămâne un „grupuleț”, dacă nu sunt oameni de seamă (Ibidem: 71) care să facă legi binefăcătoare pentru a „sistematiza obiceiurile bune ale poporului” și a le „înlătura pe cele rele” (Ibidem). „O fantezie a unui grup politic nu poate deveni niciodată voință socială”, spunea C. Leonardescu2 (Leonardescu 1885: 27).
Omul nu poate trăi izolat (Leonardescu 1868: 44). Societatea este necesară oamenilor, dar „nu ca o simplă agregațiune de indivizi, ci ca o reuniune de inteligențe care concurg spre același scop”. Comportamentul omului societății civilizate „nu se aseamănă cu cel al ignorantului, al sălbaticului, al omului crescut într-o societate de tâlhari”, în care „nu domnește legea”, ci „domină corupțiunea” (Leonardescu 1885: 27). Comportamentul civilizat și ordinea socială depind de „pacea dintre indivizi”, „dintre indivizi și mulțimi” (Ibidem: 46), dintre „populațiuni”, de „dezvoltarea spiritului științific prin educațiune” (Ibidem: 48). „Cauza primordială a lâncezirii unui popor este ignoranța [...], mama tuturor dezordinilor sociale, a tuturor suferințelor și viciilor” (Ibidem: 50).
Metoda sociologică este deosebit de importantă, susținea Leonardescu. „Nu merge a cerceta adevărul la voia întâmplării”. Trebuie urmată „o cale determinată” (Ibidem: 11), iar observația, experimentarea și generalizarea ne ajută să plecăm „de la individ la lume, de la lume la Dumnezeu” (Ibidem: 17). Sociologul nu trebuie să se lase „în voia prejudecăților” (Leonardescu 1868: 34). Desigur, poate apela și la opinii, dar fără a le considera „factor primar și ireductibil”. Nu ne putem supune orbește nici „consimțământului general”, nici „jugului autorității individuale” (Ibidem: 47). Prin observație și experiență putem ajunge la explicație și înțelegere, la generalizări. „A nu lua în considerare experiența înseamnă a ajunge la nesimțire, la apatie în societatea industriei și civilizațiunii materiale, dar a zice că doar experiența satisface necesitățile rațiunii, că omul are numai simțuri și nu trebuie să se ocupe decât de materie este de asemenea o nesimțire în prezența aspirațiilor morale și religioase” (Ibidem: 73). Și prin experiență putem găsi legi, legități, dar fără rațiune, „observațiile nu conduc singure spre adevăr”. Definirile sunt importante „pentru a evita ambiguitatea și neclaritatea termenilor pe care-i folosim” (Ibidem: 154). În „științele morale și politice”, definițiile, axiomele sunt puține, dar există, fiindcă, altfel, „fatalitatea ne-ar întuneca inteligența”. Doar „Dumnezeu este mai presus de orice negațiune, de orice determinare, de orice opozițiune” (Ibidem: 167).
Fără a exagera contribuția lui C. Leonardescu în sociocultura română, înfățișată în atât de puține cuvinte, putem reține că sociologia sa a fost pusă în slujba națiunii și pentru faptul că a format oameni care au contribuit la reîntregirea neamului în 1918 și au transformat adânc sociocultura românească în primele decenii ale secolului XX.
2. Sociologiei i-au fost identificate și recunoscute rădăcini adânci în România (RISS 1967: 157). În 1939, ar fi trebuit să se țină al XIV-lea Congres Mondial de Sociologie la București. Își anunțaseră participarea 208 sociologi din 26 de țări3, dar al Doilea Război Mondial a împiedicat acest mare eveniment științific...
După război, sociologii care se afirmaseră în perioada interbelică au fost obligați „să-și clarifice opțiunile ideologice”. Unii s-au apropiat de „marxism-leninism” (crezând că vor putea continua ca sociologi4), dar speranțele le-au fost spulberate în 19485, când sociologia a fost etichetată „știință burgheză”, scoasă din învățământ, iar sociologii „excomunicați”...
