Regăsirea de sine în literatură: flux și reflux (VII). Oblomovismul, în răspăr

Cu mai mulți ani în urmă, fiind la Geneva, am intrat în librăria din centrul orașului pentru a lua cunoștință de noutățile editoriale din domeniul literaturii. Mă interesau în mod special traducerile din literaturile lumii în limba franceză și mare mi-a fost mirarea să descopăr printre acestea două ediții ale romanului lui Ivan Goncearov Oblomov: Ivan Gontcharov, Oblomov (trad. Arthur Adamov), Paris, Gallimard, 2007 și Ivan Gontcharov Oblomov (trad. Liuba Jurgenson), Lausanne, 1990. Recunosc că m-a intrigat interesul occidentalilor pentru fenomenul oblomovismului, care vine din spațiul estic. De aceea, atunci când am primit în dar cartea lui Iacob Florea Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr (Tracus Arte, București, 2021), am fost nerăbdătoare să o parcurg pentru a mă convinge ce l-a determinat pe un scriitor din zilele noastre să-și îndrepte atenția către un fenomen venind dinspre cultura și literatura rusă a secolului al XIX-lea. Bineînțeles, unul dintre motive l-a constituit atmosfera de izolare în care ne-am aflat o perioadă destul de îndelungată din cauza pandemiei, Oblomov simbolizând un mod de viață în izolare. Faptul a fost confirmat și de presa franceză, bunăoară, care recurgea frecvent la termenul creat de către Ivan Goncearov. Însă Iacob Florea ne oferă următoarea explicație: „Oblomovismul nu este nici incapacitatea omului de a duce proiecte la bun sfârșit, nici incapacitatea de a-și asuma ființa. Oblomovismul meu înseamnă capacitatea omului de a întoarce spatele lumii pentru a se salva ca om…” (Florea 2021: 99). Este cât se poate de clară în aceste rânduri perspectiva omului de astăzi, confruntându-se cu o problemă acută: nevoia regăsirii de sine cu orice preț. Așa se explică faptul că autorul va amplasa spectacolul demonstrațiilor sale cu privire la percepția oblomovismului într-o arenă deschisă, dincolo de hotarele spațiului în care a apărut, cel al literaturii ruse. Iată o afirmație în acest sens: „În ciuda multor evidențe, (…) Oblomov nu este o poveste rusească. Oblomov este povestea unui om. Un om care, la un moment dat, se hotărăște să întoarcă spatele lumii. Lumii în care a încercat să trăiască, a încercat să iubească și să-și facă iluzii. Lumii care, într-un fel sau altul, a încercat să-l acapareze, să-i găsească locul și să-l așeze în rândurile ei” (Ibidem: 66). Căci, după cum afirmă autorul în continuare, „Oblomov a văzut înaintea tuturor încotro o ia lumea. Către ce se îndreaptă” (Ibidem: 67). Visul – stratagema protagonistului din roman – fiind, în opinia lui Florea, îndreptat spre trecut, un trecut pe care Oblomov „simte nevoia să-l ocrotească, să-l conserve, pentru că intuiția lui fantastică îi spune că fără trecutul ăla nu va avea viitor” (Ibidem: 68-69).

Dar să zăbovim puțin în preajma trecutului termenului oblomovism, care a făcut carieră într-un spațiu cultural extins. Vom preciza că, mai întâi, noțiunea pusă în circulație de către Goncearov acum aproximativ 150 de ani și devenită recurentă în zilele noastre, conform definiției din dicționarele enciclopedice, înseamnă „totalitatea trăsăturilor de caracter specifice eroului scriitorului rus I.A. Goncearov Oblomov (din romanul cu același nume), care, deși înzestrat cu reale însușiri intelectuale, le risipește din cauza pasivității, a inerției și apatiei”, în Noul Dicționar Universal al Limbii Române fiind trecută o definiție mai scurtă: „oblomovism – stare de apatie, spirit inactiv, tendință de stagnare” (NDULR: 1035). Fenomenul care a reținut atenția criticii literare ruse chiar de la apariția romanului a fost pus de către Dobroliubov și Belinski în corelație cu situația din Rusia iobăgistă de până în 1861.

