Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară
Pentru tipar0. Studiul nostru încearcă să determine dacă (şi în ce măsură) numele unor personaje – în special din literatura română – sunt motivate1, altfel spus dacă există vreo legătură între numele unui anume personaj şi caracterul său, înfăţişarea sa fizică ori destinul său. Ideea ne-a venit în momentul în care, parcurgând un dicţionar de personaje literare2, am constatat că explicaţiile cu privire la numele acestor personaje lipsesc aproape cu desăvârşire. Excepţie fac unele nume din opera lui Caragiale.
În învăţământul altor ţări de cultură, în predarea literaturii3 se acordă o mai mare atenţie semnificaţiei, conotaţiei sau simbolisticii numelui unui personaj în raport cu sensul / sensurile operei literare. Acest aspect nu i-a scăpat lui Eugeniu Coşeriu, care, în Lingvistica textului (Textlinguistik, Tübingen, 1981), apreciază că semnificatul numelor proprii din textele literare reprezintă un subiect ce merită aprofundat4.
1. Pentru început, precizăm că în civilizaţiile arhaice acţiona o regulă potrivit căreia fiinţa purtătoare de nume trebuia să se identifice cu numele său. Oamenii primeau curând după naştere un nume în funcţie de ceea ce părinţii sau conducătorul obştii îi doreau nou-născutului pentru viitor ori în funcţie de vreun eveniment care îi marca venirea pe lume sau cu referire la vreo particularitate fizică5 etc. De asemenea, prin nume, persoana putea primi şi un ocrotitor din rândul celor care au sacralizat numele, fie prin martiriu, fie prin fapte eroice. Multe nume de botez s-au transmis ca nume de familie (cognomen), întrucât s-au moştenit de la părinţi6 sau rude. De la Quintilian aflăm că analiza etimologică a numelor proprii constituia o preocupare pentru cei antici, îndeosebi pentru retori: „Profesorul destoinic şi subtil, aşa cum îl văd eu, va cerceta originea numelor” (Arta oratorică, I, 4, 25)7.
O bună dovadă că în vechime numele păreau a fi foarte potrivite o constituie Biblia. Patriarhul Isaac se chema aşa pentru că mama sa, Sara, a râs (yţha’k) la auzirea promisiunii că va naşte un fiu la bătrâneţe. Povestea numelui lui Iacov este şi mai interesantă. Din Vechiul Testament aflăm că el s-a născut „ţinându-se de călcâiul lui Esau”. Când va creşte, îl va înşela de două ori pe Esau şi o dată pe tatăl său, Isaac, obţinând fraudulos binecuvântarea părintească cuvenită primului născut. Etimologia numelui Iacov (sau Iacob) evocă perfect destinul deţinătorului, căci în ebraică aqeb semnifică tocmai ‘călcâi’, dar provine din radicalul aqab care, pe de o parte, înseamnă ‘a veni pe urmă’, pe de altă parte, ‘a înşela’ (cf. Ionescu, DO).
2. Astăzi, în general, criteriul alegerii numelor este cel al sonorităţii, puţini dintre cei care fac alegerea gândindu-se la semnificaţie şi la personalitatea de mâine a progeniturii. Dar în literatură cum se petrec lucrurile? Să fie numele motivate ca şi la antici? Aşa s-ar părea, dacă acceptăm cele spuse de Ion Rotaru: „În viaţa de toate zilele nu există nicio legătură cauzală între nume şi caracterul omului. În artă însă potrivirea numelui pe caracter e obligatorie”8. Afirmaţia criticului trebuie privită cu unele rezerve, fiindcă este o exagerare atunci când se referă la întreaga artă literară. Mai mult decât atât, ea i-a fost prilejuită de discuţia numelor personajelor lui Caragiale din capitolul dedicat Junimii, din istoria sa literară, inspirându-se dintr-un faimos studiu al lui G. Ibrăileanu, studiu pe care îl vom supune şi noi atenţiei (vezi infra).
2.1. În ceea ce ne priveşte, ne vom mulţumi să declarăm deocamdată că, în literatură, in genere, numele nu sunt întâmplătoare9, şi nicidecum să susţinem că sunt potrivite obligatoriu pe caracter. Unele sunt chiar nepotrivite, numai că nepotrivirea are şi ea rostul ei, nu este aleatorie. De exemplu, încă de la Platon, din dialogul Cratylos, aflăm cum personajul cu acelaşi nume îşi bate joc de un alt personaj, Hermogenes, pe motiv că numele nu i-a fost bine pus. Nedumerirea dispare când suntem lămuriţi că Hermogenes înseamnă ‘cel care este zămislit de Hermes’. Având în vedere că Hermes este, printre altele, şi zeul inteligenţei şi că Hermogenes, pe cât se pare, nu strălucea prin agerimea minţii, se vădeşte că numele nu îi evocă adevărata natură.
2.2. Tot în legătură cu nepotrivirea de nume, redăm o convingătoare analiză a filologului Andrei Cornea10 făcută numelui lui Romeo din tragedia Romeo şi Julieta de W. Shakespeare. Din textul shakespearian reiese clar că Julieta declară război identităţii sociale a iubitului ei, căci ea este o Capulet, el un Montague iar familiile lor se duşmănesc: „...Ce-nseamnă Montague? Nici braţ / Nici mână, nici picior, nici chip, nici altă / Bucată dintr-un om. Alt nume ia-ţi! Ce-i numele?...”. Dar mai departe spusele Julietei devin ciudate. Ea începe să se refere nu la numele de familie, ci la numele de botez, la Romeo care, şi acesta, îi este duşman: „La fel şi el: de nu-l mai chem Romeo, / Tot fără de cusur şi drag rămâne / Şi-atunci, Romeo, leapădă-al tău nume, / Căci nu-i crâmpei din tine... (which is no part of thee)”. De unde vine credinţa Julietei că numele Romeo stă în calea iubirii ei? De la faptul că Romeo este italienizarea cuvântului greco-bizantin Rhomeos care înseamnă ‘roman’ (Julieta este, în ultimă instanţă, tot nume roman, căci e un diminutiv de la Julia), provenind de la Roma, termen care, citit invers, dă Amor. Aşadar, Roma este antiteza, contrariul Amorului. De altfel (detaliu neconsemnat de A. Cornea), şi replica lui Romeo conduce la aceeaşi interpretare: „Call me but love, and I’ll be new baptized; / Henceforth I never will be Romeo” („Numeşte-mă iubire [s.n. – C.M.] doar, şi printr-un nou botez / Nicicând nu voi mai fi Romeo”). „Nepotrivirile” acestea, în spatele cărora stă, desigur, scriitorul, fac ca astfel de nume să fie ironice.
3. Îndreptându-ne către literatura română în căutarea numelor motivate, ar trebui să începem cu basmele. Constituind o specie veche de când lumea, de-o seamă cu miturile, ele conservă acest procedeu de a denumi în acord cu natura fiinţei. În basmele populare numele sunt cât se poate de clare, exprimând ceea ce sunt sau ceea ce fac personajele: Făt-Frumos, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot (ori Piticot), Muma Pădurii, Sărăcia, Prostia etc. Mai obscur, ca origine11, se dovedeşte a fi numele Ileana Cosânzeana / Cosângeana ce desemnează personajul feminin mitic (divinitate florală), idealul lui Făt-Frumos. Numele ei ar putea fi o amintire a Sfintei Elena, mama lui Constantin (dacă se admite o formă *Helena Co(n)s(t)antiana12 care s-a contaminat ulterior cu Sânziana13).