Sociologia nu a dispărut însă (Costea 2002: 317)... În 1965, Ceaușescu a recunoscut „locul și rolul sociologiei în societatea socialistă”, a reînceput învățământul superior sociologic, au fost (re)făcute unități de cercetare științifică6, au fost publicații de specialitate, dar sociologia și alte discipline socioumane au fost marcate de „industrializarea forțată”, de „colectivizarea agriculturii”, de exodul sătenilor spre orașe etc., teme pe care le-a abordat „în spiritul materialismului dialectic și istoric”. S-a reușit însă un anumit nivel de profesionalizare și s-au format sociologi cu o anumită experiență. În 1977, acest „sistem al sociologiei românești” a fost din nou suprimat și așa a rămas până în 1989...
3. În Discours sur l’origine et les fondements de l’ inégalité parmi les hommes, J.J. Rousseau spunea că modul cel mai bun de a ajunge la libertate este trecerea prin dictatură... Am trecut prin multe dictaturi7, dar tot suferim căutându-ne libertatea, identitatea, demnitatea... De exemplu, după 1990, era necesar să lucrăm 24/24 ore pentru reconstrucția societății, dar am luat cu ambele mâini „sâmbăta liberă”... Spectacolul corupției se întindea ca o ciumă, dar „inteligentzia” aștepta „luminița de la capătul tunelului”... E o rușine antropologică să pui capul sub vremi, iar renunțarea la lupta „pentru o societate democratică” e o jignire adusă elanului prometeic al românilor care l-au dat jos pe Ceaușescu, spunea E. Cioran (care încă trăia pe atunci). Puțini au înțeles însă că nimeni nu va lupta pentru români, dacă ei înșiși n-o vor face... Poate înțeleg mai mulți acum, în martie 2022, văzând ce se întâmplă în Ucraina...8
4. Acum 32 de ani, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a fost înființată Catedra de sociologie, în cadrul Facultății de Filosofie. Șeful catedrei a organizat un concurs pentru a aduce „cadre tinere”, șefi ai promoțiilor anterioare de absolvenți9. Primii ani de după 1990 au fost ani de eforturi foarte mari pentru a compensa deficitul de informație în domeniu. Au prins bine cursurile organizate la București, Iași, Timișoara, Cluj, de către profesori, cercetători, specialiști veniți din Europa10, din SUA. Legăturile externe au fost importante pentru orientarea catedrei pe calea integrării europene a sociologiei românești. Trăiam alături de „magistru” sentimentul de „pionierat” (fiind, de asemenea, francofon și francofil), mobilizat de ideea și speranța că „munca noastră nu va rămâne fără ecou în noua societate democratică”... După 1990, s-au înmulțit ocaziile de a mai diminua contemplativismul și imobilismul și de a promova cercetarea. Școala franco-română de sociologie organizată an de an a fost o bună ocazie de a menține interesul pentru „identificarea problemelor sociale”, de a afla exemple de bune practici și căi de intervenție socială eficiente. Toți membrii departamentului au făcut stagii la universități occidentale de prestigiu, iar apoi și un număr tot mai mare de studenți (prin programele TEMPUS, SOCRATES, ERASMUS11).
