Omul cu inimă bună

Așa va rămâne în amintirea noastră lingvistul Stelian Dumistrăcel.

Regretatul profesor a debutat la revista „Limba Română” în numărul 3-4, 1991, anul fondării publicației, iar din 1992 distinsul om de știință a făcut parte din colegiul de redacție. Pe parcursul a trei decenii, cititorii au avut posibilitatea să aprecieze paginile scrise cu inspirație și competență de către „unul dintre cele mai importante repere ale lingvisticii românești” (Zafiu 2018: 172), echipa redacțională beneficiind de sprijinul generos, de spiritul cooperant ale cărturarului care a împărtășit împreună cu noi destinul dintotdeauna zbuciumat al Basarabiei. Revenind în mai multe rânduri asupra legăturii sale cu partea de răsărit a vechii Moldove, Stelian Dumistrăcel reconstituie „prea plinul sufletesc al zilelor” „în care prietenii și frații basarabeni din sfera umanioarelor, în zorii acestei adevărate dezrobiri, au făcut începutul atâtor frumoase fapte de minte, voință și suflet, printre care și izvodirea unei publicații care să-i înfățișeze lumii lor, ca și lumii noastre, dar și să ne adune cugetele și lucrul pentru adevăr, cinste și bine” (Dumistrăcel 2020: 17).

Pentru Stelian Dumistrăcel Basarabia a însemnat un tărâm de spiritualitate românească aflat, din cunoscute motive istorice, într-un con de umbră, evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut oferind prilejul de a reface unitatea națională supusă erodării – proces declanșat și realizat de către cei mai de seamă reprezentanți ai românilor basarabeni, un rol aparte revenind oamenilor de știință, cadrelor didactice, scriitorilor, jurnaliștilor, intelectualilor adunați în jurul revistei de știință și cultură „Limba Română”.

Cu efort comun și curaj constant, menționează profesorul, „în anii 1990-1995, a fost demonstrată falsitatea formulei «limbă moldovenească», cu o evidentă motivație de politică (și chiar de «poliție») lingvistică, iar, din perspectivă istorică și cultural-socială, atenția s-a dirijat în continuare asupra numirii idiomului propriu populației majoritare de la est de Prut în Constituția Republicii Moldova și, apoi, spre reflectarea opțiunii politice în numirea etniei în discuție și a limbii acesteia în manuale și în cursuri universitare” (Dumistrăcel 2003: 118).

La împlinirea a două decenii de la lansarea revistei „Limba Română”, estimând itinerarul acestei instituții media de care îi era, precum mărturisește, legată propria viață, Stelian Dumistrăcel sublinia faptul că relația cu publicația noastră s-a desfășurat sub semnele unui moment cu adevărat istoric, deoarece, „ca și pentru mulți alții din generația mea, publicația chișinăuiană a apărut în anii unor frumoase speranțe, pe care nu trebuie să le lăsăm să se șteargă, în anii unor uimitoare deschideri pentru cei cărora, numai cu vreun deceniu înainte, li se... recomanda, de undeva pieziș (se obișnuiește să se spună «de undeva de sus», aici fiind vorba de susul activiștilor de partid), ca despre limba celor din Moldova din stânga Prutului să nu prea scrie, ba, mai bine, să nu scrie cam deloc; cât despre revistele din acea zonă, oare... chiar aveam așa mare nevoie de ele?! Și iată că, după destul de riscantul slogan romantic al „Podului de flori”, un Dumeniuk și cu un Bantoș (de ei am aflat la început) scot o revistă pentru acești basarabeni, ținuți într-o monstruoasă blocadă a comunicării, o publicație prin care susțin, sus și tare (în cazul de față negru pe alb) că limba lor este limba română. Iar ca să-și ducă treaba la bun și luminat sfârșit, cheamă alături de ei lingviști și literați din București, din Iași (mai apoi și din alte centre universitare din România), dar și din Cernăuți sau din Kiev” (Dumistrăcel 2011: 83).