În basmul cult lucrurile stau întrucâtva altfel şi în privinţa numelor, fiindcă uneori intervin subtilităţile. De pildă, în Făt-Frumos din lacrimă, Eminescu foloseşte un nume bizar pentru lumea poveştilor noastre: Genarul. Etimologic, termenul se justifică prin italianul Genaro ‘Ianuarie’14 (cf. şi Sf. Ianuarie [Genaro], martir născut în Neapole), însă nici etimologia, nici personalitatea sacră evocată (deşi în basm apar Dumnezeu şi Sf. Petru) nu explică statutul personajului. Textul sugerează o altă soluţie etimologică – am spune personală – a lui Eminescu. Se poate susţine că Genarul este denumirea poetică a obsesiei lui Eminescu pentru ochi, obsesie personificată. Genarul are o uitătură puternică şi încruntată ce hipnotizează („fata se uită mult în ochii tatălui său [...], uitase tot ce-i spusese tată-său”). În latină, genitivul plural al substantivului gena (semnificând ‘geană, ochi15, pleoapă, orbită’) este genarum16. Iată şi fragmentul ce justifică o atare ipoteză: „Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaştri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia aerului”.
S-a spus despre Creangă că „este atât de realist, încât unele dintre poveştile lui sunt aproape lipsite de miraculos” (G. Ibrăileanu). Personajele par nişte ţărani din Humuleşti şi numele lor reflectă acest aspect: Dănilă are şi numele-poreclă Prepeleac, fiindcă singurul lucru din gospodăria sa pe care se pricepuse să-l facă era un prepeleac (‘par cu crăcane scurte în care se atârnă oalele’); Ivan se mai cheamă şi Turbincă, de la buclucaşa sa traistă.
Creangă se amuză când îşi botează personajele şi este capabil de subtilităţi onomastice. Pe dracul ce îl slujeşte pe Stan Păţitul s-a gândit să-l numească tocmai Chirică! Dacă-i potrivit numele sau nu, ne-o dezvăluie următorul fragment: „– [...] Şi cum te cheamă pe tine? / − Tot Chirică mă cheamă. / − Măi, parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr? / − Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă. / −Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nemerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioiu închircit [s.n. – C.M.]”.
Dar numele Stan Păţitul (anunţat din titlu) este motivat? De bună seamă, de vreme ce în finalul basmului personajul zice: „– Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe păreţi, că eu sunt Stan păţitul!”. De fapt, subtilitatea constă în aceea că pe Stan îl cheamă şi Ipate ( „de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele17 din Stan în Ipate, şi de atunci am rămas cu două nume”). Ipate (sau Ipatie) este un nume creştin al Bisericii răsăritene provenind din adj. gr. ypatos ‘suprem’, atribut al consulilor romani, peste care s-a suprapus însă participiul trecut al verbului pathaino ‘a păţi’, adică pathes ‘păţit’. Creangă a exploatat această asemănare fonetică (cf. Bălan, DOC, p. 295).
Problema numelui se pune îndeobşte în Povestea lui Harap-Alb. S-a arătat că numele feciorului de crai, Harap-Alb (dat de Spânul), este oximoronic şi potrivit cu destinul şi esenţa sa, ilustrând conceptul eliadesc de coincidentia oppositorum. Spânul este foarte convins că i-a dat un nume elocvent: „– De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu”. Asistăm la o adevărată sărbătoare onomastică atunci când Harap-Alb face eforturi de a da nume corespunzătoare (e şi aceasta o probă) tovarăşilor săi de drum, nişte monştri simpatici şi vrednici de toată mirarea. De exemplu: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului...”; sau „– Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a mai fi chemând? / − Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zâmbind pe sub musteţe. / − Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă, nu greşeşti; să-i zici Lăţilă... nici atâta; să-i zici Lungilă... asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioşat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului; brâul pământului şi scara ceriului; ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici [s.n. – C.M.]”. Iată cum Harap-Alb devine un creator de nume, adică un onomatourgos, cum ar spune Platon în dialogul Cratylos. Onomaturgii „nu pot fi oameni de rând” (Cratylos, 401 b) şi ei sunt cei care se străduiesc să instituie numele după firea lucrurilor (Cratylos, 391 a)18. Aşadar, Harap-Alb începe să-şi dezvăluie adevărata esenţă (căci, vorba lui Călinescu, „omul de soi se vădeşte sub orice strai” ).
Personajele slab conturate (fraţii lui Harap-Alb, verişoarele sale) nu primesc nume, şi pe drept cuvânt. S-ar zice totuşi că fata împăratului Roş ar merita şi ea un nume mai acătării. Lucrul nu se întâmplă, întrucât apelativul fata împăratului Roş este suficient pentru a o uniciza (şi aceasta este funcţia de bază a numelui). Ea este singura fiică, „bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai şi” (după cum o descrie Gerilă), a unui împărat cu totul singular („doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită”). De altfel, ea este fata frumoasă („frumoasă de mama focului”), după cum Harap-Alb este fătul frumos (verişoarele îl descriu ca având „o înfăţişare mult mai plăcută” decât a Spânului).
4. Pentru analiza numelor personajelor literare, deschizător de drumuri şi punct de reper rămâne Garabet Ibrăileanu cu al său remarcabil studiu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale („Viaţa Românească”, 1926, nr. 12)19. Acesta susţinea că „în literatură personagiul trebuie să se nască odată cu numele care convine naturii fizice şi morale”, observând că la Caragiale numele seamănă, prin ele însele, cu personajele, dau impresia că fac parte din ele. De asemenea, criticul aminteşte faptul că la Alecsandri procedeul era „copilăros”, deoarece se afla într-un stadiu copilăresc al literaturii; el pe escroc îl numea Pungescu, pe demagog Răzvrătescu etc., pe câtă vreme Caragiale procedează artistic, mulţumindu-se să sugereze.
4.1. Până să menţionăm şi alte idei judicioase ale lui Ibrăileanu, trebuie să precizăm că procedeul numelor ce caracterizează personajul se găseşte şi înainte de Alecsandri. S-ar cuveni amintit Dimitrie Cantemir cu a sa Istorie ieroglifică, vastă scriitură cu cheie în care autorul este Inorogul, Constantin Brâncoveanu este Corbul iar Mihail Racoviţă este Struţocămila, care nu este nicidecum un „animal himeric” (G. Călinescu), cum s-a crezut şi încă se mai crede, ci chiar struţul, uriaşa pasăre africană numită pe greceşte Strouthokamelos, adică „Vrabiocămila”, de vreme ce gr. strouthos înseamnă ‘vrabie’20.
