Portretul ciobanului din Miorița într-o nouă lectură

„Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru”. (...) „Portretul acesta nu s-a născut odată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului. (...) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor”¹. Autorii n-au observat că fac afirmații contradictorii. Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor”? Binecunoscutul scriitor Miron Scorobete precizează că portretul ciobanului din Miorița, astfel cum este descris de mama lui, nu e rostit de ea. Este spus chiar de către cioban, așa cum își închipuie el că l-ar descrie mama sa. Însă „el nu se descrie fotografic, ca un pictor care-și face autoportretul în fața unei oglinzi, ci trecut prin sufletul prăbușit al mamei²”. În mai multe variante, ea vorbește cu divinități feminine ale naturii. Ea și divinitățile nu au un echivalent masculin, ceea ce e caracteristic pentru paleolitic. Echivalente masculine apar în neolitic, ca la perechea de Gânditori de la Hamangia.

În varianta CDXXXI din monografia lui Adrian Fochi (p. 818-819, versurile 94-108), o divinitate neprecizată îi cere mamei ciobanului o parolă, iar parola este portretul lui:

– Cine mi-a văzut
Cin mi-a cunoscut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Dar i-a zis:
– Spune probele,
Toate sămnele,
– Perișoru lui
Pana corbului,
Mustăcioara lui
Spicu grâului,
Fețișoara lui
Spuma laptelui,
Ochișorii lui
Mura câmpului.

S-a crezut că portretul ciobanului conține comparații ce descriu aspectul lui. Însă nu poate fi așa, deoarece lipsește termenul mediu: conjuncția comparativă ca. DEX definește metafora ca „Figură de stil constând dintr-un transfer de sens realizat printr-o comparație din care a fost eliminat termenul mediu”. Deci versurile nu conțin comparații, ci metafore. Metaforele din portretul ciobanului nu sunt descrieri fotografice. Nu au menirea de a-l singulariza și identifica. Inelul, pana corbului, spicul grâului, spuma laptelui și mura câmpului sunt termenii concreți, cei mai la îndemâna poeților arhaici anonimi, pentru a simboliza însușirile psihice și spirituale, pe care ciobanul le-a obținut trecând printr-un rit de inițiere, compus din momente reprezentate de aceste cuvinte.

Joseph Campbell analizează patera din Tezaurul de la Pietroasa și afirmă că este un vas sacramental, ce înfățișează 16 momente din parcursul inițierii unui neofit în misterele lui Orfeu³. Corbul asociat cu părul ciobanului din Miorița poate fi comparat cu corbul ce stă pe umărul neofitului cu fustanelă, de pe patera de la Pietroasa, la dreapta figurinei centrale. Campbell spune că acest corb simbolizează atât corbul morții și semnifică cunoașterea superioară căpătată de neofit în legătură cu misterul morții, cât și trecerea pragului în tărâmul cunoașterii dincolo de moarte. Corbul din portretul ciobanului, la fel ca și corbul de pe patera de la Pietroasa, este un simbol al cunoașterii dobândite de cel inițiat despre partea sa nemuritoare.

Spicul de grâu e un simbol universal. Apare și în mâna unui personaj nud de pe patera de la Pietroasa, ce reprezintă un neofit pe cale de a fi inițiat în misterele vieții și ale morții. Spicul de grâu din portretul ciobanului din Miorița se poate referi la un rit de inițiere asemănător.

Spuma laptelui. Laptele este un alt simbol universal. În textele orfice, laptele este o băutură sfântă și locul nemuririi. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului cu moartea lui Orfeu.

Mura câmpului poate simboliza aceeași abstracțiune ca și conul de pin pe care neofitul în fustanelă, de pe patera de la Pietroasa, îl ridică din lada mistică. La fel ca și conul de pin, mura poate simboliza principiul de reînnoire a vieții semințelor, care, odată cu moartea și descompunerea murei sau a conului, este pusă în libertate și duce la germinarea unor noi plante. Mura și semințele de pin sunt reprezentative pentru epoca în care oamenii erau culegători și nomazi. Grâul e reprezentativ pentru vremea când oamenii au devenit agricultori și sedentari.

