„Ca să mai adaugi apă într-un ulcior plin, trebuie vărsat din el”

Viorica-Ela Caraman: Stimate domnule Igor Sava, acuareliștii pe care i-a publicat deja revista „Limba Română” au amintit numele dumneavoastră drept unul de referință internațională în această sferă. Cum a început totul?

Igor Sava: Probabil, și pentru mine a început totul tot așa ca și pentru toată lumea, cu pictură în acuarelă din copilărie. Probabil, a fost transmisă prin dragoste de pictură, de către un „moșneguț amărât, dar plin de viață”. Este vorba despre primul meu profesor de la școala de pictură din Hâncești, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, Timotei Bătrânu. La fel de probabil este și că pasiunea mea a început chiar mai devreme…, mi se spunea că această înclinație mi se transmite de la moșul meu, marele Aurel David. Le sunt recunoscător acelor oameni care mi-au influențat alegerea de a fi cine sunt astăzi.

V.-E.C.: Cum ați perseverat și în ce ritm pictați acum? Ați făcut un calcul, câte picturi faceți pe an?

I. S.: Adevărul e că după școala elementară de pictură din Hâncești, Colegiul de arte plastice „Alexandru Plămădeală” (Chișinău), făcând design la Universitatea de Vest din Timișoara, grafică și pictură la Academia de Artă din Roma, am revenit la acuarelă. M-am întors de unde am început. Ilya Repin scria: „La început, artistul pictează simplu și prost, în timp devine complicat și prost, după aia pictează complicat, dar bine și doar după aceea devine simplu și bun”. Cred că am urmat și eu aceste etape. Apoi, călătorind mult, pictez mult peisaj. Am avut perioade în care puteam să pictez și până la 200 de lucrări pe an. Ca tehnică de pictură, în acuarelă se pictează destul de repede, poate fi chiar o oră-două. Timpul se poate întinde apoi la câteva zile în funcție de concept, tehnică de execuție, dimensiuni... În ultima vreme, pictez mai puțin, pentru că a venit timpul să-mi împărtășesc cunoștințele acumulate. Călătoresc, făcând workshop-uri de acuarelă în toată lumea. Iar ca să mai câștig ceva timp pentru mine, am decis să predau on-line și să înregistrez video lecții pe site (www.slon.it).

V.-E.C.: Aveți picturi la care ați renunțat, le-ați distrus pentru că nu vi se par reușite sau, dacă puneți în aplicare niște principii, nu are cum să dați greș?

I. S.: Nu cunosc eu formula cu care să nu dai greș, totul se schimbă. De fiecare dată, în fața fiecărei lucrări avem de a face cu un nou început și noi reguli. Astfel, acceptând riscul, mai rămâne spațiu pentru a crește. Mai e la mijloc și dorința continuă de a fi diferit de cum ai fost înainte. Poate mai rar acum, dar continui să distrug lucrări care nu mi se par de nivelul meu. Câteodată, în ultimul moment, reușește soția să mai salveze câte una, smulgâdu-mi-o din mâini.

V.-E.C.: Când vă așezați în fața hârtiei, știți întotdeauna cum va arăta planșa la final?

I. S.: Parțial doar, adică în proporție de 10-15% reușesc să vizualizez sau să proiectez pe hârtie finalul. În așa fel, am o direcție de urmărit. Pictând în acuarelă, nu poți să rămâi rigid, să te ții de un proiect fix, trebuie să fii flexibil, să fii gata în orice moment să schimbi direcția, urmărind parcursul apei, dar cu intenția de a găsi echilibrul.

V.-E.C.: Vorbiți-ne despre ce înseamnă acuarela pentru dumneavoastră. Plăcere estetică, opțiune culturală sau chiar politică? Arta, se știe, este o expresie a unei revolte intime față de realitate. Ce anume vrea să abolească sau să combată pictura lui Igor Sava?

I. S.: Acuarela este limbajul cu care îmi exprim gândul. Este spațiul în care pot să mă pierd. Însăși acuarela a devenit filozofia, politica și religia mea. Este o „pisică” cu care mă pot juca, respectând echilibrul și spațiul individual. Acuarela este o „iluzie” care poate deveni „adevăr”, dacă lucrarea a reușit. Calea spre fericire.

V.-E.C.: Acuarela este și parte a vieții dumneavoastră personale. Soția dumneavoastră, Ecaterina Sava, este și ea o acuarelistă de mare forță expresivă. Cum arată conviețuirea în cuplu a doi artiști mari? Încap, simbolic vorbind, în aceeași casă, nu se confruntă muzele între ele? S-a întâmplat să vi se confunde lucrările?

I. S.: Faptul de a putea picta și a ne stimula unul pe celălalt, de a critica și a fi sincer criticat, de a fi uneori în același gând și altă dată cu păreri total diferite este într-adevăr un dar din partea cerului. Pictăm în aceeași tehnică, dar cu stil și teme diferite. Practic folosind aceleași materiale, dar culori, pensule și hârtii diferite (producători diferiți). În aceeași casă, dar pictăm pe rând, mai rar în același timp sau împreună. Cu expoziții și workshop-uri călătorim împreună.