O tratare aparte ar merita numele din subsolul critic al Ţiganiadei lui Ion Budai Deleanu, subsol ce se constituie într-un veritabil teatru al receptării epopeii, pe niveluri de cititori, în număr de peste treizeci: Idiotiseanul, Simpliţian, Musofilos, Dubitanţius, Filologos, Onochefalos, Mândrilă, Adevărovici, Arhonda Suflănvânt, Chir Criticos, Coantreş, Părintele Evlavios etc. Dar şi numele deosebit de expresive, din punct de vedere fonetic, ale ţiganilor prezintă interes: Parpangel, Romica, Titirez, Găvan, Parnavel, Ghiolban etc.
4.2. Revenind la studiul lui Ibrăileanu, vom mai reţine că în literatură „numele, chiar numai prin sonoritate, fără să mai vorbim de imixtiunea asociaţiilor de idei, nu sunt indiferente din punctul de vedere al calităţii lor”. Că aşa stau lucrurile în dramaturgie şi în proza scurtă, ne-o dovedeşte Ibrăileanu, cu lux de amănunte, pe opera comică a lui Caragiale, unde „numele e o însuşire mai esenţială a personagiului, decât în alte genuri literare”21.
Mai spune criticul ieşean că în viaţa reală, din cauza deprinderii noastre, numele „se sudează” cu imaginea fizică şi morală a purtătorului, devenind o însuşire a lui, oricare ar fi acel nume. Simţim, prin urmare, că Eminescu nu s-ar fi putut numi altfel. Mai ales în piesele de teatru se justifică necesitatea corespondenţei dintre nume şi personaj, „căci o piesă de teatru e scurtă, şi nu e timp să se facă acea sudare între nume şi personagiu”. „Sudarea” respectivă este posibilă numai „într-un lung roman, care, la rigoare, poate imita viaţa şi în privinţa aceasta”.
Aşadar, nu ne rămâne altceva de făcut decât să vedem dacă principiul declarat pentru literatură în general mai funcţionează şi în roman. Vom spune, conform opiniei enunţate deja, că nici în roman numele nu sunt întâmplătoare, nu sunt indiferente, unele dintre ele având o mare putere de sugestie. Intrăm însă pe un teren în care problemele de onomastică se complică foarte mult, deoarece genul romanului este extrem de complex, extrem de divers. Ni se pare îndreptăţită distincţia operată de Eugen Simion în cazul prozatorilor, care pot fi observatori sau creatori22. Creatorii „îşi inventează obiectul, având aerul că reproduc realitatea23. [...] Observatorul crede că lumea există ca să devină o Carte. Creatorul epic trăieşte ca să transforme Cartea într-o Lume”. El este, totodată, şi un moralist – spune E. Simion –, căci nu scapă din vedere caracterul.
5. În cele ce urmează ne vom ocupa de numele câtorva personaje literare ale romancierilor creatori, în opera cărora impresia de viaţă este copleşitoare. Cu totul sporadic, şi nu într-un studiu special dedicat acestor chestiuni, s-au făcut unele aprecieri privind numele unor personaje de roman24. S-a spus, de pildă, că Svoboda (din Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu) înseamnă în cehă ‘libertate’, fiind un nume simbolic. Al. Paleologu (în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 83) a arătat, bunăoară, că semnificaţia tandemului onomastic „Vitoria – Nechifor” nu este întâmplătoare. Amândoi au natură de stăpâni, de triumfători. Expediţia Vitoriei „se soldează cu o eclatantă victorie”, iar Nechifor (< Nike-phoros ‘purtător de victorie’) are în fond numele schimbat („ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea”). Numele iniţial fusese Gheorghe, tot nume de învingător, numele celui care a ucis balaurul.
5.1. Observaţii interesante privind onomastica se pot face începând cu Nicolae Filimon. În romanul Ciocoii vechi şi noi personajele negative au nume sugestive: Dinu Păturică25, Andronache Tuzluc, chera Duduca, Neagu Rupe-Piele etc. Iată, spre exemplu, cât de adecvat este numele Andronache Tuzluc, care arată originea atât grecească (Andronache, -ache – sufix grecesc), cât şi turcească (Tuzluc < tc. tozluc). Şi, într-adevăr, naratorul precizează că acest fanariot („născut în uliţele strâmte ale Fanarului”) venise din Constantinopol, în suita lui Caragea, îndeplinind meseria de ciohodar (< tc. çokadar), adică îngrijindu-se de încălţămintea domnului şi a curţii sale. Dacă mai precizăm şi că arhaismul tuzluc însemna fie ‘papuc’, fie ‘cizmă de aba’, fie ‘ciorap gros’, remarcăm că, cel puţin în acest caz, N. Filimon îl egalează pe Caragiale în măiestria alegerii numelui. Indiferente nu sunt nici numele personajelor pozitive (personaje slab conturate însă). Un nume mai potrivit decât Maria pentru o fată exemplară prin virtute şi puritate sufletească26, nici nu se putea găsi.
5.2. La Slavici27, numele Mara din romanul omonim este cel al unei văduve ce se plânge în permanenţă că este femeie necăjită, amărâtă (şi naratorul o compătimeşte chiar dintru început: „A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei...”). El reproduce un nume ebraic, biblic, din Cartea lui Ruth, unde soacra acesteia (cunoscută mai întâi ca Noemi, nume inadecvat pentru că înseamnă ‘bucurie’), Marah, văduvă şi ea, zice că este „amărâtă” şi cere să i se spună Mara („căci Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune”). Şi, pe bună dreptate, căci ebr. Marah înseamnă ‘amar’28.
5.3. La Liviu Rebreanu, ca şi la Marin Preda, în romanele înfăţişând viaţa satului, onomastica e foarte importantă în a da iluzia unui univers verosimil. N. Manolescu sublinia că, într-un roman ca Ion, „un aspect nu îndeajuns relevat este bogăţia toponimiei şi a onomasticii” 29. Una dintre „convenţiile centrale ale naraţiunii omnisciente” rezidă în faptul că „locurile şi oamenii, ce populează tabloul, există din prima clipă cu numele lor cu tot”. Diferenţa dintre scriitorul creator (realist) şi Dumnezeu este aceea că, în cazul celui dintâi, nu avem de-a face cu haosul primordial din care Dumnezeu a scos lumea dându-i nume. Universul romancierului – spune Manolescu – presupune anterioritate şi a-ţi introduce cititorul într-un univers deja existent „înseamnă a «recunoaşte» lucrurile odată cu numele lor”.
