„... Se scuturaseră toţi pomii de frică”

„Dumnezeu ne supraveghează de sus.
Pentru o secundă şi-a întors privirea de la noi.
Doar o clipă a privit în altă parte… şi s-a
întâmplat Treblinka. Ce e o clipă de neatenţie
 din partea lui Dumnezeu?
Un veac de suferinţă pentru noi.”

Lilia Calancea

Cu acest citat am început prezentarea cărții Sunt oare un călău? de Lilia Calancea, pe 19 martie, la EuropaNova Bruxelles. Să vedem însă care este povestea acestei cărți.

În septembrie anul trecut, am citit în cadrul Festivalului de cultură „Pământuri mitice”, ediția a 9-a, incipitul romanului Sunt oare un călău? de Lilia Calancea. Era o atmosferă destinsă, în care scriitorii invitați au fost rugați să citească fiecare câte un fragment dintr-un proiect în lucru. Fiindcă scriitoarea Lilia Calancea fusese reținută în Republica Moldova de unele probleme familiale, am fost nevoită să citesc eu textul trimis de ea. În timpul lecturii, pe măsură ce avansam, mi s-au derulat prin fața ochilor Jucătorul de șah al lui Stephan Zweig cu trauma psihologică a personajului și perspectiva romanțată a istoriei, când spunem lucruri mari în cărți mici sau vorbim despre ororile acestei lumi, creând o ficțiune în jurul unui adevăr cutremurător – și Un an la Treblinka de Jankiel Wiernik, evreu polonez supraviețuitor al acestui lagăr de exterminare, carte-mărturie. Nu mă puteam decide între cele două, dar imediat ce am terminat de citit, am sunat autoarea și am felicitat-o pentru proiectul pe care îl avea. Am rugat-o să nu mă uite și să-mi trimită un exemplar al cărții de îndată ce va fi publicată.

Așa se face că, de Ziua Națională a Lecturii, pe 15 februarie, am terminat de citit cartea Liliei Calancea și imediat am hotărât să organizăm o lansare la EuropaNova Bruxelles. Este o carte scrisă cu pasiune, cu stil, formă și structură, cu fire roșii care leagă povestea, personajele și întâmplările. Este o carte bine documentată, în care realitatea se întrepătrunde cu ficțiunea de așa manieră că trebuie să fii foarte atent la falia ce le separă. Tocmai citisem Treblinka 1942-1943, carte a lui Michal Hausser-Gans, în care apare mărturia supraviețuitorului Hershl Sperling, conform căreia „Auschwitz putea părea o «colonie de vacanță» pe lângă Treblinka”. Cred că acest lucru m-a ajutat mult să înțeleg mai bine atât contextul istoric, cât și povestea.

Sunt oare un călău?, romanul apărut la editura Polirom, în mai puţin de 165 de pagini, ne introduce în povestea ficțională a două familii: familia unui zbir și familia de călăi, în sensul larg al termenului, de la Treblinka, unde, în 400 de zile, aproape un milion de persoane au fost ucise de mașinăria germană de exterminare a evreilor și nu numai. Este o carte care nu cruță pe nimeni, iar originalitatea ei constă în inserarea de poeme la final pentru o amortizare a suferinţei, dacă putem spune asta.

Ober Maïdan (Treblinka) – „Uzina care produce morţi evrei în pădurea poloneză” a Liliei Calancea are fraze scurte care zguduie cititorul: „De multă vreme aveam sentimentul că fusesem ucis de mii de ori, dar tot nu mai muream. Rămâneam blocat între cer şi pământ. Ca un strigoi ce nu mai aparţine nici celor vii, nici celor morţi. Sufletul nu-şi găsea locul nicăieri. Nici în somn, nici în viaţă. Nici pe turn, nici pe pământ. Mă durea la fel ca trupul”. Şi apoi personajul continuă: „Ştii care e cel mai sfâşietor urlet? Urletul inocenţei pierdute”.

Din literatura română, cartea pare a avea aceeaşi temă pe care o tratează și Elie Wiesel în Noaptea, Holocaustul, doar că nu suntem în faţa unei cărți autobiografice, ci în faţa unui roman povestit din perspectiva călăului, lucru inedit în scrierile românești despre Shoah. Sunt oare un călău? ne pune în fața mai multor personaje care își exprimă sentimentele, pozitive ori negative, iar întrebarea din titlu rămâne valabilă pentru oricare dintre ele. Firul roșu al poveștii ne prinde în mrejele sale, făcându-ne să reflectăm la transmiterea genetică a traumei. S-a dovedit deja științific faptul că membrii aceleiași familii pot fi legați prin destin, că trauma se poate transmite karmic de la o generație la alta, până când unul dintre ei găsește forța să se rupă. Margarita este personajul nostru care, într-o manieră viscerală, asta încearcă. La moartea tatălui său, furia, frica, dezgustul și dorința de a o rupe cu trecutul ne arată o Margarita păgână: „Popa își luă aerul de propovăduitor. L-am oprit cu 100 de lei: Porunca a cincea. Atât! i-am spus./ – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…/ – Mulțumesc. La revedere. / – {…} dacă vrei să trăiești ani mulți și fericiți pe pământ! (adăugă el) / – Nu vreau! Amin!”

Tonul cărţii este alert. Frazele sunt laconice, crude şi ne zdruncină. Acțiunea începe odată cu moartea părinților Margaritei, continuă cu amintirile tatălui și ale mamei sale – din perioada trăită la Treblinka –, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am putea să o numim o carte-urlet. Romanul se încheie în 2022 cu un conflict între un româno-ucrainean şi un rus. A doua parte a cărţii, după epilog, este alcătuită din poemele unui presupus poet mort la Treblinka. Iniţial, am crezut că fiecare poem reflectă un capitol, dar nu este așa.

Dacă îmi este permisă o comparaţie cu o altă autoare care scrie despre regimuri represive, atunci aş aminti-o pe Sofie Oksanen, care prin Purificarea sa ne duce către dramele și consecințele violenței din timpul ocupației sovietice. Lilia Calancea ne poartă tot spre aceste regimuri, tot către secrete de familie, doar că din timpul Holocaustului. Toate aceste orânduiri au distrus nu doar psihic actanții şi ne-au demonstrat, în timp, că răul continuă să facă victime multă vreme după ce rădăcinile i-au fost smulse. Nu degeaba Dostoievski, exprimându-şi compasiunea față de cei exploataţi, se întreba: „Cât de mult e omul om?”. Lilia Calancea ne dă un răspuns prin optica unui călău din Treblinka: „Omul va rămâne un animal încă mult timp pe faţa pământului. Sute de mii de ani a trebuit să ucidă şi tu crezi că după câteva veacuri de civilizaţie se gândeşte doar la pâine când ţine cuţitul în mână?”

Lăsându-vă să descoperiţi singuri acest roman, voi încheia printr-un pasaj care m-a emoţionat profund: „Iată-ne în faţa unui morman de corpuri goale. Care a fost doamnă şi care a fost slujnică? Care a sosit în vagonul de clasa întâi şi care în cel de clasa a doua? Care purta mantou de blană şi care pardesiu pişcat de molii? Care făcuse studii la Sorbona şi care doar şcoala medie? Care a crezut în Dumnezeu şi care în noroc?”

Nimic nu mai are importanţă în faţa morţii când „se scutură până și pomii de frică”.

“... All the trees were in awe”

Keywords: Calancea Lilia; Treblinka; executioner; fear; romanian literature