După 1990, nimeni nu a propus în mod deschis și clar o „schemă”, un „model de devenire”, o posibilă traiectorie a societății românești. Am fost bombardați cu tot felul de sugestii, direcții, postulate, exemple de bune practici, proiecte, experimente... Distincțiile „stânga-dreapta”, „separația puterilor în stat”, „statul de drept”, „economie de piață viabilă”, „instituții stabile” care să le garanteze, „libertăți fundamentale” etc. nu spuneau mare lucru atunci, dar nici românii nu așteptau explicații științifice pentru ceea ce li s-a întâmplat și pentru ceea ce putea să li se întâmple... În acei ani „era clar că”, „toată lumea știa că” Dumnezeu și-a întors capul către români, că ne întoarcem în Europa, că vom fi și noi ca occidentalii... Nu au fost însă numeroase preocupările de recenzare și promovare a patrimoniului comun european12, de identificare și clarificare a drepturilor și a responsabilităților României în noua Europă, astfel că „s-a dat apă la moară” populismului etnocentric, naționalismelor, „noilor mitologii” politice (despre trădare, conspirație, venirea salvatorului charismatic...). Credulitatea și autoiluzionarea românilor au fost alimentate de „fraude piramidale” (precum „Caritas”, FNI etc.). „Cele mai nobile sentimente patriotice pot deveni ultimul refugiu al mizerabilului dacă ele nu sunt echilibrate de respectul elementar pentru demnitate, solidaritate și pentru drepturile omului” (Tismăneanu 1999: 40). „Emanciparea politică românească” de după 1990 nu a fost însoțită de îmbunătățirea așteptată a stării economice individuale și colective, de unde nostalgia pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată”13, de unde și emigrația masivă14... „Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate și ideologiile criticate, în spatele unui regim și al ideologiei sale rezistă un mod de gândire și simțire, obiceiuri culturale, instincte obscure și impulsuri greu identificabile”, spunea U. Eco (Tismăneanu 1999: 45). Abandonarea nostalgiilor pentru „trecutul paternalist” și abandonarea pasivității sociale ar fi fost semne ale trecerii la (re)construcția comunităților proactive, la dezvoltarea durabilă, dar mentalitățile15 nu se schimbă ușor, „peste noapte”... Nu s-a înțeles bine că democrația, democrația participativă nu sunt un „dat”, un dar, un cadou pe care-l primesc cei care stau „în espectativă”, ci creația, construcția cotidiană a unui nou mediu social, politic, moral, cultural, educațional și o codeterminare a acestuia cu cunoașterea științifică. Studenții de la sociologie (și asistență socială, ulterior) trebuiau formați pentru „acțiune socială”, „planificare socială”, „dezvoltare comunitară”16, ca să aibă abilități relaționale, interacționale, competențe intervenționale, într-un climat care să suscite creativitatea, comprehensiunea, diferit de vechiul „reține-repetă-reprodu”... Bibliotecile străine au fost o mare resursă informațională din care am luat cu lăcomie (în anii 1990 reveneam în țară cu geamantane pline de fotocopii...), ca și întâlnirile providențiale cu personalități de prim rang în domeniu. În lumea occidentală am luat contact cu alt mediu, am constatat pe viu decalajele și ne-am convins de nevoia de realism. Toți colegii din departament au avut șansa s-o ia de la început pe traiectorii noi ale cercetării satului, orașului, educației etc. În contact cu lumea civilizată, unora dintre noi (!) ne-au fost zdruncinate ideile despre omniprezența și omnipotența colectivului în viața socioumană, despre avatarurile formalismului moral, dar și despre individualism și liberalism... Trebuia să dezbatem modul în care ar putea ieși românii din apatie într-o societate în care transformările se petreceau sub ochii noștri, având sentimentul participării la „misterele tăcute ale genezei noii societăți democratice românești”... Ne clarificam opțiunile și noi, și studenții, în timpul cursurilor, seminariilor, pe măsura sporirii exigenței de a publica, pe timpul participării la stagiile de practică în diferite zone din țară și al întâlnirilor cu oamenii locurilor, adevărate lecții de sociologie17.