5.3.1. Numele din romanul Ion nu par a fi nici ele întâmplătoare30. Facem cunoştinţă cu cele mai multe dintre ele încă din primul capitol: Alexandru Pop-Glanetaşu, Macedon Cercetaşu, Florea Tancu, Zaharia Herdelea, Todosia (văduva lui Maxim Oprea), Simion Butunoiu, Trifan Tătaru, Ştefan Hotnog, Vasile Baciu, Ana, Ion, Savista, George Bulbuc, Avrum, Belciug (preotul) etc., la care se adaugă şi numele ţiganilor lăutari: Holbea, Găvan şi Briceag. Ele sunt sugestive, fără îndoială, Avrum este un nume potrivit pentru un cârciumar evreu, Bulbuc îl exprimă bine pe George, un flăcău masiv şi greoi în mişcări, Vasile (< gr. Basileus ‘rege, conducător’) Baciu este potrivit pentru un om înstărit, stăpân absolut peste pământurile lui şi căruia îi place să fie ascultat (el pretextează că bea pentru că Ana „nu vrea să mă asculte şi-s tare supărat că nu vrea să se uite-n gura mea”); Belciug sugerează că preotul este strângător; Herdelea – ironie a sorţii – este un nume unguresc (< magh. herdelö ‘gândac negru’, cf. Iordan, DNFR); Savista, oloaga satului şi colportoarea de ştiri, are un nume apropiat fonetic de zavistie (‘invidie, ură, intrigă, discordie’), ce caracterizează oarecum rolul personajului în roman. Se ştie că în societatea rurală numele de familie provin din porecle: Alexandru Pop primise supranumele de Glanetaşu („zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea «Glanetaşu».”). Ana are un destin tragic, soarta ei stârneşte milă. Numele i se potriveşte, întrucât ebr. hannāh înseamnă ‘milă’. Florica are şi ea, evident, nume adecvat, căci e frumoasă.
L-am lăsat pe Ion Pop al Glanetaşului la sfârşit. Scriitorul mărturiseşte că punctul de plecare pentru acest personaj l-a constituit un flăcău ce vorbea cu patimă despre pământ şi care avea exact acelaşi nume: Ion Pop al Glanetaşului. Ne putem întreba de ce a păstrat numele Ion31. Pentru că nu există un nume mai reprezentativ pentru ţăranul român (N. Manolescu spune că „Ion este Ţăranul obsedat de pământ”32). De altfel, era şi cel mai frecvent nume din ţară în acea perioadă. Sigur, ne putem referi şi la romanul Răscoala, unde arendaşi precum Ilie Rogojinaru sau Cozma Buruiană au nume care trădează faptul că sunt o clasă socială parazită.
5.3.2. Dar poate că cel mai interesant nume din creaţia lui Rebreanu este Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor. Relevant nu este numele de familie Bologa (pe cât se pare, provine din magh. Bologa < bg. Blaga, sinonim cu Dobre ‘bun’ cf. Iordan, DNFR sau din magh. balog ‘stângaci’, cf. Constantinescu, DOR), ci numele de persoană Apostol. Unul dintre autorii manualului de limba şi literatura română pentru clasa a X-a, Florina Rogalski, face următorul comentariu: „Repetiţia finală onomastică – «Primeşte, Doamne, sufletul robului tău, Apostol... Apostol... Apostol» – aşază personajul printre urmaşii acelor ucenici ai Mântuitorului care – sacrificându-se pentru credinţă – s-au transformat în Apostolii harului divin”33. Apostol este un nume simbolic, nu întâmplător ales de un scriitor care recunoştea că este „credincios şi superstiţios”.
Dar despre care dintre apostoli este vorba? Deşi numele părinţilor (Iosif şi Maria) ar trimite nu către vreun Apostol, ci spre Iisus, cele mai multe indicii, precum şi evoluţia personajului, fac ca Apostol Bologa să-şi găsească cele mai izbitoare asemănări cu Sf. Pavel.
Sf. Apostol Pavel, bărbat învăţat, era un credincios responsabil şi conştiincios, apărător al Legii Vechi, şi un aprig prigonitor al celor ce îl urmau pe Hristos. În drum spre Damasc i se arată Iisus într-o lumină orbitoare şi din acel moment Saul (= Pavel) „devine cel mai neînfricat şi luminat mărturisitor al lui Hristos” şi, prin aceasta, un prigonit. Va sfârşi în anul 67, ca mucenic, decapitat din ordinul lui Nero (cf. Bălan, DOC, p. 445). Este destul să comparăm unele pasaje din roman cu altele din Biblie (N. T.) ca să ne demonstrăm ipoteza.
În timpul execuţiei lui Svoboda, „Bologa se aştepta ca gura condamnatului să se deschidă şi să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioşi [apostolii, n.n. – C.M.] care, în clipa morţii silnice, vedeau pe Hristos”. Svoboda aduce cu Sf. Apostol Ştefan care, înainte de a fi omorât prin lapidare, îl vede pe Hristos: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte, 7, 55-56).
Saul, ca şi Bologa, este prezent la locul crimei (v. Fapte, 7, 58) şi aprobă (ca şi Bologa) gestul: „Şi Saul era de acord cu uciderea lui” (Fapte, 8, 1). La moartea lui Svoboda, soldaţii prezenţi au feţele scăldate de lacrimi. În Biblie, „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el” (Fapte, 8, 2). Semnificativ este că Ştefan, înainte de a fi lapidat, rezumă într-o cuvântare istoria lui Moise, tot un fel de „dezertor” şi el (de vreme ce era socotit egiptean), care refuză astfel să-şi asuprească propriul popor evreu (Fapte, 7). Iniţial, Saul prigoneşte Biserica (este şi cazul lui Bologa, care face parte din Curtea Marţială), dar apoi (v. Fapte, 9, 3: „o lumină34 din cer ca de fulger l-a învăluit deodată”) devine un propovăduitor al Bisericii.
5.4. La G. Călinescu semnalăm utilizarea unor nume ironice în romanul Enigma Otiliei. De pildă, Felix (< lat. felix ‘fericit’) ar părea că este adecvat35 cu destinul personajului (confirmat de finalul romanului) care, destul de precoce, ajunse profesor universitar, celebru în lumea medicală şi „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”. Cei din jur par să-l fericească şi Călinescu îşi permite următorul joc etimologic când Stănică Raţiu îl întâlneşte la sfârşit: „Felix l-a întâlnit o dată şi Stănică, bătându-l pe umeri familiar, l-a felicitat: − Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut”. Dacă este să vorbim de fericire în dragoste, numele nu mai este potrivit, aşa cum se întâmpla cu Jim din Cartea nunţii, care-şi găsea dragostea adevărată în persoana Verei (Vera < lat. verus ‘adevărat’).
Numele Aglae, pentru acea mater familias a clanului Tulea, este cu siguranţă ironic, întrucât Aglaia (< gr. agláos ‘strălucire, podoabă’) era socotită cea mai mare dintre Graţii, reprezentând splendoarea. Personajul lui Călinescu are faţă „gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre”, „nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă” şi nişte ochi „bulbucaţi”, în contrast evident cu numele (la fel proceda şi Eugen Barbu când numea în capodopera Groapa o bătrână cocoşată şi bârfitoare tot Aglaia). Titi, în schimb, este un nume potrivit pentru un tânăr retardat36, în acord până şi cu ritmicul legănat pe scaun, destul de frecvent, al personajului.
