Closlieu – spaţiul descoperirii creative a sinelui

Viorica-Ela Caraman: Dragă Laura, îți mulțumesc că ai acceptat discuția noastră despre aspectul creativității copilului prin metoda pe care o practici în laboratorul tău artistic din Basel, Elveția. Știm că educația poate tot și cele mai noi concepte ale acesteia țintesc anume spontaneitatea, creativitatea, euristica... Sunt cunoscute în lume demersurile Waldorf, Montessori etc. Tinde spre popularitate în acest sens și conceptul de Closlieu. Ce este acesta? Cine l-a inventat? 

Laura Munteanu: O să încep cu o mică descriere a ceea ce este Closlieu. E important să se diferențieze de concepte educaționale ca Waldorf și Montessori. Closlieu (fr. clos – „închis” și lieu – „spațiu”) este numele dat de Arno Stern, un pedagog francez, spațiului dedicat jocului picturii. Astfel, Closlieu este o cameră care a evoluat în timp prin observațiile lui Arno Stern, este un cadru necesar manifestării travaliului pe care dânsul îl numește formulation. Aș spune că datele procesului de „formulare” sunt conceptul, filozofia din spatele activității promovate. Arno Stern a descoperit primele semne ale teoriei lui într-un orfelinat parizian după al Doilea Război Mondial. A decis apoi să cerceteze universalitatea acestei manifestări și, timp de câteva decenii, a călătorit în diverse culturi și civilizații pentru a-și testa ipotezele ce au luat naștere la Paris. 

Prima ipoteză a fost că dacă nu suntem expuși unei educații artistice, ci suntem lăsați liberi, ne putem crea și descoperi pe noi înșine. Mediul de exprimare fiind pictura. Însă pictura creată într-un spațiu lipsit de prejudecăți este aproape imposibilă în lumea modernă și civilizată. De aceea, Arno a fost nevoit să creeze acest cadru perfect, pe care l-a numit Closlieu. În acest spațiu este nevoie de un servant care să cunoască foarte bine teoria „formulării” și să respecte participanții. Prin respect mă refer la faptul că rolul unui servant este să nu intervină în picturile copiilor (3-99 ani), să nu interpreteze și să nu transforme jocul picturii în artă.

V.-E.C.: Ai și formație artistică pe lângă cea de economist? Cum l-ai cunoscut tu pe Arno Stern și prin ce te-a fascinat? Este vorba de o reîntoarcere a ta la artă într-un prezent prea anonim și grăbit?

L.M.: Nu am o formație artistică și nici nu ar fi important, pentru că arta este ceva care nu derivă din jocul picturii, cel puțin nu dacă este înțeleasă și respectată ceea ce Arno Stern numește Formulation.

Conceptul reprezintă manifestarea memoriei organice. Semiologia expresiei este o nouă știință care studiază formulation în cadrul I.R.S.E. (Institutul de Cercetare a Semiologiei Expresiei) la Paris.

Arno Stern a demonstrat, prin cercetare observațională a desenelor copiilor în peste 50 de ani, că există un proces de creare organică a fiecarui individ în Closlieu. Acest proces constituie deci formulation, un cod original, coerent și universal. Se consideră că un copil desenează din fantezie și are imaginație când, de fapt, desenul lui face parte dintr-o
programare, un traseu de dezvoltare.

Formulation are la bază mai multe principii: reiterație, simultaneitate, evoluție.

Evoluția este reprezentată de trei perioade. Prima este cea a reprezentării figurilor primare, care iau naștere în etapa de început a vieții, copilul este foarte liber în procesul lui. Acestea sunt mâzgâlituri, cercuri etc. Arno a documentat 70 de simboluri. Figurile primare nu dispar niciodată din formulation. Ele se transformă, sunt reîmbrăcate în imagini-obiecte – bărci, mașini etc. Aceste obiecte-imagini reprezintă a doua etapă și ocupă o mare parte în evoluția noastră ca indivizi. Este o descoperire a lumii în care ne regăsim zi de zi și manifestarea sau redarea ei prin imagini reprezentative. Ultima etapă este cea a imaginilor fundamentale, care apare la adulți și este o reîntoarcere la o manifestare spontană a memoriei organice, ca cea a figurilor primare.