Reconstituind itinerarul cuvântului „oblomovism”, Iacob Florea va evidenția în cartea sa trei secvențe din multe altele, după cum scrie autorul nostru: delimitarea sensurilor cuvântului în percepția lui N.A. Dobroliubov, care scria la lansarea volumului că în roman „răsună un cuvânt nou, legat de dezvoltarea noastră socială, cuvânt rostit deslușit și cu tărie, fără disperare și fără speranțe copilărești, în deplină conștiință a adevărului. Cuvântul acesta este: oblomovism” (Apud Florea 2021: 19). Considerat un produs al vieții rusești, un simptom al vremii, termenul este plasat în contextul așteptării unor schimbări sociale. Al doilea moment reiese din contextul poeziei lui V. Maiakovski Ședințagiii, prin care V.I. Lenin exemplifica ședințomania ca pe un fel de oblomovism de care e greu să scapi. Iar a treia secvență Iacob Florea o plasează în contextul stalinismului atroce, din cauza căruia N.I. Buharin a fost executat, fiind învinuit de o afirmație potrivit căreia națiunea rusă este o națiune de Oblomovi.

Pe de altă parte, Iacob Florea pune oblomovismul în corelație cu timpul și cu viteza, în felul acesta trasând o traiectorie a termenului mai aproape de percepția omului de astăzi. Sunt menționate interpretările stării de lenevire date de către Emmanuel Levinas (în 1947), din perspectiva a ceea ce înseamnă existența, precum și a lui Alain Finkielkraut (la o distanță de 37 de ani), care consideră letargia lui Oblomov drept o experiență ontologică și că pentru Oblomov „există prea multă ființă în aer ”, iar „trândăvia este un suspin inutil”, deoarece „poți să faci grevă de la orice, nu și de la a fi” (Apud Florea 2021: 29).

Nevoia de schimbare a perspectivei asupra fenomenului oblomovist îl va conduce pe Iacob Florea către un context mai complex din care fac parte Legenda secolelor, Nietzche, Camus, Cioran, Kundera sau G.K. Chesterton, vizând o lume bătrână, scufundată în secole de demult, precum și lumea dinlăuntrul lui Oblomov, protagonistul aflându-și țelul activității și vieții în el însuși. Oblomov „caută să dezlege în alt chip problema existenței”, după cum afirmă Goncearov. Deci Oblomov își pune probleme legate de sensul vieții, căutând o altă rezolvare.