5. Au trecut în acest fel mai bine de trei decenii peste toți cei preocupați de „mântuirea” intelectuală18, de pregătirea tinerilor, de (re)construcția identității, de comprehensiunea trecutului, a prezentului, de construcția unor cadre de gândire adecvate înțelegerii viitorului. Dogmatismul inspirat de „ideologia unidirecțională” a afectat cercetarea sociologică, dar am devenit pro-occidentalo-centriști19, în timp ce preocuparea pentru promovarea individuală a „caporalizat” gândirea liberă, discuțiile, toate sarcinile devenind „presante”, „urgente”, deși „apelurile societății”, ale decidenților la sociologie au fost rare… Însă nu putem (supra)viețui cultural, social, economic, politic etc. fără a determina condițiile care permit „diminuarea decalajelor de dezvoltare”, trecerea „de la Uniunea Sovietică la Uniunea Europeană”, de la epoca teocratică la cea tehnocratică... Mentalitatea remanentă și dominantă la noi a fost că Universitatea trebuie să transmită o cultură de dimensiuni universale, trebuie să fie locul schimbului de idei, al discuțiilor deschise și constructive, fără a „anatemiza” însă logica utilitaristă, „sociologia în serviciul societății”, „formarea pentru spațiul european”, „recunoașterea internațională a diplomelor și calificărilor” etc.20. Am trăit, în învățământ, perioade de denunțare a „climatului alarmist”, a „imposturii” (care a trezit mari suspiciuni și a indus anxietate în societate (Șercan 2017)), am avut intenții de a schimba învățământul prin „ordonanțe de urgență” (date de miniștri temporari), am trăit să vedem cum, în câțiva ani, s-a ajuns de la un număr foarte mic de universități, la 110, cu sute de facultăți și zeci de mii de cadre didactice, am acceptat „sistemul Bologna” și am resimțit, am trăit negativ dificultatea tinerilor absolvenți de a-și găsi un loc de muncă (simultan cu îndemnurile de a face „excelență academică”, de a avea cele mai mari performanțe internaționale…). Am resimțit și am trăit ambiguu trecerea de la „repartiția pe post” la responsabilitatea fiecărui student de „a se descurca” aproape singur pentru a-și afla un loc în societate. Am trăit și resimțit „masificarea învățământului superior”, „banalizarea doctoratului”, „re-formele graduale” pentru construcția capacității de a trăi într-o societate democratică... Nu am criticat la timp „negustorizarea societății”, exigenţele „postcomuniste” total opuse-contrare-în contradicţie cu cele din perioada comunistă... „Am atras timid atenția” (în cărți, articole, conferințe, pe la radio-tv) asupra „declinului ideii de societate”, „dispariției poziţiilor de clasă”, „tulburării vieții comunităților rurale și urbane”, „creşterii instabilității sociale”, „fragmentării ocupaţiilor”, în timp ce „mecanismele integrării se stricau”, indivizii erau „puși cotidian la probe”, supuși „luptelor identitare”, „luptelor morale” și politice pe parcursul cărora încrederea era tot mai zdruncinată. Mulți români au învăţat să-şi afirme sinele, dar, în condiţiile în care le era greu „să se realizeze” ei înșişi, la ei acasă, au plecat din țară cu milioanele, în „valuri migratorii”, chiar dacă România a aderat la NATO, la UE...
6. Devenirea unei societăți este în funcţie și de istoria ţării, de nivelul anterior de dezvoltare, de îngrădirea privilegiilor „noilor parveniți”, de transparenţa din administrație și politică, de asumarea responsabilităţilor de către cei care și-au asumat conducerea... O altă ordine socială, spunea V. Miftode, nu înseamnă trecerea de la o extremă la alta (de la exacerbarea colectivului la egocentrism, de la accentul pe public la centrarea pe privat, de la „binele comun” la binele individual, de la „activităţi patriotice” la goana sălbatică după profit, de la contemplare la acţiuni sub semnul urgenţei...). În lumea în care trăim, asemenea paradoxuri pun oamenii sub tensiune, în contradicţie cu ei înşiși și ele se adaugă discursurilor fără semnificaţie și traiului în incertitudine persistentă (Müller 1996). Unii acceptă globalizarea, alții se tem de ea. Cei care nu vor să-și piardă controlul asupra propriei vieți (și nu se simt „reprezentați” de politicieni), se tem de alienare, de naționalism, de cosmopolitism și, dezorientați, vor mondializarea sau se opun ei, vor sau se opun vaccinării pe timp de pandemie, se întorc în sate sau aglomerează periferiile orașelor mari, părăsesc țara, „rezistă” în ea, se revoltă... Într-o „lume post-factuală”, în care trăim să vedem cum adevărul și dovezile par să nu conteze, iar minciunile capătă statut egal cu ele, am avea mai mulți responsabilitatea de a (re)construi respectul pentru probe și adevăr, deoarece demoralizarea și apatia încep prin subminarea valorilor, „disoluția familiei”, pierderea „înrădăcinării religioase”, devalorizarea imaginii de sine...
