Pe Nistru, spre izvoare (II)

Iubirea cea dintâi

Ardem de nerăbdare să pornim la drum. Legăm bărcile de coada vaporașului și alergăm spre proră. Căpitanul Tătarciuc, ca un amiral victorios, ridică solemn mâna în sus, apoi face un pas spre o manivelă ruginită, o rotește brusc și ancora se smulge din prinsoare. Gata, ne-am desprins de mal! Fără nicio comandă, într-un glas, dăm startul expediției, umplând încântătoarea vale a Naslavcei cu un chiot îndelung de bucurie. Soarele tinereții, cerul albastru și apa verzuie ne binecuvântează periplul spre tărâmuri jinduite.

Nu ne vine a crede: plutim pe legendarul și nemuritorul Nistru. Până la vechea cetate a Sorocii avem de navigat peste 170 de kilometri. Trăiesc senzația că am pornit în căutarea Atlantidei, a continentului fabulos scufundat în ape străine. Presimt că în călătoria abia începută o să găsesc ceea ce se declară că ar fi dispărut pentru totdeauna, că o să văd ceea ce se afirmă că nu ar exista, că o să dau de tăinuitele izvoare cu apă vie, care mențin de secole suflarea pământului matern și aduc încrederea, curățenia și roua pe buzele însetate a peste patru milioane de frați.

O zdruncinătură venită din cală, dinspre motor, mă trezește la realitate. Sub ochii noștri, o limbă lunguiață de nisip despică torentul fluviului. Un vârtej puternic zguduie ambarcațiunea și o împinge pe un braț înspumat de valuri. Ocolim pe dreapta insula de la Naslavcea și trecem pe lângă malul abrupt care e o filă dezgolită a unei cărți de geologie acoperită de uitarea a milioane de ani. În bătaia soarelui se evidențiază rocile șistoase, verdele spălăcit al șisturilor argiloase din care localnicii confecționează obiecte de artizanat și bijuterii semiprețioase. Ne despărțim de Naslavcea, dar nu și de peisajul fermecător.

Ce splendori nealterate se deschid de o parte și alta a Nistrului! Ochii nu se satură de priveliștile paradisiace, de văile înguste, de versanții străpunși de stâncile singuratice, de defileurile cu râulețe zgomotoase care spintecă platoul înalt acoperit pe ici-colo cu pâlcuri de arbori și colonii de tufari pitici. Plutim pe frontiera de est ca pe un fluviu din grădina Domnului. Ce noroc imens că Nistrul a rămas pe loc, că nu l-au scos din albia străbună, că nu le-a reușit să-l înlănțuiască definitiv în partea de sus, să-l oprească între diguri și baraje.

O coroană fără diamante își pierde strălucirea, nimbul și fascinația. Nu poți vedea și înțelege tărâmul fabulos al Nistrului în afara locuitorilor riverani, a vetrelor seculare și milenare cuibărite în locuri de un pitoresc care îți taie respirația. Băștinașii de pe ambele maluri, mulți dintre ei descendenți din răzeși sau mazili, cu strămoși pe la curțile domnești, își trăiesc viața după rânduieli arhaice, având o legătura ereditară cu râul. Misiunea veche de străjer nu a dispărut din memoria, comportamentul și conștiința lor. Când ei te acceptă, parcă ți-ar încredința să stai de veghe la hotar, la vistierie, la paza domniei. Adeseori, privirea lor încărcată de tăcere și mister țintește în necunoscut, în hăul de la răsărit, în golul desprins din nemărginirea stepelor. Firea lor de santinelă mai știe să adulmece pericolul de la mari distanțe. Din subconștientul băștinașilor nu a dispărut definitiv tropotul hergheliilor nomade și al hoardelor dezlănțuite de pofte animalice și barbare, care se zvârcoleau bezmetic în căutarea bogățiilor străine, prefăcând în drumul lor totul în pradă, robie și scrum. Când haitele flămânde se apropiau furibunde și cu urlete de fiară hămesită, Nistrul se transforma în oșteanul de neclintit, în zidul natural și, nu rareori, oprea sălbătăciunile, jaful și pustiul să năvălească pe pământul roditor al Moldovei. Inundațiile frecvente, apa rapidă și adâncă îi ținea săptămâni întregi pe malul stâng pe prădători, până făceau cale întoarsă în cuibarele lor din Crimeea, de pe Nipru, dincolo de munții Ural sau de pe Volga.