Or sprijinul filologilor din Țară, și nu numai, a fost binevenit pentru proiectul identitar lansat la Chișinău, ieșenii având dintru început o contribuție meritorie în acest sens. Colaborarea echipei redacționale cu distinșii profesori universitari Constantin Ciopraga, Dumitru Irimia, Gavril Istrati, Alexandru Husar, Ion Nuță, Dan Mănucă, Mihai Drăgan, Eugen Munteanu și, desigur, Stelian Dumistrăcel, a trecut foarte curând „barierele unor relații oficiale”, comunicarea devenind prietenească, plină de căldură, iar recompensa respectului profund pe care l-am purtat personalităților din capitala de altădată a Moldovei s-a manifestat în atitudinea mereu plină de interes și de înțelegere față de publicația noastră. În momente dificile, condiționate de gestionarea procesului editorial, de abordarea unor teme delicate privind starea actuală a limbii române din Basarabia, apelam cu încredere și speranță la experiența profesorului universitar Stelian Dumistrăcel, mentorul multor generații de ziariști, implicarea, sugestiile, observațiile acestuia, ca și ale altor prieteni de peste Prut, s-au dovedit a fi oportune la elaborarea și realizarea unor ediții speciale sau compartimente ale revistei, la configurarea tematicii conferințelor, simpozioanelor, colocviilor etc.

Memorabile, întrunirile științifice convocate de către instituțiile cu profil filologic din Iași, București, Cluj, Suceava, Cernăuți, Chișinău sau Bălți, de către revista „Limba Română” sau Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, au fost ocazii excelente de a face un larg și necesar schimb de păreri privind realitățile lingvistice de pe cele două maluri de Prut, de a ne cunoaște și de a ne apropia sufletește, Stelian Dumistrăcel fiind unul dintre animatorii, protagoniștii și unul dintre cei mai avizați experți ai acțiunilor științifice și culturale de resort.

„Expedițiile de inițiere” – Congresele Filologilor Români, lucrările Conferinței Naționale „Limba Română azi”, Colocviile revistei „Limba Română”, mesele rotunde, simpozioanele, conferințele științifice organizate de Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Institutul de Lingvistică al AȘM, de facultățile de litere de la Universitatea de Stat din Moldova, Universitățile Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și „Alecu Russo” din Bălți, desfășurate cu participarea oamenilor de știință de pe ambele maluri ale Prutului, au prilejuit „bucurii nesperate” până la 1989, stimulând „cunoașterea personală a unor colegi basarabeni, devenind între timp prieteni” și, desigur, creând premisele consolidării demersului științific și lichidării golului enorm săpat de vremi potrivnice în relația și destinul mai multor generații de intelectuali. Sunt concludente în acest context un șir de articole ale lui Stelian Dumistrăcel publicate în revista „Limba Română” (între acestea: „Graiul pâinii” în lumina „lingvisticii integrale” coșeriene, nr. 4-5, anul XIII, 2003, Itinerar științific – itinerar de trăire sufletească, nr. 4-8, anul XI, 2001, O conștiință a lingvisticii românești contemporane, nr. 9-10, anul XVIII, 2008, La un prieten, nr. 7-8, anul XVIII, 2008, Celui plecat din viață…, nr. 1-4, anul XIX, 2009, Îndoliat omagiu, nr. 10, anul XII, 2002, Fără Magistru, o lume mai mult decât săracă…, nr. 10, anul XII, 2002, Stindardul dacoromânei, nr. 6, anul XXX, 2020, A fost printre noi, am fost împreună…, nr. 4, anul XXXI, 2021), care conduc incontestabil la concluzia că granița politică de după 1944 nu a fost în măsură să tragă sârma ghimpată peste sufletul neamului, întrucât „revenirea din perspectiva structurii statale, în 1918, a moldovenilor în spațiul lor cultural originar are semnificația unei coerențe (chiar milenare) de civilizație materială, trecând peste evenimente ce reprezentau crize și paroxisme ale timpului scurt, fluxuri și refluxuri la acest nivel” (Dumistrăcel 2003: 124).