Vom mai adăuga că în spațiul occidental termenul a intrat în circuit datorită traducerii în limba franceză, efectuată pe la 1860 și publicată (doar prima parte a romanului) mult mai târziu. Altminteri, itinerarul receptării oblomovismului în mediul cultural francez nu evită fenomenele literare ale perioadei respective, astfel că Charles Deulin, prefațatorul traducerii în franceză, îl va încadra în naturalismul care era în vogă la acea vreme și în care era inclus și Goncearov, alături de Balzac, George Sand, Dickens, Thackeray și Turgheniev. Însă autorul francez, urmărind cauzele sociale ale apariției fenomenului respectiv, are în vedere atmosfera din Rusia țaristă a timpurilor în care a apărut romanul, atmosferă pe care o desprinde din chiar amintirile lui Belinsky, care se referă la creația lui Ivan Turgheniev, pe atunci foarte popular la Paris: „Când te-ai uitat în jurul tău, ai văzut venalitatea în plină vogă, iobăgie apăsând pe oameni ca o stâncă, cazărmi ridicându-se peste tot; nu era dreptate, se vorbea de închiderea universităților, călătoriile în străinătate erau imposibile, nu puteam aduce o carte serioasă; un nor întunecat atârna peste ceea ce se numea atunci administrarea literelor și științelor, denunțul a avut loc, alunecat peste tot; între tineri nu exista nicio legătură comună, nici interese generale; pretutindeni era frică și adulare” (Deulin 1877: IX-X). Este cât se poate de clară atmosfera ce a favorizat apariția romanului amintit, în care situația e redată fără a fi căutate și explicațiile acesteia. Atmosfera e surprinsă de Goncearov mai întâi în romanul său O istorie obișnuită și ulterior, la o distanță de circa doisprezece ani, mult mai tranșant, în romanul Oblomov. Comparând cele două romane, Charles Deulin afirmă că „în O istorie obișnuită Goncearov arătase cum a avut loc dezorganizarea socială, iar în Oblomov a pictat societatea așa cum fusese în timpul domniei anterioare”. „Adoniev, eroul din O poveste obișnuită, scrie prefațatorul francez, este un muribund care se luptă cu agonia. Oblomov este un om mort care este galvanizat. Fără caracter, fără energie, fără inițiativă, el reprezintă pentru noi produsul extrem al unui despotism care și-a îndeplinit rostul” (Deulin 1877: X). Însă încadrarea romanului lui Goncearov în mediul social-istoric rus este mult mai adâncă. Amintim că protagonistul este originar dintr-un sat arhaic Oblomovka, rus. oblomok însemnând „cip”, în care încă mai funcționează legitățile unei societăți arhaice, însuși numele personajului lui Goncearov fiind o aluzie la Ilya Muromeț, eroul din eposul popular rus. Să mai amintim că, prin natura sa, protagonistul lui Goncearov nu era așa de la naștere și că a fost crescut și educat ca să devină astfel: pornirile energice ale micuțului Ilya au fost treptat „astâmpărate” de mama sa și de familia sa, care l-au educat în spiritul secular al celui deservit de o suită întreagă de argați, țărani iobagi, întreaga comunitate sătească având aceeași mentalitate străveche, de a se afla la dispoziția boierului (a barinului). Până la urmă, inteligența nativă a lui Ilya va fi depozitată într-un rezervor stagnant, refuzând să se manifeste în comunicarea cu lumea din jur. Universul maturului Ilya se va rezuma la cei patru pereți între care va locui, îmbrăcat fiind în vechiul halat purtând amprentele unei vieți pline de eleganță și vigoare altădată. Figura lui Oblomov este completată de cea a slujitorului său, Zahar, profund atașat de familia din care se trage Oblomov și păstrând un devotament nemărginit față de aceasta. El își adoră stăpânul, deși îl calomniază și trăiește pe spinarea lui.

Din universul lui Oblomov face parte și prietenul său din copilărie Andrei Stoltz. Prin contrast cu protagonistul care dă titlul romanului, acesta este foarte dinamic, energic și întreprinzător. El face eforturi până la disperare de a-l scoate pe Ilya din starea de izolare totală, însă fără nici un rezultat. Încercarea de a-l determina să-și creeze o familie, căsătorindu-se cu Olga, de asemenea eșuează. Tânăra frumoasă și atrăgătoare se va căsători în cele din urmă cu Stoltz, iar Oblomov se va scufunda tot mai mult în starea de totală indiferență.