5.5. Dar poate că nicăieri ca la Marin Preda, în Moromeţii, nu întâlnim un inventar mai bogat de nume ilustrând totodată şi sistemul onomastic al societăţii rurale tradiţionale româneşti37. O mostră o constituie şi prezenţa pe care o face învăţătorul Toderici duminica dimineaţa la „premilitară” (în vol. I). Se vede clar că multe nume sunt porecle, arătând un defect sau originea omului etc. Cel care umbla cu „fonciirea” este poreclit Jupuitu, de la o boală a epidermei. Sora lui Moromete, Maria, capătă, în urma unei întâmplări, porecla batjocoritoare Guica (de la vb. a guici, variantă pentru a guiţa). Este şi cazul lui Ouăbei, care „avea în acest sens un strigăt care-i şi aduse porecla: «Ouă bei, care mai vinde ouă?!». El vroia adică să spună, ouă, bă, care mai vinde ouă, dar în loc de bă zicea bei ca să i se mai subţieze glasul mai boiereşte şi să fie şi auzit mai bine de urechile muierilor” (vol. II). Numele diferă adesea de cele oficiale şi naratorul strecoară acest lucru: „Tocmai în acel an se mărită Tita, şi Niculae în loc să se apropie de tatăl său se lipi de proaspătul cumnat, pe care îl cunoştea de fapt de mic, îl chema nea Sandu (numele celălalt, Dogaru, fiind bun doar pentru cei mari şi pentru autorităţi)” (vol. II). Apelativele sau poreclele sunt atât de ciudate uneori, încât până şi naratorul îşi pierde pe alocuri omniscienţa: „De ce îi spunea el Cioroşbulingă [Sandu lui Niculae, n.n. – C.M.] şi ce însemna de fapt numele ăsta, nu ştia şi nici nu voia să afle nimeni...” (ibid.); „Se spunea despre acest Isosică – de fapt îl chema Tăbârgel Gheorghe, după numele lui tat-său, dar nu se ştie cine îi scornise această poreclă care oricât te-ai fi gândit tot n-ai fi putut să-ţi dai seama ce putea să însemne...” (vol. II). Altă dată, nu este cunoscut motivul atribuirii poreclei: „...un oarecare Pascu poreclit nu se ştie de ce încă de când era mic, Terente (numele vestit al unui bandit)...” (vol. II) [s.n. – C.M.].
Pe noi ne interesează însă numele lui Ilie Moromete, personaj al cărui prototip îl reprezentase chiar tatăl lui Marin Preda, Tudor Călăraşu. Într-un interviu („Revista noastră”, XIII, nr. 100, Focşani, 1984, p. 1773-1774) Eugen Barbu face o caracterizare maliţioasă a operei lui M. Preda, apreciind, printre altele, că Ilie Moromete este cam dostoievskian şi aceasta se vede şi de la nume („cam rusesc, vezi Ilya Muromeţ care stă pe şanţ şi vorbeşte pe alţii de rău”). Nu ne îndoim că Preda n-ar face trimitere şi spre acest erou al cântecelor vitejeşti ruseşti (aşa-zisele „bâline”), născut în stepele Ucrainei, din plugari săraci, şi care putea fi cunoscut la noi şi din paginile de memorialistică ale lui O. Goga din volumul Mustul care fierbe (unde numele este redat ca Ilie Muromets38 – vezi Povestea lui Ilie Muromets)39, numai că scriitorul va fi speculat identitatea fonetică dintre numele rusesc şi regionalismul moromete (cu varianta moromeţ, ambele puse de Iordan [cf. DNFR] pe seama oltenescului molomete < adj. moale) însemnând ‘om leneş’. În societatea rurală numele de familie provine adeseori dintr-o poreclă şi avem dovezi în textul primului volum că cei din jur îl privesc pe Moromete ca pe un leneş: „şi din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua”. Catrina îi reproşează şi ea în mai multe rânduri acelaşi lucru: „Îţi arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După ce că nu munceşti, nici nu taci” sau „Toată ziua stai la vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea tutun” ş.a.m.d. În realitate, ceilalţi nu înţeleg esenţa lui Moromete, care este un spirit contemplativ. Ne-o demonstrează şi fragmentul următor: „În acest an la seceriş Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de toate şi pierzându-se pe mirişte în contemplări nesfârşite” (vol. I).
Referirea la un personaj rusesc a putut să deranjeze pe unii care „s-au sesizat” imediat. Dar fiul lui Moromete, Nilă, are un nume potrivit pentru a sugera prostia, lipsa de agerime a minţii. Ca hipocoristic, Nilă vine de la Dănilă şi ne putem întreba dacă textul face vreo aluzie la Dănilă Prepeleac din basmul lui Creangă, tot un prost, dar care, la nevoie, capătă minte, dovedindu-se mai meşter decât dracul. Un dialog din scena tăierii salcâmului, când Nilă este chemat să ajute cu caii la doborârea impunătorului arbore, este sugestiv în acest sens: „− Unde vii, mă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor. / − Cum unde vin? răspunse Nilă, nedumerit. / − Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa’ să cadă salcâmul pe ei”. Episodul ne trimite, fără să vrem, cu gândul la Dănilă Prepeleac care taie în aşa fel copacul, încât acesta cade „peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide!” (Creangă).
Există şi alte nume motivate. Tudor Bălosu sugerează că personajul numit astfel este lacom, pus pe căpătuială. În al doilea volum al Moromeţilor îl găsim pe Moromete în preajma altor prieteni care îi par mediocri şi care nu sunt în stare să glumească inteligent, aspect relevat şi de nume: Matei Dimir (< dimie ‘ţesătură groasă de lână’ < tc. dimi), Nae Cismaru, Giugudel etc.
6. Aproape de încheiere, vom spune că nici în romanele observatorilor numele nu par a fi alese la întâmplare. Ne putem opri, de pildă, la romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, unde Nae şi Tache Gheorghidiu sunt nume cu iz caragialesc (Nae, ca politician, trimite spre Nae Caţavencu). Prin nume, Ştefan Gheorghidiu pare consacrat carierei militare (aluzie la Ştefan cel Mare, genial strateg, şi, prin Gheorghidiu, la Sf. Gheorghe, ostaş prin excelenţă – tribun şi comandant şef al armatei), dar acesta se dovedeşte a fi un nume ironic. Nu e şi cazul căpitanului Corabu, întrucât Corabu este o variantă pentru numele Coravu (< bg. korov ‘dur, aspru’, cf. Iordan, DNFR).
O menţiune specială merită Ela, despre care Ştefan Gheorghidiu spune în prima parte a romanului: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic; aşa, ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi...”. Eroul se autoiluzionează, crezând că reface perechea originară, Adam şi Eva. Ela este Femeia, dar se dovedeşte o Galateea care devine, treptat, un monstru. Florina Rogalski apreciază că Ela vine de la El (Bărbatul) + a, pentru a da genul feminin40. Ipoteza nu ar fi absurdă, dacă avem în vedere un citat din Biblie (Geneza, 2, 22-23): „Atunci omul [Adam] a grăit: «Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va chema femeie [ishshah], căci din bărbat [ish] a fost luată»”. Pentru noi, ca cititori, Ela există doar ca parte din Ştefan Gheorghidiu. Aşadar, Ela poate proveni din El, după tiparul Işa < Iş.