Frecventând lumea științifică și literară basarabeană, Stelian Dumistrăcel a cunoscut și a admirat curajul și devotamentul manifestat pentru cauza națională de către un șir de personalități notorii, participante la procesul de repunere în drepturi a limbii române din Basarabia, în fruntea acestora fiind Eugeniu Coșeriu, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș, Grigore Vieru, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, fondatori și membri ai colegiului de redacție, distinși autori ai revistei „Limba Română”. Un veritabil reviriment pentru întregul teritoriu al Moldovei istorice a fost revenirea ilustrului lingvist Eugeniu Coșeriu acasă. Magistrul, subliniază Stelian Dumistrăcel, promotorul, traducătorul și îngrijitorul unor lucrări coșeriene, „a dat sens vieții și muncii mai multor generații de lingviști din întreaga lume, îmbogățindu-le mintea, orientându-le eforturile de cunoaștere și înfrumusețându-le expresia în respectul adevărului și al încrederii în puterea și responsabilitatea comunicării” (Dumistrăcel 2021: 170). Întemeietorul lingvisticii ca știință a culturii, afirmă Stelian Dumistrăcel, a readus în prim-planul domeniului raportul dintre om și limbă și funcția comunicativă a limbajului, iar „după 1990, din perspectiva filozofiei culturii, a apărat cu tenacitate identitatea românească în limbă și cultură, peste granițe politice efemere, prin studii, conferințe, pamflete în versuri și în proză” (Dumistrăcel 2002: 7).

„O conștiință a lingvisticii basarabene” este considerat academicianul Silviu Berejan, „simbolul omului de știință care a răspuns provocărilor istoriei și, totodată, provocărilor oamenilor”. Caracterizarea făcută lui Silviu Berejan exprimă în cel mai exact mod misiunea neordinară a savantului basarabean în soluționarea problemelor legate de soarta limbii române din Republica Moldova. „Cu perspectiva cunoașterii profunde a imperativelor etapei, a gravelor responsabilități ce le reveneau științei și forurilor conducătoare ale instituțiilor acesteia, Silviu Berejan a fost figura centrală, prin conștiință, dar și prin funcție (în calitate de coordonator al Secției de Științe Umaniste a Academiei Republicii Moldova), a mișcării pe care Magistrul Eugeniu Coșeriu, de care l-a legat o caldă prietenie și care i-a apreciat opera, a numit-o «revoluția lingvistică» de la Chișinău. În această ordine de idei, a fost și trebuie elogiat modul în care Silviu Berejan s-a manifestat atât prin intervențiile convingătoare și decisive la precizarea atitudinii Academiei de Științe a Moldovei cu privire la legiferarea statutului de limbă oficială de stat a limbii române în Republica Moldova și față de utilizarea corectă din punct de vedere istoric și științific a acestui glotonim, cât și prin prezența, semnificativă, a lingviștilor moldoveni, la reuniunile internaționale, desfășurate în special între anii 1991 și 1996, având ca temă definirea conceptelor la care ne-am referit. Lingvistul, ca și colaboratorii săi, și-a(u) asumat misiunea de a «deschide ochii» autorităților, iar soluționarea nedreaptă și neadecvată a problemei limbii de stat a constituit, după analistul politic, o marcă a lipsei privind adevărata suveranitate și independență a țării” (Dumistrăcel 2008: 79-80).

Excelent interpret al realităților lingvistice basarabene, Stelian Dumistrăcel a cunoscut și a apreciat cu deosebire rolul scriitorilor în emanciparea românilor basarabeni. Figura emblematică a poetului Grigore Vieru, „o inimă și o voce inegalabile”, este astfel evocată: „ne va rămâne în memoria afectivă prin simplitatea-i omenească, prin deschiderea de suflet a moldoveanului ce te privea cu încredere, gata să te înțeleagă, ca să se bucure cu tine, ori ca să-l doară ca și pe tine. Și ne mai rămâne și într-o memorie a cuvintelor ce prind sunet: cuvinte simple, dar grele de semnificații din versurile în care evocă pământul, iarba și pomii, izvorul, casa copilăriei, din versurile de închinare pentru mamă, pentru cer și stele, pentru limba română. Tot așa cum mai întâlnim, frecvent, meditații senine asupra morții...” (Dumistrăcel 2009: 246).