Fidel principiilor sale, Oblomov, auoconservându-se în propria-i imobilitate, va avea o relație cu Agafia Matveevna Pșenițina, o burgheză pe care o ia în gazdă, în cele din urmă căsătorindu-se și având cu ea un fiu, pe care îl va numi Andrei, în onoarea prietenului său. La rândul său, Agafia Matveevna, care nici ea nu este mai dinamică, vede rostul vieții în slujirea altor oameni. Își petrece zilele făcând menaj și deservindu-l cu multă dăruire pe Ilya Ilici. Însă după moartea acestuia adevăratul sens al vieții ei transpare în lumină strălucitoare în care a fost pusă plictisitoarea existență a protagonistului, dintr-o astfel de împletire a faptelor reieșind complexitatea universului din acest roman. De altfel, același lucru îl menționează și G.M. Friedlender, într-o analiză făcută romanului lui Goncearov, afirmând că „Oblomov (...) este un tip cotidian, dar în același timp social și psihologic. Viața de zi cu zi și psihologia, pe de o parte, istoria, sociologia, filosofia, pe de altă parte, sunt inseparabile în obiectul reflectării de care se ocupă artistul realist” (Apud Brajuc 2007: 105). La rândul său, Vladimir Brajuc, de la Universitatea „A. Russo” din Bălți, analizând structura imaginii artistice, precum și a sistemului personajelor din romanul lui Goncearov, va accentua polisemantismul simbolurilor în structura romanului, considerând că profunzimea imaginarului autorului constă în „evaluarea pozitivă și negativă a gândurilor și sentimentelor eroului, ce trec din una în alta: omenia, „gândurile înalte” se dizolvă în batjocură, în ironie. Oblomov însuși este sublim și frumos și, în același timp, ridicol și jalnic. Mai mult, fiecare dintre aceste caracteristici se exclud una pe alta, dar și se completează reciproc, creând o unitate de tip și personaj în chipul lui Oblomov” (Brajuc 2014: 126). Este evidentă o doză de relativism în modalitatea lui Goncearov de a-și „construi” universul reflecțiilor sale artistice. Acest tip de relativism ascunde, dar nu în totalitate, o metafizică, în care este urmărită punerea în valoare a unei realități mai puternice decât realitatea în sens comun, ordinar. Acesta este, de fapt, obiectul devoalărilor sistematice în romanul amintit. Putem vorbi despre raportul dintre literatură și cunoaștere (cunoașterea vieții sociale, precum și a celei dintr-o societate primară, arhaică), la fel ca și despre posibilitatea înscrierii problemelor cognitive sau ale sensului vieții într-un mediu narativ sau liric, poetic. Este curios că însuși Goncearov vorbește nu despre poezia cunoașterii, ci despre poezia stării de lene, într-o scrisoare adresată lui Iu.D. Efremova (din 20 august 1849): „Aici eu în sfârșit am înțeles poezia leneviei și aceasta este unica poezie căreia îi voi fi fidel până la mormânt, doar dacă sărăcia nu mă va sili să pun mâna pe lopată și târnăcop” (Apud Zelenin 2004a: 30).

Ajungând aici, ar trebui să nu trecem cu vederea cariera făcută de termenul „lene”, în general. Vom aminti, în acest context, un studiu recent, minuțios elaborat, intitulat Lenea rusă (Russcaia leni), semnat de A.B. Zelenin. Cercetătorul din Sankt-Petersburg urmărește evoluția câmpului conceptual al noțiunii de lene în limbile latină, germană, franceză, engleză și rusă, încercând să contureze traiectoria apariției ideii ruse de lene. În acest scop recurge la izvoarele literaturii religioase, la literatura rusă din secolele XVI-XVII, la limba populară, la calchieri din limbile europene, în mod special din franceză. Este urmărită deosebirea dintre lenea rusă și lenea asiatică, fără însă a le delimita în mod categoric. Autorul mai face următoarea afirmație: „Pentru cultura și filosofia occidentală este foarte importantă activitatea fizică, munca, întrucât ea mărturisește despre activitatea (rus. deiatelinosti) omului, pe când în filosofia răsăriteană activismul (rus. activnosti) se manifestă chiar în forme contrare acesteia, adică prin inactivitatea fizică, care în același timp poate fi o muncă intensivă psihică, mentală” (Zelenin 2004b: 21). Aducând exemple din proza lui Dostoievski și Tolstoi despre percepția noțiunii de lene rusă, Zelenin concluzionează astfel: „Lenea rusă este o trăsătură caracteristică a comportamentului, participarea omului la viața socială, și în acea perioadă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) această îmbinare de cuvinte includea un sens ideologic, politic bine definit: în primul rând, participarea personală la transformarea societății; în al doilea rând, confruntarea dintre filosofia occidentaliștilor și cea a slavofililor în privința opiniei despre poporul rus și caracterul popular” (Ibidem: 22). Anume acest fundal, după cum consideră Zelenin, a fost catalizatorul apariției și consolidării termenului de lene rusă în conștiința socială rusă.