Astfel apărând băștinașii, moșia și domnia, Nistrul a intrat în sufletul și existența cea de toate zilele ale românimii băștinașe și a devenit pe cât se poate de firesc – iubirea cea dintâi și de totdeauna a Moldovei. Înainte și după descălecare, Nistrul avea straie domnești, dăruind moșii celor viteji și lăsându-și sigiliul pe hrisoave și urice, devenind cartea de boierie în care înaintașii au scris filele de glorie, așezând temeinic pietrele de hotar la vaduri prin cele patru cetăți voievodale. Lanțul de vetre arhaice, înșirate ca mărgăritare, mai sus de Hotin și până la Cetatea Albă, poartă însemnele oamenilor liberi, cu privire pătrunzătoare de străjer, mai peste tot neam de gospodari, care își dezvoltau și creșteau satul sau târgul ca pe o familie unită, serveau cu credință domnitorul de la Suceava sau Iași, își cunoșteau rostul și se rugau Domnului să le primească iubirea și să le ocrotească moșia.

Lumânările aprinse de misionari în alte veacuri încă mai licăresc și împrăștie lumina peste apa curgătoare, în malurile verticale încă se mai văd urmele pustnicilor și ale mănăstirilor rupestre, în schiturile și grotele ascunse încă se mai aud rugăciuni ale strămoșilor înălțate la ceruri pentru vrednicia și veșnicia pământului, a neamului nostru. Cât de singuri și de săraci am fi dacă cineva, după modelul râurilor siberiene, ar îndrăzni să-l izgonească pe pământuri străine, să-l scoată din cântece, din doruri, din ființa și viața moldovenilor. Cui ne-am spune durerea, cine ne-ar mângâia și încuraja? Pe aici doina străbună se cântă altfel: „Jeluim-aș și n-am cui, jeluim-aș Nistrului”.

Călătoria mă răscolește și mă poartă spre harta străveche, spre matricea eternă, spre plaiurile natale desprinse direct din Geneză. Mă întreb: cum de o fi reușit cronicarul Miron Costin, pe la 1654, când limba română literară abia se ivea din cuibul ei daco-latin, să închine un poem, să descrie în cuvinte emoționante Nistrul și Moldova, să le spună băștinașilor că ei locuiesc pe un meleag al zeilor, într-o grădină mai încântătoare decât cea de la poalele Olimpului. Au trecut peste trei secole, dar rândurile cronicarului își păstrează prospețimea și arată legătură organică a oamenilor cu iubirea lor dintâi – Nistrul. Ascultați cum începe la 1654 Cântarea Moldovei: „Nistrul cel măreț... curge printre stânci sculptate natural, ca și cum ar fi lucrate de mână de om: e mai frumos ca Nilul… Peste tot, câmpii mănoase, pășuni întinse, care alte pământuri în lume se pot asemăna cu acestea? Mai departe ei văd și păduri… și când aplecară ochii, văzură o țară, cum ar fi o grădină înflorită. Privind spre răsărit se minunară de așa țară cu câmpii pline de flori asemenea raiului. Dacă zeițele din fabulele grecești ar fi aflat de aceste ținuturi, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor”.

Ar mai recunoaște cronicarii, cărturarii și chiar gloriosul Ștefan cel Mare moșia pe care a apărat-o cu sabia, cu sângele strămoșilor, cu plugul, cu crucea? Eh, Cantemire, Cantemire…

Apa curgătoare a Nistrului măsoară trecerea timpului și tăria ființei românești pusă de strajă la intrarea în Țară. Liniștea, pâinea și pacea unui popor întreg se contopesc și făuresc la Nistru. Când se prăbușește zidul natural, clopotele bat a pustiu și dangătul lor îngrijorător răsună până hăt departe, până dincolo de munți. Vlădică sau opincă știu că Nistrul este poarta de intrare pe moșie, ușa de la casă și domnie. Călăuzele oarbe caută dușmanii acolo unde ei nu există și refuză să explice mulțimilor înșelate de ce domnitorii Moldovei au construit lanțul de cetăți la vaduri, pe malul drept al Nistrului.