„Dintre marii contemporani, – menționează în același articol Stelian Dumistrăcel, – pe care am avut fericirea de a-i cunoaște, prețui și iubi, numai la marele spirit și la marele învățat pentru totdeauna Eugeniu Coșeriu am mai întâlnit o atât de plină de adevăr și de sensibilitate prețuire a casei și a locurilor natale, evocate în diferite împrejurări. Vă amintiți? Magistrul nu și-a părăsit sufletește niciodată locul de baștină; el afirma că «niciodată n-a plecat de acasă» (adică din lumea în care a apărut) prin prisma câtorva explicații privind ne-înstrăinarea, oriunde s-ar fi aflat: «Nu, nu m-am înstrăinat niciodată, fiindcă totdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălții mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iașii mei în inimă, cu România și cu limba română în inimă»; «În acest sens, am trăit mereu acasă, deși mă găseam la Montevideo sau, poate, în Japonia, sau, poate, în Brazilia...”. Este triumful sentimentului de apartenență la un pământ cu oamenii lui, pe care l-a cântat, în versurile-i sensibile, și Grigore Vieru, «poetul lacrimii», cum îl numea de curând Eugen Simion, un rapsod căruia îi datorăm, și lui, peste timp, cultivarea «moldovenismului sănătos» coșerian. Și a românismului curat la suflet și elevat” (Ibidem: 246).

De-a lungul anilor am corespondat des cu domnul Profesor și nu doar în legătură cu activitatea și problemele revistei. Vorbeam despre trecutul și prezentul nostru despărțit de Prut, despre frumusețea miraculoasă a limbii române, despre cerul albastru al dimineților pașnice, despre poezie și flori. Florile îi umpleau inima de bucurie, de energie și optimism. Într-una din zile, la început de mai, mi-a vorbit despre superbele alei de liliac înflorit. „Acum în Copou e un peisaj dumnezeiesc”, constata cu glas emoționat profesorul. L-am întrebat, imaginându-mi Iașiul împodobit în straiele sărbătorii liliacului: „Ce-ați face dacă ar exista o alee cu liliac în floare până la Chișinău?”. Răspunsul a fost prompt. „M-aș porni pe jos la Chișinău, către Dumneavoastră, că mi-e totdeauna dor de voi, dragii și necăjiții mei moldoveni...”

Răspunzând la unul dintre mesajele noastre, profesorul accentua cu emoție: „Stimate Prietene, foarte mulțumesc pentru întrebările privind starea mea. NU MI LE PUN DECÂT RUDELE ȘI CEI APROPIAȚI! Deci, sub acest semn, din inimă vă mulțumesc!”. Și după detaliile legate de unele aspecte ale colaborării noastre, încheia: „Vă urez sănătate deplină, inimă bună, curaj în toate și noroc! Al Dvs., Stelian D.”

La sfârșit de decembrie trecut, în preajma Nașterii Domnului, ultimul Crăciun din viața sa, regretatul profesor ne scria: „Dragi Prieteni, va doresc să trăiți la mulți ani Crăciunul și Anul Nou! Cu sănătate, cu inima buna, cu bucurii și curaj! De colindat, colind, dar cu versuri (arhi)cunoscute, de la Eminescu, pe care nu obosesc să le recitesc și eu de fiecare Crăciun; altele, mai frumoase, nu sunt!: Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor./ Și tremură brazii/ Mișcând rămurelele, /Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele. / Se bucur’ copiii, / Copiii și fetele, / De dragul Mariei/ Își piaptănă pletele,/ De dragul Mariei/ Ș-a Mântuitorului/ Lucește pe ceruri/ O stea călătorului”.