V.-E.C.: Oferiți tutoriale și în mediul on-line, dar și în stradă. Descrieți această experiență, ce surprize ați cunoscut în relație cu cei care își încearcă talentul în intenția de a vă urma.

I. S.: Cine continuă să urmeze pe cineva nu va ajunge niciodată primul. La începutul traseului, în perioada de creștere, este chiar foarte indicat să urmărești pas cu pas marii artiști. Te îmbogățește foarte mult și te face să înțelegi motivul fiecărui detaliu. Doar că în timp poate deveni contraproductiv. Adică, continuând să apreciezi și să urmărești alți și alți artiști, îți rămâne tot mai puțin spațiu ca să exprimi propria artă. Mare e și responsabilitatea profesorului, care ar trebui să învețe să își crească elevul la nivel individual. În centrul Romei avem o mică galerie și studio, unde predăm, făcând lecții de câte trei ore, o dată sau de două ori pe săptămână. Locuind într-un oraș muzeu, deseori mergem să pictăm cu studenții în pein-air (afară). Cu ajutorul asociațiilor de arte, academiilor, organizăm workshop-uri de 3-5 zile în Europa și în restul lumii. Astfel, în timpul pandemiei, în luna martie 2020, am plecat cu soția pentru un workshop în Mexic și am rămas blocați acolo pentru o lună jumătate.

V.-E.C.: De ce un pictor ar fi generos în a-și divulga secretele atunci când își scoate atelierul în stradă? Dintr-o nevoie de comunicare și în același timp din convingerea că totuși nu va putea fi imitat? Sau e o speranță să fii imitat?

I. S.: Ești fericit pur și simplu când poți împărtăși. Este adevărat că în timpul unei lecții de câteva ore poți „divulga” informații și secrete acumulate timp de zeci de ani. Cu toate acestea, există oricând un schimb reciproc. Ca să mai adaugi apă într-un ulcior plin, trebuie vărsat din el. Acest schimb servește celui care vrea să crească în permanență. Probabil, dorința de a împărtăși vine și din experiența mea de student. Profesorii mei nu au prea ținut la secrete, așa că am avut parte de modele bune în acest sens. Oricum, fiecare pictor își are propriul său drum. Dar, probabil, atunci când ești imitat, apare primul succes.

V.-E.C.: Un artist poate trăi financiar din artă sau depinde de norocul receptării ca de un câștig la loterie?

I. S.: Nu e ușor să fii pictor în aceste timpuri. Rezistă cei talentați sau asigurați financiar. Din experiența proprie și a unor colegi, pot să spun că se poate trăi din artă. Alegerea căii lungi, și nu scurtătura, rămâne cheia succesului în multe direcții. O altă chestie importantă, mai ales când ai așteptări, este să fii onest cu tine însuți. Făcând un calcul matematic, dacă investim 40% din timpul nostru la serviciu, 30% în familie, 20% în pictură, 10% altele, putem oare pretinde să avem succes din pictură 100%? Cu niște ani în urmă, a trebuit și eu să închid anumite direcții în care mă împărțeam, pentru a mă concentra și focaliza într-o singură direcție. Am să vă dau și exemplul unui coleg chinez care lucrează (cu dragoste și din plăcere) 8-9 ore pe zi, deja de vreo 30 de ani. Aceasta este condiția succesului (și) în artă!

V.-E.C.: Dacă ar fi să o luați de la capăt, tot acuarelă ați face? Când, cum, unde?

I. S.: Da, cred că istoria mea s-ar repeta exact la fel.

V.-E.C.: De ce ați ales Italia, țara cu o tradiție artistică strivitoare? Se simte în societate educația artistică, e mai ușor să fiți înțeles și apreciat aici decât în altă parte?

I. S.: De la bun început, în anul 1999 am ajuns în Italia cu ideea de a vedea capodoperele marilor artiști, pe care i-am studiat din cărți la Istoria Artei. Am vrut să merg pe aceste străzi pe urmele lor. Apoi, acum vreo zece ani, am vrut să mă transfer la Londra. Nu am rămas acolo pentru că îmi lipsea lumina Romei. Dar nu sunt legat de un loc anume. De exemplu, cu câțiva ani în urmă, în Pakistan, am avut senzația că această țară este țara mea. Un gând care distrugea frontierele construite de om, îmbrățișând un copac cu aceeași intensitate ca și copacul din țara în care te-ai născut. Este vorba de o prismă vizuală și filozofică a dragostei universale, de care încerc să mă ating, să o transfer pe hârtie, și care, pentru a fi citită, nu are nevoie de traducere.

V.-E.C.: Ne puteți împărtăși ceva din visul dumneavoastră legat de acuarelă?

I. S.: „Acuarela”, acest virus de un enorm potențial, de care m-am îmbolnăvit demult și leac nu are, sper să facă tot mai multe victime și să fie apreciată pentru ceea ce este.

V.-E.C.: Vă mulțumesc frumos pentru deschidere, urându-vă spor și inspirație în continuare! Cu respect și admirație!

“To add more water to a full jug, it must be poured out of it”

Keywords: Sava Igor; international; watercolor; work; happiness

An interview with Igor Sava about his artistic career, the encounter with watercolor and its existential meanings, the pedagogical motivations in this field and the enthusiasm of practicing the technique of watercolor.