Vaporașul lunecă lin prin apa albăstrui-verzuie și deschide la fiecare cotitură peisaje de suflet, care îmi amintesc de locuri, oameni și cărți condamnate la uitare și necunoaștere. Întreaga palmă de pământ din fostele județe Hotin și Soroca, pe care o străbatem, poartă urmele altor vremuri, nu și cunoașterea unor nume exilate, care au făcut cinste Basarabiei ca dinastiile Hașdeu și Stamati, cărturari de mare demnitate, a căror operă de iluminare și deșteptare națională a fost ascunsă, trunchiată și desfigurată până la profanare și ridicol. Oricât m-aș forța să cred în schimbările promise de Moscova, e peste puterile mele să-mi imaginez că cenzura străină, adusă la Chișinău, va accepta să publice operele complete ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și ale tatălui său – Alexandru. Întreaga lor creație e închinată adevărului istoric, neamului românesc, iar Basarabia natală, ruptă din trupul Țării de imperiul hrăpăreț, e privită cu multă dragoste și încredere, că își așteaptă Ziua să rupă lanțurile robiei și să se reîntoarcă Acasă.

Savurăm cu nesaț peisajele nistrene și localitățile înscrise atât de armonios în mediul înconjurător. Prinse de orizont, satele Verejeni, Lencăuți, Mereșeuca se perindă înaintea ochilor și încântă văzul cu casele lor albe sau sinilii, mândre, arătoase. Nu departe se află și pădurea domnească de la Lipnic, acolo unde mai poți auzi chiotul arcașilor și vocea lui Ștefan cel Mare, acolo unde memoria colectivă a trecut sfidător peste minciunile oficiale și a păstrat cu sfințenie timpurile de glorie și înălțare ale Moldovei medievale.

Plutim ca într-un basm din copilărie, când o rugam cu lacrimi în ochi pe mama sau pe bunica să nu încheie povestea. Ce tărâmuri necunoscute și iubiri tăinuite căutăm pe Nistru? Or, poate amețiți de prima gură de libertate, ne căutăm pe noi înșine și actele noastre de identitate, răpite în plină zi de vară, poate avem și noi dreptul elementar să ne cunoaștem rădăcinile, istoria proprie, limba maternă, părinții? Poate Nistrul e chiar ființa noastră curgătoare prin veacuri, e chiar cartea de arhivă, care păstrează memoria și voința unui popor de a fi stăpân pe vatra sa milenară?

De ce Nistrul ne răscolește, lăsându-ne cu senzația că în apele lui se termină un continent, o lume, o civilizație, că mai departe, în zare, nu ai ce te porni, că rămâi singur de tot, până te înghite pustiul. Parcă îți spune părintește: „Nu te aventura după Fata Morgana din stepele fără margini, nu îți părăsi iubirea cea dintâi, rămâi în casa ta și atunci familia și neamul tău vor continua să rodească și să se înmulțească aici, din veac în veac, lângă izvoarele vii, sfințite de dragostea curată a unui popor sedentar, care crede în dreptatea și în paza lui Dumnezeu”.

Hrisoavele răpite

În depărtare se văd turlele bisericilor de la Movilău și Otaci. Iluzia că Nistru ar fi un râu cuminte și lin este spulberată de apa furioasă despletită de insulele întâlnite în cale și strâmtorată între maluri înguste. În unele locuri, apa prinsă în vârtejuri mari mână vaporașul dintr-o parte în alta și îl joacă ca pe o plută nestăpânită de plutași. Vorbele băștinașilor despre inundațiile devastatoare și nebunia fluviului ieșit din maluri încep să fie înțelese de noi în clipele când torentul impetuos ne împinge pe un șenal rapid și periculos din apropierea Movilăului. Trecem prin „strunga” înspumată, zgomotoasă și, brusc, râul se lărgește, devine calm și te lasă în cea mai plăcută tihnă să admiri cupolele aurite ale bisericilor din Movilău, oraș așternut pe stânga Nistrului și rebotezat de alții în Moghiliov-Podolsk.