De bună seamă că toate aceste patru obiecte simbolice au o legătură consecutivă cu prima trăsătură din autoportretul ciobanului: „Mândru ciobănel / Tras printr-un inel”. S-a crezut că tras printr-un inel ar fi o comparație ce vrea să spună cât e el de subțirel. Însă lipsește conjuncția comparativă ca și deci nu poate fi comparație, ci este metaforă. Asocierea cu inelul revine în formulări șablon, fără termenul mediu ca, și apare în peste o sută de variante ale Mioriței. Dicționarul Enciclopedic al lui I. Aurel Candrea (DECR) înregistrează că inel are șase sensuri, al patrulea fiind „tot ce seamănă cu un inel”. Inelul poate să fie un element dintr-o alegorie devenită neclară, de neînțeles și poate simboliza ceva anume din viața oamenilor arhaici, ceva ce seamănă cu un inel și care a fost uitat. Ce anume?

Se știe din mai multe cărți de referință că în societățile arhaice, acela care urmează să treacă printr-un rit de inițiere trebuie să stea izolat de lume un timp, într-un spațiu bine determinat. Acest spațiu e circular și întotdeauna la umbră, într-un crâng sau la marginea unei păduri, ferit de vederea profanilor. La aceasta se pot referi versurile „La negru zăvoi, /
Că-i umbră de voi”. Locul ales pentru dialogul ciobanului cu mioara este un loc ferit, sub cerul liber, adecvat pentru a se gândi la ritul cu uciderea și îngroparea sa, părelnice, simbolice, care se vor finaliza cu nunta cosmică. El își imaginează că ritul se va desfășura sub bolta cerului, cât cuprinde orizontul, adică un spațiu circular, care pentru el este sacru.

Poeții populari pot folosi cuvântul inel pentru a denumi un loc sau altul în formă de cerc, mai mult sau mai puțin restrâns, în care s-a desfășurat ritul de inițiere a ciobanului, pentru a deveni baci. Ciobanul a stat izolat (singurel) într-un spațiu rotund și sacru, timp de o lună (varianta Ca și luna-ntr-un inel), rupt de orice relație cu societatea rămasă în spațiul profan și pentru care el e străinel. Versul Tras printr-un inel poate însemna: trecut printr-un rit inițiatic, numit rit de trecere sau de prag, desfășurat într-un spațiu circular, sacru.

Ce legătură poate fi între însușirile ciobanului de a fi străinel, singurel, sprintenel, mititel și cuvintele inel, luna sau lume? Aceste cuvinte simbolizează realități abstracte în strânsă legătură unele cu altele. Toate cuvintele referitoare la cioban pot fi frânturi dintr-o alegorie nemaiînțeleasă. Alegoriile, prin definiție, sunt pline de mai multe înțelesuri paralele. Pe lângă interpretarea sociologică de mai sus, se mai poate face și o interpretare psihologică.

Dante folosește cuvântul italian lume ca metaforă cu înțelesul de lumină cosmică eternă și divină (Paradisul XXXIII: 43, 99, 110, 116, 128). În DECR, lume are 18 sensuri. Sensul nr. 1 este „lumină”. Autorii mai multor variante ale Mioriței zic lume cu același înțeles ca la Dante, de lumină cosmică veșnică și divină. Este aceeași metaforă. Dante, în extazul său mistic, are viziuni cu efecte de lumină și de formă circulară. Cam toți cei ce au trăiri extatice raportează viziuni cu efecte luminoase. Lui Moise îi apărea Dumnezeu sub forma unui tufiș arzător. În unele variante ale Mioriței, cei trei ciobani sunt Trei vulturi de soare.

În versurile spuse de ciobanul din Miorița abundă efectele de lumină, începând de la negru zăvoi până la soare, lună și terminând cu stele făclii din ultimul vers. Și Dante termină fiecare parte a trilogiei tot cu stelle în ultimul vers. Doar ortografia diferă. Altminteri, efectul de lumină e mai pronunțat în Miorița.