7. Analizele şi exemplele au valoare ilustrativă. Ele se constituie într-o pledoarie pentru luarea în consideraţie a numelor proprii (de persoană sau de familie), întrucât studierea lor poate duce la o mai bună receptare41 a operei, la descoperirea de noi interpretări sau relaţionări. Oare este lipsit de importanţă faptul că personajul principal din romanul dostoevskian Crimă şi pedeapsă, Raskolnikov, îşi are numele derivat de la rus. raskolnik ‘schismatic’ ori că prietenul său se numeşte Razumihin (< rus. razum ‘raţiune, inteligenţă’)? Merită atenţie semnificaţia şi repetiţia numelor (Aureliano, Jose Arcadio etc.) din cartea Un veac de singurătate a lui Gabriel García Márquez?42 Să nu conteze oare câtuşi de puţin amănuntul că, în Numele trandafirului, Umberto Eco îl numeşte pe fostul bibliotecar al abaţiei, un venerabil călugăr orb, Jorge din Burgos? Face vreo trimitere la Jorge Luis Borges, cel care afirmase că paradisul e o bibliotecă? Mai ales că U. Eco chiar se apropie de celebrul prozator prin crearea de false piste de lectură sau de bibliografii fictive. Sunt interogaţii retorice. Scriitorii de peste tot şi, probabil, dintotdeauna au dat însemnătatea cuvenită numelor cu care-şi „botezau” personajele. Şi cercetătorii literari ar trebui să facă la fel. Aşadar, în cazul literaturii române măcar, credem că nu ar trebui să ne limităm doar la observaţiile făcute asupra numelor din opera lui Caragiale.
8. Din numărul destul de mare de fapte prezentate aici, suntem în măsură să oferim şi două clasificări ale tipurilor de motivări ce caracterizează raportul nume – personaj literar. Numele propriu este, în ultimă analiză, tot un cuvânt43, cuvânt care poate avea atât denotaţie, cât şi conotaţie44.
[1] Din punct de vedere semantic (după informaţia purtată de nume în / cu ele), se pot distinge două tipuri majore de motivări:
[a] motivare prin denotaţie (prin sensul „propriu” al etimonului – atât al radicalului, cât şi al afixelor – indiferent dacă provine dintr-o limbă străină, fiind accesibil doar specialiştilor [vezi exemplele discutate: Ana, Mara], sau din limba română [de pildă, Florica şi în cazul poreclelor, cu precădere]);
[b] motivare prin conotaţie (aici intrând tot ce înseamnă aluzie biblică, istorică etc., evocare a unei personalităţi, a unui context social [Ziţa şi Veta din comedia lui Caragiale sunt, după cum arăta Ibrăileanu, nume de mahala] sau cultural, tot ce se situează în sfera intertextualităţii şi se asociază cu un nume ori se sugerează45 de către un nume de familie sau de persoană [de pildă, Ilie Moromete, Gheorghe]; majoritatea numelor din literatură, ce prezintă interes, se încadrează în acest loc46).
Evident că, pentru ambele categorii, există şi nume ironice, care fac în egală măsură – prin negaţie – apel la denotaţie ori la conotaţie, după cum există şi nume care sunt motivate simultan prin denotaţie şi conotaţie (vezi discuţia numelui Moromete).
[2] După sursa motivării (în funcţie de cel care oferă motivarea) deosebim:
[a] motivare intratextuală (când motivarea este oferită de către narator [vezi Ouăbei] sau de către personaj [Costache Giurgiuveanu îşi explică numele de familie povestind despre vechii săi înaintaşi, care „când au plecat şi-au vândut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu”]);
[b] motivare extratextuală (în cazurile în care motivarea este intuită, descoperită de cititor sau oferită / „deconspirată” chiar de scriitor într-o anume împrejurare, într-un text autobiografic etc.).
În funcţie de alte criterii, sunt posibile, cu siguranţă, şi alte clasificări sau chiar subclasificări. De pildă, raportul de motivare intratextuală poate fi stabilit de către personaj[e] (dar nu neapărat doar de el[e]):
[a] fie dinspre nume către personaj (adică numele sugerează un anumit tip de om), cum descoperim într-un roman sadovenian, Venea o moară pe Siret, unde o fată, Răţuşca, face comentarii pe marginea unui nume: „– Cum poţi fi fericită c-un om pe care-l cheamă Evghenie Ciornei? / – Parcă se mărită cineva cu numele lui? observă, râzând uşor, duduia Matilda. / – Ba da, nânăşică, să nu crezi mata că numele n-are importanţă. Evghenie Ciornei! Eu când zic Evghenie, văd ceva nalt şi uscat. Când zic Ciornei, văd ochi mititei şi-un zâmbet răutăcios.”;
[b] fie dinspre personaj către nume (omul îşi „cere” numele), cum se deduce din replicile Eugeniţei (dintr-un alt roman sadovenian, Cazul Eugeniţei Costea): „– Am văzut pe băieţii cei cu părul lins din fotografie. Unul are nasul strâmb: pe acela trebuie să-l fi chemat Costăchiţă. / – De unde-ţi vine în minte asta? / – Nu-mi vine în minte; mă uit şi văd că aşa este; pe acel băiat cu părul lins şi cu nasul strâmb nu-l poate chema decât Costăchiţă”47.
Mai facem observaţia că dacă nu găsim motivarea pentru un nume, aceasta nu înseamnă că ea nu există. Cine ştie ce îi îndeamnă pe scriitori să aleagă un nume? Preferinţa pentru unul anume poate să ţină uneori cont de o conotaţie cu totul personală, numai de creator ştiută. Tanti Ghenca din Cartea nunţii nu are un nume frumos, dar se pare că lui G. Călinescu îi place, de vreme ce îi dedică şi o poezie, Ghenca (pe un pretext de André Gide, recunoaşte autorul), în care apare aceeaşi bătrână mătuşă din „casa cu molii”: „Pe an numai o dată la Ghenca merg, mătuşa / Din casa moartă-n anul o mie nouă sute; / Cu rochiile multiple ce par pe ea cusute, / După puţină pândă la geam, deschide uşa”.
Sigle bibliografice
Bălan, DOC = Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin, Editura Minerva, Bucureşti, 2003.
Constantinescu, DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963.
Ionescu, DO = Cristian Ionescu, Dicţionar de onomastică, Editura Ellion, 2001.
Iordan, DNFR = Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
MDA = Academia Română, Micul dicţionar academic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001-2003.
Note
1 „Nume motivat” înseamnă, de fapt, că raportul dintre nume şi personaj este motivat.
2 Constanţa Bărboi, Iustina Itu (coord.), Dicţionar de personaje literare, Braşov, 1987. Ulterior am consultat şi alte astfel de lucrări, cu acelaşi rezultat.
3 Bunăoară, la Editura britanică Express Publishing (specializată în manuale şi cărţi didactice) sunt publicate variante prescurtate şi mai facile din clasicii literaturii engleze, urmate de exerciţii, teme de discuţie etc. În cazul romanelor lui Charles Dickens, am observat că unele întrebări vizează tocmai analiza numelor de personaje (şi asta la nivel de gimnaziu!), elevilor cerându-li-se să constate dacă există legături între personaje şi numele lor: vezi, de exemplu, Charles Dickens, A tale of two cities (retold by Jenny Dooley), Express Publishing, 2006, p. 146-147.
4 Vezi Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso (Edizione italiana a cura di Donatella Di Cesare), Carocci editore, Roma, 2002, p. 155. La doi scriitori, cu precădere, înregistrează Coşeriu o tendinţă evidentă de a utiliza numele ca mijloc expresiv: Charles Dickens şi Thomas Mann – la amândoi poate fi observată preferinţa pentru numele analizabile din punct de vedere etimologic.