Un pod de beton și metal leagă malurile și Otacii de Movilău. De fapt, ambele așezări sunt întemeiate de domnitorii moldoveni – Stânca Vămii, preschimbată peste ani în Otaci, este fondată la 1419 de Alexandru cel Bun, iar la 1595 Ieremia Movilă pune piatra de temelie a Movilăului, pe pământurile sale de pe malul stâng. O perioadă îndelungată, cele două localități s-au dezvoltat împreună ca una singură, fiindcă moldovenii de pe un mal și celălalt formau o comunitate înnemurită și unită. Înstrăinarea a fost adusă, mai întâi, de ispravnicii și guvernatorii țariști, iar mai apoi, după cel de-al doilea război, de pretinșii internaționaliști, care amestecau neamurile și scoteau din cazanul lor multietnic o specie nouă, fără rădăcini și fără memorie, îmbrăcată în haina comunizată a omului sovietic. În consecință, ambele localități și-au pierdut hrisovul domnesc, adeverința de naștere, identitatea adevărată, și numai la vestitul bazar de la Mojilău urechea mai pescuiește pe ici-colo vorbe românești, aduse de țăranii din satele din împrejurimi.

Oricât de pitoresc ar fi peisajul, la Otaci te învăluie tristețea și te simți străin în propria ta casă, aici te încolțesc aceleași întrebări legate de rostul nostru în această parte de țară, de capacitatea de supraviețuire a moldovenilor în fața prădalnicelor forme de deznaționalizare și a politicii de asimilare și transformare a lor în homo sovieticus. Să închidem ochii și gura mai departe? Să ne ascundem, să-i lăsăm pe moldoveni să se rusifice până la capăt? În realitate, sintagma homo sovieticus ascunde stratagema, înșelătoria ideologilor de la Kremlin, prin care cam 150 de milioane de cetățeni de altă origine decât cea rusă (europenii, caucazienii, asiații, adunați în 15 republici unionale) „sunt invitați” să renunțe pașnic, treptat și benevol la etnia lor și să urce pe „o treaptă superioară, mult mai civilizată și progresistă, acolo unde se zămislește și se construiește comunitatea viitorului, care va salva planeta de exploatare, va aduce pacea universală și dreptatea socială tuturor popoarelor lumii”. Să reținem că singura limbă de comunicare între homo sovieticus era rusa, iar masele largi, îndoctrinate, începuse din anii ’70 să renunțe la etnia lor și să se verse în misteriosul popor sovietic, o adunătură de milioane de „națmeni” (minorități naționale – n.a.), care își dorea un alt statut decât cel provincial și neînsemnat de kazah, bielorus, moldovean, bașkir sau kirghiz. Dacă am scoate masca de pe așa-numitul popor sovietic, am vedea malaxorul oribil în care erau aruncate grupuri etnice întregi și sute de mii de rătăciți din diferite națiuni cu scopul de a le conferi, în cele din urmă, o pretinsă identitate nouă, prestigioasă, progresistă, universală. O înșelătorie crasă prin care milioane de neruși îndoctrinați se deziceau de părinții lor, de originea, limba și istoria lor națională, transformându-se miraculos din „națmeni” în ruși. Când se părea că procesul renunțării la propria identitate va deveni un act de mândrie și o normă pentru etniile mici și cele de trei-patru-cinci milioane de suflete, din îndepărtata Kirghizie, ca un fulger în bezna nopții fără de sfârșit, a căzut peste harta imensă, de la Prut până la Kamceatka, un cuvânt necunoscut, încărcat cu energii teribile, care a măturat nemilos minciunile despre măreția omului nou. Cuvântul kirghiz „mancurt” a ajuns în foarte scurt timp cel mai cunoscut cuvânt din Uniune, scoțând în văzul lumii monstrul fără memorie și identitate, capabil să-și ucidă propria mamă la comanda stăpânului său.