Explicând fenomenul trândăviei din perspectivă istorico-religioasă, urmărindu-i manifestările în literatura rusă, de la Fonvizin, Pușkin, Turgheniev, autorul studiului amintește că în literatura din perioada iluminismului starea de lene, trândăvia, a devenit unul din motivele literare favorite, iar la sfârșitul secolului al XVIII – începutul secolului al XIX-lea, în limba rusă ia ființă, după modelul francez, o întreagă suită de termeni din aceeași familie: lenea sau lenevia (fr. paresse) (Ibidem: 20). Vom menționa, de asemenea, că starea de trândăvie sau inactivitate îi preocupă pe autorii interesați de apărarea drepturilor omului, de dreptatea socială, precum și pe oamenii de artă. Amintim lucrarea lui Kazimir Malevici Lenea ca adevăr real al omenirii (1921), precum și cartea filosofului englez Bertrand Russell (1872-1970), Elogiul inactivității, scrisă în 1932 și publicată pentru prima oară în 1935, în care autorul avansează argumente în favoarea lenevirii. Perspectiva interpretărilor filosofului și logicianului englez se încadrează în contextul necesității de regândire a unor concepte precum plăcerea intrinsecă a muncii, folosirea timpului individual, nevoia de reflecție și visare ca surse de satisfacție, timpul liber, inactivitatea fiind considerate ca fiind favorabile individului, care în felul acesta se poate monta pe unda creativității. De aici și insistența cu care Russel va încuraja inactivitatea reflexivă în rândul elevilor, astfel încât fiecare individ să se poată dezvolta sau să ajungă la deplina lui sau ei expresie (Russell 2017: 20). El consideră că deprinderea de a găsi plăcere mai degrabă în gândire decât în acțiune e un mecanism de protecție împotriva neînțelepciunii și a iubirii excesive de putere, un mijloc de a-ți păstra seninătatea în nenorocire și pacea minții printre griji. Însă, după cum mai subliniază Russell, trebuie recunoscut că utilizarea înțeleaptă a timpului liber este un produs al civilizației și educației (Ibidem: 47). Vom adăuga că, în opinia lui Howard Woodhouse, prefațatorul volumului, Russell „privește spre treburile oamenilor de pe niște înălțimi empirice, dar nu imperturbabile” (Ibidem: 20).

Din cele expuse mai sus reiese complexitatea ariei de investigație a oblomovismului, conectat la multiple cauze și fenomene ce marchează destinul uman, arie abordată de către Iacob Florea cu multă migală și pricepere, într-un stil atractiv, propunându-ne o viziune proprie asupra lucrurilor, oblomovismul său fiind orientat, după cum afirmă însuși autorul, să lucreze „cu prezentul și viitorul”.

Referinţe bibliografice:

NDULR = Noul Dicționar Universal al Limbii Române, ediția a III-a, București, Litera Internațional, 2009

Florea 2021 = Iacob Florea, Un halat pentru un secol. Oblomovsmul, în răspăr, București, Tracus Arte, 2021

Deulin 1877 = Charles Deulin, Prefață la volumul Ivan Gontcharoff, Oblomoff. Scenes de la vie russe, trad. de Piotre Artamoff, Paris, 1877

Brajuc 2007 = Vladimir Brajuc, Problema imaginii artistce în romanul lui I.A. Goncearov „Oblomov”, în „Studia Universitatis”, Revistă științifică a Universității de Stat din Moldova, 2007, nr. 4 Seria „Științe umanistice” Lingvistică și Literatură

Brajuc 2014 = Vladimir Brajuc, Sistemul figurativ și simbolic în romanul lui I.A. Goncearov „Oblomov”, Iași, PIM, 2014, p. 126

Zelenin 2004a = A.V. Zelenin, Russcaia leni, în „Russkii iazîk za rubejom”, 2004, nr. 1

Zelenin 2004b = A.V. Zelenin, Russcaia leni, în „Russkii iazîk za rubejom”, 2004, nr. 2

Russell 2017 = Bertand Russell Elogiul inactivității și alte eseuri, București, Vellant 2017

Self-discovery in literature: ebb and flow (VII). Oblomovism, on the rise 

Keywords: Iacob Florea; Oblomovism; I. Goncearov; Russian literature; translation; Russian laziness; V. Zelenin; inactivity; Bertrand Russell

The article focuses on the problem of Oblomovism, a notion circulated through the novel of the same name by the Russian writer I. Goncearov, in the nineteenth century, and which has become recurrent today. The origin of oblomovsm is analyzed from a social-historical point of view, as well as from an anthropological point of view, following the itinerary traveled both in the Russian and in the Western context.