5 Vezi, de pildă, Aleksandros < gr. alexo ‘a apăra’ + andros ‘bărbat, om’ (deci, ‘care îi apără pe oameni’) sau Marcellus, hipocoristic pentru Marcus (‘dedicat lui Marte’, deci ‘războinic’) sau Heléne < gr. hele ‘strălucire solară’ sau Paul(l)us < lat. paul(l)us ‘mic’ ş.a.m.d.
6 Bunăoară, Cicero vine de la cicer, desemnând în latină ‘bob de năut’. Lui Marcus Tullius Cicero i s-a transmis acest cognomen de la un strămoş, împreună cu excrescenţa facială care generase numele în cauză.
7 Vezi ediţia românească: M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică (traducere de Maria Hetco), vol. I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974. Discuţii interesante privind modul în care nou-născuţii îşi primeau numele se găsesc, tot la Quintilian, în I, 4, 25-26. De asemenea, se precizează că numele cuiva putea reprezenta un motiv de atac sau de ironie într-un proces. Cicero obişnuia să glumească pe seama adversarilor folosindu-se de numele acestora (v. Quintilian, Arta oratorică, V, 10, 30-31, dar şi VI, 3, 53). La fel procedase anterior, la greci, Demostene (cf. Hermogenes, On Types of Style [translated by Cecil W. Wooten], The University of North Carolina Press, Chapel Hill and London, 1987, p. 98.). De altfel, şi Aristotel consemnează această practică a jocurilor de cuvinte pe baza numelor (Retorica, II, 23, 1400 b).
8 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. III, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 174.
9 Aspect valabil mai ales în cazul personajelor care deţin un rol important în economia operei literare.
10 Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 11-15.
11 Într-un basm de Petre Ispirescu, eroul se numeşte Ţugulea. Numele poate veni de la un regionalism rar, ţugule ‘om prost’, dar nu prea se potriveşte. Mai degrabă el provine de la ţugui ‘vârf’ (cf. Iordan, DNFR), ceea ce face ca numele să capete sensul de ‘căpetenie’, cum s-a întâmplat şi cu o serie de nume pantracice de tipul Mocas, Mocazia, Mucaporis, Mucatralis etc., care au la bază un formant (muca sau moca) cu semnificaţia generală de ‘vârf; cap, căpetenie’, formant care, potrivit specialiştilor (vezi Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe, [Dicţionar de] Expresii româneşti, Institutul European, Iaşi, 2001, p. 242-252), a supravieţuit în cuvântul muc (mucul lumânării, mucul cânepii etc.), care a dat apoi şi *mucure > mugure.
12 Cf. Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum, Bucureşti, 2001, p. 244.
13 De la Iana Sânziana (< Sancta Diana), personaj desemnând o zână sau o zeiţă astrală, o Selene (cf. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 252).
14 Vezi Constantinescu, DOR, p. 304 şi Bălan, DOC, p. 265.
15 Sens mai ales poetic, după cum găsim la Ovidiu: fixis in tua membra genis „cu ochii pironiţi asupra ta” (apud Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 565).
16 Versurile următoare constituie cel puţin o dovadă că lui Eminescu sonoritatea genitivului de acest tip nu-i era străină: „Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum – harum / Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum” (Scrisoarea II).
17 Practică magică pe care o vom regăsi şi în Baltagul lui Sadoveanu.
18 În această ordine de idei, un citat din cartea profesorului Ioan S. Cârâc (Teoria şi practica semnului, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 46) este semnificativ: „Existenţa unui legiuitor în materie de limbaj, a unui creator de nume, poate părea astăzi neştiinţifică, dar nu trebuie să uităm că şi astăzi cei care pun poreclele, creatorii de eroi literari, creatorii denumirilor ştiinţifice [...] nu sunt altceva decât onomaturgi”.
19 Vezi Garabet Ibrăileanu, Pagini alese (vol. II), ESPLA, Bucureşti, 1957.
20 Vezi A. Cornea, op. cit., p. 42.
21 Două observaţii se cuvin şi aici. Mai întâi aceea că, din necesităţi proprii, Caragiale îşi întocmise un bogat repertoriu de nume, în ordine alfabetică: Artorisidi, Aguridă-Agurizoaia, Amărăzoiu, Abulidi, Ampotrofagu, Bălmăjeanu etc. (cf. Ion Rotaru, op. cit., p. 173-174) – dintre care unele nu se deosebesc de maniera „copilărească” a lui Alecsandri. A doua observaţie se referă la faptul că talentul lui Caragiale nu consta numai în a inventa nume sugestive, ci şi în a alege nume dintre cele deja existente în viaţa reală. Bunăoară, despre un vestit Hagi Petcu Pristanda din Moldova „de dinainte de 1848” aflăm din memorialistica lui Ion Ghica (vezi O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848).
22 Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
23 Liviu Rebreanu gândea la fel: „Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei...”.
24 Cu referire la literatura română, precizăm că ne-au interesat îndeobşte operele studiate în şcoală, aparţinând, în general, scriitorilor canonici. Altminteri, menţiuni privind semnificaţia / simbolistica unor nume de personaje se mai pot găsi. De pildă, vezi discuţia din jurul numelor unor personaje precum Luchian (pus în legătură cu mitul lui Lycaon sau chiar cu etimonul gr. lykos ‘lup’), Vernescu (cf. lat. verna ‘impostor, şarlatan’) etc. din romanul Fascinaţia (1977) al lui Laurenţiu Fulga, respectiva discuţie fiind esenţială pentru justa receptare a textului (cf. Ion Pop [coord.], Dicţionar analitic de opere literare româneşti (vol. II), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999, p. 46-49).
25 Numele celorlalţi ciocoi (personaje episodice) sunt chiar prea transparente: Boroboaţă, Ciolănescu, Chioftea, Ploscă etc.
26 La fel procedează şi Eminescu când numeşte personajul feminin angelic din Sărmanul Dionis tot Maria.
27 Încă de la debutul în nuvelistică scriitorul ardelean alegea un nume potrivit pentru personajul său, popa Tanda (obişnuit, la început, să cam „tândălească”), ca să nu mai vorbim de numele satului din naraţiunea Popa Tanda – Sărăceni, ce era perfect motivat.
28 Şi Persida este un nume foarte rar, de provenienţă biblică. Apare în Noul Testament în Epistola către romani: „Îmbrăţişaţi pe iubita Persida, care mult s-a ostenit în Domnul.” (Romani, 16, 12). Contextul este prea scurt şi nu ştim dacă există într-adevăr o motivaţie în ce priveşte alegerea acestui nume pentru romanul lui Slavici. Persida din Biblie locuia la Roma. Ni se pare deci suspect că personajul lui Slavici se orientează spre cei de rit romano-catolic (primeşte educaţie la o şcoală catolică şi se căsătoreşte cu un catolic, Hubărnaţl).
29 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 1999, p. 140.