*
Căutăm însă motive de a învăța, cerceta și acționa în conjunctura actuală21... Suntem actori ai unei societăți în care unii creează probleme, alții caută să le rezolve, iar mulți așteaptă să ni le rezolve UE, NATO sau vreun „lider charismatic”... Este necesară cunoașterea și acțiunea într-o societate aflată mereu „în durerile facerii”, fără a demobiliza, ferindu-ne de ideologii, de impostori, de tirani războinici... Dar cine ia seama la faptul că unii se întreabă dacă există interes pentru angajarea sociologilor, pentru generarea de locuri de muncă pentru ei, dacă decidenții mai au nevoie de diagnosticare, de expertiză, dacă populației trebuie să i se spună că are de muncit mult pentru „a face totul” cu „din ce în ce mai puțin” pentru a transforma, a ameliora „din mers” societatea (democratică) în (re)construcție?
Note:
1 A urmat cursurile Facultății de Litere şi Filosofie la Bucureşti, a devenit licențiat în drept la Paris și doctor în filosofie și litere la Bruxelles.
2 Contrar spuselor lui Schopenhauer, care afirma că inteligența nu poate schimba „întru nimic” voința, sau contrar lui Spencer, care spunea că „lumea e guvernată și transformată de sentimente” cărora ideile le servesc numai de călăuze...
3 Printre care: M. Bloch, R. Bastide, C. Gini, M. Halbwachs, R. Maunier, G. Richard, H. Stoltenberg, F. Znaniecki și alții.
4 Dimitrie Gusti a acceptat să conducă Consiliul Național pentru Cercetare Științifică și să fie președintele Academiei Române.
5 Instalarea comunismului în România a însemnat obligația de a pune în aplicare politica economică, socială și culturală a URSS, urbanizarea forțată, industrializarea, colectivizarea, controlul asupra satelor, dezrădăcinarea țăranilor și plasarea lor în „blocuri”, centralizarea activităților colective, aservirea mass-media, acuzația de „înaltă trădare” adusă celor care admirau Occidentul sau aveau prieteni acolo. Partidul comunist a condus economia după criterii ideologice, prin oameni fără responsabilități, dar cu putere (activiștii PCR) și prin oameni cu mari responsabilități, dar fără nicio putere (conducătorii întreprinderilor). „Comunismul” a vrut să „fabrice” și să reifice o societate uniformă („poporul unic muncitor”), cu „conștiință socialistă” (bazată pe indiferența și atitudinea blazată a „maselor” în fața „autorităților” care ofereau doar „certitudini”...).
6 Centrul de cercetări sociologice București, Centrele de științe sociale din Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Tg. Mureş, Institutul de expertiză și recuperare a capacității de muncă, Centrul de cercetări pentru problemele tineretului, Laboratorul de sociologie urbană etc.
7 Vezi și Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, Forum, 1944
8 https://www.contributors.ro/eliberatorii-rusi-si-crimele-impotriva-umanitatii/
9 Fusesem șef de promoție al Liceului Pedagogic de 5 ani, iar ca student al Facultății de Istorie și Filosofie am făcut cursuri de sociologie, stagii de practică pe teren, plăcându-mi faptul că „magistrul” Vasile Miftode își asuma sarcina de a promova sociologia ca disciplină științifică și metodologia cercetării empirice a realității sociale, insistând să se respecte „canoanele sociologiei” din Occident (unde a făcut studii în timpul regimului comunist).
10 Diversitatea culturală atât de dragă francezilor a fost îmbogățită și de românii care au avut un rol în construcția Franței, „sora noastră cea mare și iubită”. Pe de altă parte, românii francofoni și francofili au fost animați de prietenie față de Franța.