La începutul Infernului, Dante se află într-o pădure întunecată (Mi ritrovai per una selva oscura). Comentatorii spun că această pădure simbolizează atât o perioadă de rătăcire și confuzie în viața lui Dante, cât și de dezordine morală a societății sau răul și eroarea. Ciobanul începe dialogul cu mioara la negru zăvoi. E aceeași metaforă ca la Dante, însă anterioară cu mii de ani, mai veche decât orice altă operă literară, mai veche decât orice scriere, chiar și decât cea de la Tărtăria. Atât Dante, cât și autorii Mioriței folosesc o metaforă cu același termen concret, pentru aceeași abstracțiune: starea spirituală întunecată a personajului principal, la începutul aventurii lăuntrice, care îl va duce spre lumina cosmică și divină, spre un extaz poetic cât cerul albastru. Drumul ciobanului, al lui Dante, al lui Osiris, al lui Isus și al altor personalități celebre spre rai trece prin pământ, prin tărâmul morții. E aceeași alegorie.

La început, Dante e înconjurat de trei fiare sălbatice, ce simbolizau desfrâul, îngâmfarea și zgârcenia. Ciobanul e înconjurat de oi, simbol universal al nevinovăției și purității morale.

La sfârșit, în Paradisul XXXIII: 116, Dante vede trei cercuri de diferite culori, fiecare cu diferite simboluri. Comentatorii spun că, aici, forma cercului reprezintă perfecțiunea. Inelul din portretul ciobanului mai poate simboliza și perfecțiunea interioară la care a ajuns el.

Analiza portretului ciobanului dezvăluie că el a trecut printr-un rit de inițiere comparabil cu ritul misterelor lui Orfeu de pe patera de la Pietroasa, ceea ce l-a calificat pentru funcția de baci. Inițierea lui s-a petrecut înainte de începutul Mioriței. Ni se spune de la început: „Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan/ Că-i mai ortoman”. Cuvântul ortoman apare numai în Miorița și în câteva balade cu haiduci. S-a spus că ortoman înseamnă „bogat în turme de oi”. Nu poate fi așa, deoarece ar fi de prisos în text și nici nu li s-ar potrivi haiducilor, întrucât haiducii nu pășteau turme de oi. Așadar, ciobanul e mai ortoman decât sunt ceilalți doi. Baciul este baci, pentru că e mai ortoman, adică mai inițiat în tainele cosmice, decât sunt subordonații săi.

Dialogul baciului cu mioara este un monolog interior despre viitoarea lui inițiere în alt rit, tot cu trecere printr-o moarte simbolică, spre cel mai înalt nivel spiritual: hierogamia, adică unirea lui cu divinitatea supremă a vremii sale, în matriarhat, în epoca de piatră: O mândră crăiasă, Sora soarelui și-a pământului, O fată de crai, pe-o gură de rai, adusă de patru cai.

Miorița are ca temă centrală îndumnezeirea omului. A fost creată în paleolitic și a urmat evoluția limbii. Toate variantele Mioriței, oricât de modificate sau deteriorate au ajuns până la noi unele dintre ele, toate ne transmit peste milenii versuri concepute, la început, de către strămoși ca un text sacru, esoteric, un mit. Un mit optimist cu înțelesuri sublime, înălțătoare.

Miorița, cu toate variantele ei, ne învață să ne ridicăm mai presus de noi înșine, ne îndreaptă cugetul spre stele și ne înnobilează sufletește. Miorița poate fi mai importantă, mai de preț și mai folositoare pentru viața lăuntrică a fiecăruia dintre noi și a oricărui om din lume, de orice religie sau fără religie, decât Tezaurul de la Pietroasa și decât toate bogățiile.

Note și referinţe bibliografice

¹ Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chiţimia şi Gheorghe Vrabie, Poezia epică, în Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1964, p. 124.

² Fragment din mailul pe care mi l-a trimis domnul Miron Scorbete pe 29 decembrie 2021.

³ Joseph Campbell, The Masks of God: Creative Mythology, vol. IV, New York, The Wiking Press, 1968, p. 9-27.

Rereading the portrait of the shepherd in The Lamb

Keywords: Miorița; shepherd; hierogamy; Adrian Fochi; Miron Scorobete; Victor Ravini

The portrait of shepherd in The Lamb reveal his initiaion in a mystery comparable with the rite of Orpehus, on a patera from the Treasure of Pietroasa.