Apariția romanului lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul în anul 1980, în jurnalul „Novîi Mir”, a zguduit intelectualitatea, îndeosebi cea nerusă. Colaboraționiștii au umplut Moscova cu denunțuri, întrebând șefii lor – de ce cenzura a permis asemenea blasfemie la adresa „avangardei muncitorești”, care formează omul nou, nucleul poporului sovietic? Dincolo de legendele, metaforele și parabolele folosite de Aitmatov în roman pentru a buimăci cenzura și a spune ceea ce era categoric interzis de a spune, intelectualii adevărați din republicile unionale au trăit perspectiva și șocul dispariției treptate sau chiar a morții propriului popor, fiindcă le-a fost adusă în față realitatea crudă a deznaționalizării a milioane de oameni îndoctrinați de la periferiile împărăției roșii. Peste noapte, mărețul și neînvinsul popor sovietic a ajuns o epavă jalnică, naufragiată în cartea unui „națmen”, a unui kirghiz. Cei care până mai ieri făceau un titlu de glorie din faptul că se lepădau de originea lor etnică, de limba maternă, de istoria națională, de părinți și arătau cu dispreț la frații lor că sunt înapoiați și retrograzi, au ajuns să fie numiți „mancurți”, un nume de groază, de trădător și dezertor. Un nume de asasin al propriei mame.

Numărul moldovenilor sovietici, care se deziceau de poporul lor, de limba maternă și treceau la rusă, creștea de la an la an în progresie geometrică. Statisticile oficiale arătau că la o populație de peste patru milioane de oameni, mai mult de 300 de mii de moldoveni deja declarase că limba lor maternă a devenit rusa, ei mândrindu-se că au îmbrățișat o limbă mult mai bogată, care îi ajută să se dezvolte intelectual, asigurându-le un post de prestigiu, bine plătit oriunde în Uniunea Sovietică. Alte 250 de mii de familii mixte ale moldovenilor făceau bravadă că ei reprezintă viitorul, că ei nu își condamnă copiii la subdezvoltare, nu-i traumatizează de mici, ci îi educă din fașă în marea limbă a lui Pușkin și Lenin. Lor le mirosea urât de tot și îi irita la culme numele de mancurt, dar își făceau iluzii că e o greșeală trecătoare și partidul va avea grijă ca prestigiul lor să nu pălească. Oricare erau alegerile personale, cam după 1975, tot mai rar întâlneai moldoveni cu carte, care să fi crezut, la modul serios, în izbânda grabnică a comunismului. Or, cum memorizasem în adolescență, în casa bunicului – comunismul o să vină, cum să nu vină – la paștele calului!

Mai avem timp berechet până vom ridica ancora. Terasele Nistrului de la Otaci mă atrag ca un magnet. Le văd de jos și îmi imaginezi ce panorame ale fluviului, ale celor două așezări riverane, se deschid de acolo, de sus. Decid să mă avânt. De la pod, urcușul spre muchia dealului începe aproape brusc și nu știi ce e mai avantajos – să mergi pe serpentina încărcată de camioane sau să te agăți de cărăruia întortocheată, care o ia pieptiș printre „palate” destul de bizare, înzorzonate cu diferite figuri modelate din tablă și înfipte unul după altul în povârnișul de calcar. Apuc firul potecii și urc prin desișul de arbori până prind câte o deschizătură rară spre valea încântătoare. Popasurile spre înălțime îmi sunt răsplătite din plin de priveliștile tot mai impresionante și cuprinzătoare. Pare neverosimil că unul și același peisaj se schimbă la fiecare cincizeci-optzeci de metri, îmbracă straie noi și deschide alte panorame. Cam după o jumătate de oră de urcuș istovitor ajung pe terasa de sus, pe coama dealului. Caut cu ochii în stânga și dreapta un loc de belvedere, până văd o movilă destul de înaltă, probabil din cele de pe vârful cărora se dădea șfară în țară, se aprindeau ruguri pentru a semnala rapid la curtea domnitorului, că hoardele de tătari, cazaci, otomani sau nomazi trec granița și vin să prade Moldova. Înșirate de-a lungul Nistrului, de la Cetatea Albă până mai sus de Hotin, și de-a curmezișul de la est spre vest, movilele de semnalare formau o rețea de înștiințare foarte eficientă. Ele au fost ridicate în baza unui cod militar de comunicare, aveau oameni inițiați, care aprindeau în funcție de pericol ruguri diferite, să iasă fumul albicios sau negru cât mai sus, să se vadă până la movila următoare, din vecinătate, și tot așa, de la unul la altul, până într-o oră-două vestea ajungea de pe malul Nistrului în capitală, la Suceava. Din păcate, ca multe alte bijuterii și urme din trecutul glorios al românimii din Moldova medievală, movilele de semnalare nu au ajuns în patrimoniul național și multe dintre ele au fost arate de tractoarele colhoznice până la nivelare și dispariție.