11 Am încheiat acorduri de cooperare, de colaborare cu Université de Caen (Franţa), Institut social Lille Vauban – Université catholique de Lille (Franţa), Université d’Evry (Franţa), Haute Ecole „Roi Baudouin”, Mons (Belgia), Universite de Luxembourg (Marele Ducat de Luxemburg), Université de Fribourg (Elveţia), Université de Bretagne Occidentale Brest (Franţa), Higher Education Institute for Social Work Porto (Portugalia), Universita degli Studi della Calabria (Italia), dar și cu departamente de sociologie și asistență socială din Grenoble, Limoges, Geneva, Liège, Barcelona etc.
12 Dreptul roman, creştinismul, Iluminismul, drepturile omului etc.
13 Chiar dacă a trăit ca într-o cușcă, mulțimii i-a plăcut să se scalde în „liniște”, în monotonia platitudinilor oficiale, fiindcă acolo găsea stabilitate, predictibilitate, paternalism...
14 Aflăm români prin toată lumea. În 2017 erau în: Italia – peste 1 000 000, Spania – peste 1 000 000, SUA – 518 653, Germania – 205 026, Israel – 205 600, Anglia – 101 000, Canada – 82 995, Austria – 4 689, Franța – 74 661, Grecia – 46 523, Belgia – 45 877, Portugalia – 39 312, Cipru – 24 376, Suedia – 21 016, Australia – 20 998, Irlanda – 17 995, Olanda – 16 987, Argentina – 10 000, Elveția – 9 000, Noua Zeelandă – 3 100, Africa de Sud – 3 000 etc. Peste 4 500 000, în ultimele trei decenii...
15 Adică iluziile, sentimentele, reprezentările, urmele influenței vieții economice, urmele istoriei trecute, cunoștințele (pe care le au oamenii) despre trecut, memoria colectivă, tradiția autentică, tradiția „inventată”, practicile religioase fundamentale, spiritualitatea populară, credințele populare, „liniile morale”, așteptările oamenilor și ale grupurilor, atitudinile lor față de viață, moarte, iubire, ură, bucurie, tristețe, față de rolul cărților, al educației, muncii etc., stereotipurile, discriminările, imaginile sociale, imaginarul social, miturile, utopiile, distopiile, milenarismele, profețiile etc.
16 Unul dintre primele masterate construite în Facultatea ieșeană de filosofie și științe social-politice a fost Managementul social și dezvoltarea comunitară (1997), desființat peste câțiva ani de la înființare de către „vechi tovarăși”...
17 Eram cu studenții, în practică sociologică, într-unul din satele maramureșene; seara făceam bilanțul muncii de peste zi: ne adunam la o masă pe terasa unui „butic” din sat; într-o parte noi, în alta sătenii care ne priveau; uneori, fiind nemulțumit de activitatea lor de peste zi, le reproșam anumite lucruri cu voce tare... Într-o zi, unul dintre săteni m-a luat deoparte și mi-a spus: „Domnule dragă, apăi nu-i certa că nu înțeleg tăte lucrurile care se petrec pe-aci... Eu trăiesc în acest sat de peste 50 de ani și nu știu cum stau treburile, atunci ce pretenții ai de la ei, care sunt aici pentru câteva zile?”
18 Am fi tentaţi să credem că „cei cu carte” sunt capabili să se înțeleagă bine, să se accepte, să fie toleranți, fiindcă au „ştiinţa şi arta comunicării”. Tentaţie ispititoare, dar reducționistă, fiindcă uneori cei cu „largă recunoaştere internațională” nu fac „dovadă”... Într-o echipă este greu să interacţionezi cu persoane agresive, arogante, sarcastice etc., care învinovăţesc pe cei din jur că le refuză punctele de vedere... Comportamentele dificile pot fi transformate în comportamente constructive cu calm, aducându-le la dimensiuni situaţionale ... Nu există doi oameni care să aibă aceeaşi părere în toate problemele, dar nimeni nu are întotdeauna dreptate... Uneori e bine să te înșeli cu grupul decât să ai dreptate de unul singur, alteori poți avea dreptate de unul singur împotriva tuturor... Nicio echipă nu progresează dacă se lasă dominată de prefăcuţi, lingușitori, lăudăroşi, bârfitori, impostori...