Pe lângă principiul evoluției (cele trei etape) și cele peste 70 de simboluri documentate, formulation se identifică prin principiul reiterării, simultaneității, prin folosirea culorilor pentru delimitarea spațiului, spre exemplu: roșu și galben formează spațiul luminii, iar albastru – spațiul apei. Celelalte culori au o importanță relativă, trecătoare.

Formulation se poate manifesta și înafara jocului picturii din Closlieu, dar nu cu aceeași intensitate. E ca un lapsus, ceva mai puternic decât intenția.

Cum am dat de Arno? Am ajuns, într-adevăr, la Arno Stern printr-o fostă profesoară de pictură, Irène. Am urmat un curs de pictură acum zece ani din dorința de a mă regăsi din punct de vedere profesional. Pe atunci, credeam că vreau să devin terapeut prin artă. Am început și un master de terapie prin artă, la care am renunțat după un semestru, când mi-am dat seama că totul se rezuma la interpretări și asocieri ale desenelor pacienților. În plus, căutam ceva care să rezolve nu probleme evidente. Lipsa de încredere în sine, dorința de a fi ceva ce nu ești, frica de a nu fi acceptat, teama de a fi judecat, de a nu fi suficient de bun nu sunt diagnosticate și nu necesită terapie conform convențiilor sociale. Povestind cu Irène despre ce căutam, de fapt, mi-a sugerat să-l găsesc pe Arno Stern, care, la vremea respectivă, avea 92 de ani, adică acum 6 ani. Surprinzător, mai ținea cursuri, chiar în Elveția a avut în anul acela un curs la care m-am înscris imediat. Am citit apoi cărțile lui pentru a pătrunde această teorie, formulation. Pe loc mi-am dat seama că era exact ce căutam. A fost incredibil că dorința mea era deja în practică de mai bine de 70 de ani. Am decis să mă alătur celor peste 200 de ateliere din Europa și în 2016 am deschis un atelier la Basel, iar în 2017 unul la București. 

V.-E.C.: Care este formatul unei ședințe Closlieu și pentru cine este? Un adult de ce vine la Closlieu?

L.M.: Jocul picturii este activitatea care se desfășoară în Closlieu. Participanții, în număr maxim de 15, pictează pe foi prinse pe pereți, stând în picioare. Foile albe sunt prinse în piuneze pe pereți, ele sunt individuale și reprezintă spațiul personal al fiecărui participant. În mijlocul camerei se regăsește masa-paletă cu cele 18 culori, fiecare cu câte 3 pensule. Acesta este spațiul comun, împărțit între participanți. O grupă este compusă din copii începând cu vârsta de 3 ani (trebuie să fie independenți să-și poată lua singuri foaia și pensula) și adulți de orice vârstă. Toți pereții sunt acoperiți, pentru a se putea picta pe ei, astfel că nu există ferestre care să distragă atenția. Este un spațiu ferit, în care și copiii, dar mai ales adulții se simt în siguranță să se poată exprima fără a se autojudeca. O sesiune durează o oră, iar la sfârșit picturile sunt arhivate în dosare individuale sau sunt puse deoparte pentru a fi continuate data următoare. Ideal, un adult vine în Closlieu din dorința de a regăsi acel spațiu ferit de prejudecăți și din dorința de a-și manifesta nevoile în afara normelor, în speranța că vor redeveni spontani. E un proces foarte lung, care necesită perseverență și debarasare de ce am învățat și de ce se așteaptă de la noi.

V.-E.C.: Ce părere ai despre arhivele lui Arno care conțin experiențe îndosariate ale copiilor ce au practicat sistematic exercițiul expresiei spontane? Ce putem descoperi din acele dovezi succesive ale dezvoltării lor?