Înaintez prin covorul de flori sălbatice, savurez aromele de plante și mă mișc încet spre colina singuratică. De aproape, movila arată neobișnuit. Parcă ar fi scoasă dintr-un manual de geometrie. Baza circulară, liniile laterale și vârful turtit te fac să crezi că e făcută de mâna omului. O fi un tumul părăsit sau un gorgan străvechi? Înălțimea e cam între 15 și 20 de metri. Mă apuc s-o înconjor și peste câțiva pași stârnesc o familie de potârnichi, care se înalță fulgerător, făcându-mă să mă feresc speriat. Mult mai atent, încep să urc spre pisc, făcându-mi loc printre ierburi și insulițe de diferite flori. Șopârlele leneșe, cocoțate pe bolovanii de piatră, mă privesc nedumerite. Păsările nevăzute, ca și greierii ascunși, se întrec în cântări. Ceva mai încolo, pe platou, spre vest, se leagănă un lan de spice aurii și altul de floarea-soarelui. Adie a veșnicie și a parfum de cimbrișor. Ajung sus, pe vârful retezat. Observ vatra de foc. Răscolesc cenușa cu speranța să găsesc, în adâncuri, hrisoavele pierdute. Încă nu dau de rădăcini, de filele de aur, de sigiliile domnești. Ridic privirea. Draperia de arbori rămâne mult mai jos și nu-mi împiedică ochii să vadă ceea ce încă nu au văzut – o stampă desprinsă de pe șevaletul lui Dumnezeu la facerea lumii. Valea Nistrului, arcuită sub formă de potcoavă, se vede în susul fluviului pe mai mulți kilometri, până dincolo de Lencăuți și Verejeni, iar în josul apei, până la cotitura pitorească de la Călărășăuca și Arionești. Pe această vale uriașă a fertilității și belșugului se văd cuibărite, în malurile înalte ale râului, cele două vetre arhaice fondate de Alexandru cel Bun și Ieremia Movilă. Vederea panoramică a văii Nistrului întrece imaginația și nu încape în poeme sau povești. E un peisaj fără pereche, e parte din cartea de frumuseți ale Moldovei, e poezia nescrisă, e hrisovul domnesc lăsat moștenire epigonilor, e peisajul de suflet, în care putem privi la cerul înstelat sau la Grădina Domnului.

Travelling on the Nistru River, to its headwaters

Keywords: Nistru River; journey; landscapes; ecology; fortresses; perestroika; famine; deportations; assimilation; Homo sovieticus; Tighina; Cetatea Alba; Hotin; Bessarabia; Romania; Moldovan Soviet Socialist Republic; Transnistria; Soviet Union

The book Travelling on the Nistru River, to its headwaters presents Romanian Bessarabia under Soviet occupation, before the imperial prison (USSR) collapsed. The journey takes place on the Nistru River, in the summer of 1987, on these “breathing” waters, which lead to the Romanian nation’s everlasting spring, bringing back the exiled memory of over four million people forcibly estranged from their homes, reinforcing faith in freedom and God’s justice.