19 Sociologia este încă reticentă față de urgențe și evenimente. Ea a construit puține concepte, teorii și tehnici pentru analiza schimbărilor imprevizibile, a rupturilor. Trăim într-o epocă de schimbări bruşte, de incertitudine persistentă, în care faptele şi evenimentele se amestecă în intervale de crize. Este util să identificăm logici ale acţiunii în momente de răspântie, de fragilizare a echilibrelor, de căutare a noi forme de stabilitate. Sociologia și celelalte științe ale socialului sunt constrânse să ia în seamă evenimentul, imprevizibilitatea, cu atât mai mult atunci când sunt puse sub semnul întrebării „marile modele”...
20 Deschis problemelor societății, presat de „cerințele bugetare”, Departamentul de sociologie și asistență socială s-a înscris treptat și în logica „serviciului pentru clienți”, respectând „legile pieții” (un profesor vorbea de epoca „McUniversity”).
Repere bibliografice:
Contribuții 1960 = Contribuții la istoria dezvoltării Universității din Iași, 1860-1960, vol. I, București, 1960
Costea 2002 = St. Costea (coord.), Istoria sociologiei românești, Editura Fundației „România de Mâine”, 2002
Conștiința 1900 = Conștiința socială. Studiu sociologic, în volumul Omagiu lui Maiorescu, București, SOCEC, 1900
Omagiu 1900 = Omagiu lui Maiorescu, București, SOCEC, 1900
Leonardescu 1868 = C. Leonardescu, Methodulu in scientiele ..., București, Imprimeria statului, 1868
Leonardescu 1885 = C. Leonardescu, Morala inductivă sau Sciinţa conduitei omenesci: pentru școlele secundare şi bacalaureat, Iași, Tipo-litografia H. Goldner, 1885
Petrovici 1984 = I. Petrovici, Activitatea filosofică a lui C. Leonardescu, în volumul Aspecte din filosofia contemporană, București, 1984
RISS 1967 = „Revue Internationale des sciences sociales”, nr. 2, 1967
Tismăneanu 1999 = V. Tismăneanu, Fantasmele salvării, Iaşi, Polirom, 1999
Șercan 2017 = Emilia Șercan, Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei naţii, Bucureşti, Humanitas, 2017
Müller 1996 = Birgit Müller (ed.), A la recherche des certitudes perdues (Conferințe de antгopologіe socială într-o Europă în mutație adunate) în „CAHIER N°4” al Centrului Marc Bloch, 1996
About the meaning of sociology and a changing society
Keywords: sociology; society; scientific spirit; education; professionalism
Constantin Leonardescu held the first sociology course in Iasi, aiming to spread in Romania the fundamental elements of this social science. He practiced his profession at the end of the 19th century, he participated in the construction of the Romanian society, he wrote about the role of philosophy and science, politics, social life, and he nation’s meths (The evolution of philosophy, Sociological study etc.). The author of this article traces other deep roots of sociology in Romania, its flowering in the interwar period, its avatars after World War II and the installation of communism (when dealing with important issues „in the spirit of dialectical and historical materialism”), its suppression from 1977 to 1989. After 1990, external connections were important for the European integration of Romanian sociology. Even if the communist political regime and its ideology were criticized, they resisted ways of thinking and feeling, cultural habits, obscure instincts and impulses difficult to identify, as Umberto Eco said. We live culturally, socially, economically, politically identifying conditions to reduce the gaps, to move from the Soviet Union to the European Union, from the theocratic to the technocratic era, simultaneously with the waves of Romanian emigrants (even if the country is a member of NATO and EU). Knowledge and action remain necessary in a society always in the pain of doing things, without demobilizing.