L.M.: Anii 1950-1980 sunt considerați de Arno anii de aur în Closlieu. Atunci copiii intrau și începeau direct joaca, nu puneau întrebări. Azi întreabă ce trebuie să facă, încearcă să-și aducă aminte ce au învățat, reflectează – mai ales adulții –, termină înainte să înceapă. Cred că dosarele din acea perioadă sunt o dovadă a exprimării spontane a memoriei organice, sunt dovada jocului cu imaginile înainte ca educația să ne sterilizeze. 

V.-E.C.: Așadar, nu ai voie să critici, să dai sfaturi de ameliorare a unei lucrări sau să-ți exprimi liber fascinația pentru anumite picturi, dar, pe de altă parte, și o rezervă gratuită sau nu față de altele. Aici e momentul să ne împărtășești ceea ce simți și te motorizează în demersul tău de asistent al copilului „artist”. Sau nu mai e artă ceea ce face acolo un copil? Ce observații faci de-a lungul ședințelor? Nu ne ajută totuși clișeele să funcționăm? Sau cât ne ajută și cât ne împiedică ele să fim cât mai liberi sau pur și simplu să putem fi așa cum ne dorim? 

L.M.: Arta nu are nicio legătură cu jocul picturii despre care vorbește Arno Stern. Arta este un mediu de comunicare. În jocul picturii, un copil e spontan, nu face ce i se impune. În Closlieu, copilul realizează/trăiește o întâlnire cu el însuși, nu face un proiect. Copiii învață desenul de la părinți, profesori, pentru părinți sau alți ochi. Eu încerc să îi ajut să-și găsească propria formulă, să identifice ce le place cu adevărat, nu ce le-a fost impus. Ce se întâmplă pe foaie este ceea ce se întâmplă în interiorul său. De aceea nu trebuie analizat sau criticat. 

Copiii au capacitatea de a se juca, prin acte impulsive, de inspirație. Adultul intervine în jocul copilului, așa cum s-a intervenit și în jocul lui probabil, încercând să dea sens jocului. Chiar și cu cele mai bune intenții în minte, o intervenție în desenul unui copil setează o așteptare. În timp, aceste intervenții se transformă în „așa se desenează un cal” sau „fă-mi un desen frumos” și așa se produce ruptura – copilul nu știe să-și înfrunte eul și va încerca să găsească o explicație pentru desenele sale. Nu poate să spună că doar se juca cu niște cercuri. Dar explicația nu are nicio legătură cu realitatea. Chiar și în sistemul Montessori educatorul cere copilului să spună ce a vrut să deseneze. 

În ziua de azi copiii sunt încurajați să facă desene care să fie admirate și apreciate. Adulții le caută tot felul de forme logice și interpretări pentru că altfel nu pot accepta formele create de copil.

Dacă cunoaștem conceptul de formulation, automat nu mai facem comentarii legate de desenele din Closlieu. E suficient să constatăm manifestările necesare, obișnuite.

V.-E.C.: Ai un caz relevant pentru discuția noastră? Ni-l poți relata?

L.M.: Este o fetiță care vine la atelier de patru ani. A venit prima dată la 3 ani și jumătate și vine în fiecare săptămână de atunci. În Closlieu are o rutină deja foarte bine stabilită: începe mereu cu un amestec – pentru că putem amesteca culori pentru a descoperi cum se combină – și fie acoperă o foaie întreagă cu acel amestec, fie o împarte în două, trei, patru și umple foaia cu diferitele nuanțe nou-create. Ai spune că nu știe să picteze și că vine degeaba. Dar, dimpotrivă, abordează fiecare săptămână cu un entuziasm fantastic, știe exact ce vrea să facă, nu se gândește, încă are acel impuls în ea și, cel mai important, are încredere să facă ceva ce în alt context este neacceptat. Această reiterație reprezintă nevoia ei, o nevoie care trebuie luată în serios.

V.-E.C.: Părinții care își aduc copiii la Closlieu înțeleg semnificația demersului sau vor pur și simplu să-și ocupe copilul, fără mize prea exacte?