30 Deşi nu fac obiectul lucrării noastre, trebuie spus că şi toponimele „se potrivesc” într-un roman realist. Iată, în acest sens, o mărturisire de-a lui Rebreanu: „[...] Jidoviţa indică satul, ce se numea înainte Tradam, dintre Năsăud şi Prislop. Comisiunea oficială care, după Unire, a revizuit şi verificat numele tuturor localităţilor din România Mare, a adoptat în loc de Tradam numele Jidoviţa pe care i l-am dat eu în roman şi care exprimă într-un fel şi o realitate, Jidoviţa fiind un sat pur jidovesc în regiunea noastră pur românească, de altfel unicul sat jidovesc din Ardeal, afară, bineînţeles, de Maramureş” (L. Rebreanu, Mărturisiri, în Opere, vol. 15, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 174). Şi Thomas Hardy a fost foarte surprins să afle că regiunea de sud-vest a Angliei, numită de el în romane, cu un nume fictiv, Wessex (tărâm imaginar şi în ciclul legendelor regelui Athur), a fost adoptată de geografi, figurând ca atare pe hărţi.
31 Fata ce i-a servit lui Rebreanu ca punct de plecare pentru personajul Ana se numea Rodovica, dar Rodovica nefiind un nume semnificativ, nu a fost păstrat.
32 N. Manolescu, op. cit., p. 142.
33 Eugen Simion (coord.), Limba şi literatura română (manual pentru clasa a X-a), Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 118.
34 De altfel, lumina este un laitmotiv al romanului: lumina din ochii lui Svoboda, lumina divină, lumina reflectorului rusesc, lumina răsăritului etc.
35 Numele de familie al lui Felix este Sima, nume grecesc (cf. Iordan, DNFR), şi, pesemne, nu a fost pus nici el la întâmplare, de vreme ce Călinescu, făcându-i portretul fizic, vorbeşte şi de „tăietura elinică a nasului” său.
36 Oare Costache Giurgiuveanu nu face cumva trimitere subtilă spre zgârcitul lui Camil Petrescu, Tache Gheorghidiu? De remarcat şi că Giurgiuveanu este un derivat de la Giurgiu / Giurgea (provenit din George), deci şi numele de familie ale celor doi avari au aceeaşi bază. Iar despre Călinescu ştim că era un pasionat (şi pasionant) utilizator al jocurilor etimologice, revitalizând, de pildă, adeseori sensurile pierdute ale actualelor neologisme.
37 Marin Preda cunoştea foarte bine raţiunea unui astfel de sistem. Aceasta se demonstrează dacă se consultă şi lucrarea de sociologie (cap. Sistemul onomastic familial) a lui H. Stahl, Satele devălmaşe, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, p. 118-125. De altfel, Preda, ca şi Caragiale, îşi întocmise o listă cu nume pentru personajele romanelor sale (vezi Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, Editura Ziua, Bucureşti, 2004, p. 94-97).
38 L-am descoperit scris şi Ilia Moromeţ.
39 N. Georgescu a scris un captivant articol, „Numele ca un gârbaci peste faţă…” (în „Bucovina literară”, Suceava, anul XVI, nr. 1 [179], ianuarie, 2006, p. 28), în care a argumentat că M. Preda a ales numele Ilie Moromete pentru personajul său pornind de la următoarea (presupusă!) întâmplare (dar făcând şi o concesie sovieticilor): Scriitorul a precizat în romanul său autobiografic Viaţa ca o pradă că a făcut câteva clase de liceu în Ardeal, într-o clădire dotată cu o bibliotecă impresionantă pe care o frecventa asiduu. N. Georgescu deduce că M. Preda va fi descoperit aici numărul, din iulie 1922, din revista lui Octavian Goga, „Ţara noastră”, în care acesta îşi publicase iniţial reportajul despre românii din Basarabia, intitulat chiar Ilia Murometz. De ce căutase Preda o revistă din 1922? Simplu: pentru că era născut în 1922 – şi încercase astfel să-şi satisfacă (asemeni altora) o normală curiozitate. Un argument în plus pentru ipoteza lui N. Georgescu este că în acelaşi număr din „Ţara noastră” s-a publicat şi o nuvelă scrisă de Ion Gorun, Salcâmul, prezentând o scenă similară cu cea a tăierii salcâmului din Moromeţii, vol. I.
40 În manualul deja citat, la p. 149: „Eroina nici nu poate fi percepută în mod obiectiv de cititor, de vreme ce coordonatele personalităţii ei sunt fixate exclusiv din perspectiva bărbatului (chiar şi numele de Ela, fiind, deloc întâmplător, forma articulată [sic!] a pronumelui «el»), care îi atribuie trăsături deconcertante (de înger şi demon, în acelaşi timp)”.
41 Şi Rodica Zafiu (în Naraţiune şi poezie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 113-114) consideră că în proză „apariţia numelui are explicaţii de mimesis realist, dar şi raţiuni stilistice de economie a expresiei şi de uşurinţă a lecturii”.
42 Când am citit, student fiind, romanul lui Márquez, tocmai numele personajelor m-au ajutat să anticipez finalul acestuia. În acest caz, numele (fiecare cu povestea lui) au acţionat asemeni tehnicii «punerii în abis» (mise en abyme).
43 Deosebirile dintre nume comun şi nume propriu sunt mai puţine decât se crede de obicei. A demonstrat acest lucru E. Coşeriu într-un studiu exemplar, Pluralul numelor proprii (vezi Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 265-285).
44 Termenii denotaţie şi conotaţie sunt folosiţi în sens foarte larg. Că şi numele proprii pot avea conotaţii, o dovedeşte observaţia făcută în treacăt de Ivan Evseev: „Conotaţiile estetice sunt mai pregnante la o serie de nume proprii specifice folclorului nostru (cf. Ileana-Cosânzeana, Făt-Frumos etc.) sau împrumutate din mitologia greacă şi latină (cf. Adonis, Venus, Apollo etc.) care sunt folosite ca simboluri ale frumuseţii.” (Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 148).
45 Desigur că şi aceste două tipuri pot prezenta subtipuri. De exemplu, numele Savista din romanul rebrenian Ion are o conotaţie ce reiese din forma cuvântului (are „efect natural”, cum ar spune Bally) – face referire la zavistie – şi nu din conţinutul acestuia, ca în majoritatea cazurilor.
46 Unele nume evocă întreaga poveste a celor care le-au purtat (bunăoară, cele din mitologie). Ele se comportă oarecum asemeni clişeelor internaţionale. Călcâiul lui Ahile are semnificaţia figurată de ‘punct vulnerabil’, dar sintagma ne trimite nolens volens către viaţa lui Ahile şi spre universul de discurs al Iliadei. În cazul numelor de personaje literare, textul operei demonstrează dacă acestea se justifică sau nu.
47 S-a văzut deja (v. supra) că şi Sadoveanu era pasionat de problema potrivirii numelor. El transmite această pasiune chiar şi personajelor sale. De pildă, tatăl Eugeniţei (din romanul amintit), domnul Costea, motivează alegerea numelui pentru fata sa în felul următor: „– De aceea şi numele ei, care, în limba olimpică, însamnă «bine-născută». Potenţial şi progres, explică d-l Costea într-o formulă fericită; astfel o generaţie întrece pe cealaltă, urmând spirala de îmbunătăţire a umanităţii”.