L.M.: Cu tristețe răspund la această întrebare. Cei mai mulți părinți caută „activități” cat mai cool pentru copiii lor. Dorința de a avea un rezultat clar la sfârșitul abonamentului este din ce în ce mai mare. Sunt câțiva totuși care vor să nu facă din copiii lor automat niște adulți rezonabili.

V.-E.C.: Mai este utilă școala clasică de arte în acest context? Ce avantaje și dezavantaje există, dacă le comparăm? Eu mă întreb uneori cum pot să dispară anumite laturi din ființa unui copil atunci când vin peste el registrele culturii cu sistemele care i se impun. Am, de exemplu, acasă desene ale copilului meu făcute cu niște ani în urmă (am evitat cât am putut să nu aduc vorba că și fiica mea a frecventat cam un an Closlieu din Basel, dar tot aici am ajuns), pe care aș vrea să le păstrez înrămate mai ales pentru că mi se pare că denotă un tip de inteligență deja pierdut, sperând totuși că este înlocuit printr-un salt către altceva. Adică am dovezi reale pentru afirmația lui Picasso că ne naștem cu toții pictori, doar că nu știm cum să ne păstrăm astfel...

L.M.: Arno Stern încurajează părinții să păstreze tablourile făcute de copii chiar dacă nu reprezintă nimic, sunt la fel de importante ca toate celelalte.

Am să fac o paranteză despre artă și artist, apoi o să revin la întrebarea legată de educație.

Artistul a luat naștere prin a crea la comandă, apoi începe să se elibereze și să se exprime prin artă. Însă pentru a supraviețui, artistul a trebuit să expună, să se supună criticilor, marketingului. Artistul e preocupat să creeze, adesea modifică, elaborează opera pentru a o prezenta în fața publicului. El începe să se judece, să-și judece lucrarea înainte să fie expusă. O operă de artă conține un mesaj, odată creată ea se detașează de artist.

O reformă în educație este cu siguranță imperios necesară. Cum spunea Sir Ken Robinson, avem un model industrial de a forma copiii în școli, bazat pe linearitate și conformitate. El credea ca potențialul uman nu se creează în mod mecanic, tehnic, ci organic. Este nevoie de a crea condițiile necesare pentru ca un om să se dezvolte, fără însă a anticipa rezultatul produs.

V.-E.C.: Din Primul om, de Albert Camus, romanul lui neterminat, publicat post-mortem, despre un copil algerian care își depășește condiția, nu doar socială, ci ontologică, prin educație, mi-a rămas o idee din scrisoarea primului său profesor. La o misivă de recunoștință a adultului deja metamorfozat, profesorul care l-a pregătit pentru admiterea la liceu îi răspunde astfel: „V-am iubit pe toți și cred că am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să nu-mi manifest ideile, spre a nu influența astfel tânăra voastră inteligență” (Albert Camus, Primul om, Editura Rao, 2005, p. 250). Este în acest spirit și metoda lui Arno Stern? Ce șanse crezi că are aceasta în spațiul românesc, la Chișinău, în contextul în care e loc de performanță în sfera învățământului nostru?

L.M.: O nevoie de a reforma învățământul, cum am spus mai sus, este evidentă peste tot în lume. Ce cred că poate fi extrapolat din filozofia lui Stern este ideea că dacă i se oferă spațiul perfect unui copil pentru a se dezvolta, pentru a se crea, acesta o va face în mod organic. În acest sens, testele standardizate și programa impusă în mod uniform nu își mai au rostul. Cred că țările care nu consideră că au un sistem de învățământ perfect au cea mai mare șansă de a demara o reformă a învățământului, pentru că nu trăiesc cu iluzia desăvârșirii. De curând am fost vizitată de o doamnă din Chișinău care plănuiește să aducă acest concept în Republica Moldova. Sper că va reuși și poate atunci vom avea mai multe date de context local.

V.-E.C.: Dragă Laura, îți mulțumesc și îți urez multe bucurii printre culori!

Closlieu – the space of creative self-discovery

Keywords: Munteanu Laura; Stern Arno; Closlieu; playing; colors; spontaneity