De altfel, câteva săptămâni mai târziu, chiar de ziua lui Eminescu și a Culturii Naționale, pe 15 ianuarie 2022, îi trimiteam domnului profesor, „o veste minunată!”, cum avea să aprecieze Domnia Sa decizia forului științific de la Chișinău de a-i acorda lui Stelian Dumistrăcel, eminent profesor universitar și lingvist, Diploma de Recunoștință a Academiei de Științe a Moldovei pentru implicare activă în elaborarea și promovarea revistei „Limba Română”, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea relațiilor dintre instituțiile naționale de filologie.

În acest deosebit context, trebuie să subliniez o calitate rară a lui Stelian Dumistrăcel și anume că a fost un colaborator al revistei nu numai dedicat, dar și disciplinat. Articolele sale parveneau la redacție exact în ziua promisă. O singură dată, prima și ultima, pe adresa noastră a fost trimis un text insolit: „Stimate Prietene, / Regret ca nu voi putea da curs invitației dvs. de a prezenta articolul promis până pe data de 27 martie. / Sunt destul de bolnav... / Sărutări de mână doamnei, tuturor prietenilor din Chișinău și tare vă doresc / liniște, pace și sănătate. / Îmi cer scuze, Stelian D.”

I-am răspuns grabnic: „Iubite Domnule Profesor Stelian Dumistrăcel, / Suntem cu gândul la Dumneavoastră și sperăm să depășiți cât mai curând momentele dificile despre care ne-ați scris. / Firea Dvs. optimistă, de om învingător ne face să credem că veți trece și peste această încercare. // Cu urări de sănătate și cu cele mai alese sentimente, / Vă îmbrățișează / Ana și Alexandru Bantoș”.

Ultimul mesaj primit de la Domnul Profesor a fost sfâșietor de scurt: „Mulțumesc,/ Stelian Dumistrăcel”. Și, foarte curând, aveam să constat că astfel se încheia brusc îndelungata și fructuoasa noastră colaborare.

În articolul Stindardul dacoromânei, publicat acum doi ani, Stelian Dumistrăcel avansa o idee extraordinară, a cărei realizare ar feri de uitare, credea venerabilul cărturar, numele multor autori și colaboratori ai redacției trecuți pe alt tărâm. Regretatul nostru coleg considera că redactorul-șef „trebuie să găsească, poate în perspectiva altor aniversări, o soluție editorială-anexă ca, sub titlul EROII LIMBII ROMÂNE, numele colaboratorilor săi din primii patru-cinci ani, acum dispăruți, efectiv susținători ai idealurilor și programului revistei, de la Coșeriu la Goma și de la Ion Dumeniuk la Anatol Ciobanu și Silviu Berejan, să fie înscrise într-un tablou de onoare post-mortem, asemănător celui aflător la unul dintre cele mai cutremurătoare mausolee românești, cel al Eroilor din Războiul de Întregire Națională, pe care sunt păstrate, în memoria neamului, numele și fapta eroilor de la Mărășești” (Dumistrăcel 2020: 19).

Un loc de cinste în nobilul șir de Eroi ai Limbii Române îl are, cu certitudine, și profesorul Stelian Dumistrăcel, omul cu inimă bună care a fost alături de noi, la bine și la greu, pe parcursul a trei decenii de existență și de rezistență a revistei „Limba Română”.

Referinţe bibliografice:

Dumistrăcel 2002 = Stelian Dumistrăcel, Îndoliat omagiu, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 10 (XII), 2002,  p. 7

Dumistrăcel 2003 = Stelian Dumistrăcel, Graiul pâinii în lumina lingvisticii integrale coșeriene, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 4-5 (XIII), 2003, p. 124

Dumistrăcel 2008 = Stelian Dumistrăcel, O conștiință a lingvisticii românești contemporane, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 9-10 (XVIII), 2008, p. 79-83

Dumistrăcel 2009 = Stelian Dumistrăcel, Celui plecat din viață…, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 1-4 (XIX), 2009, p. 246-248

Dumistrăcel 2011 = Stelian Dumistrăcel, La o aniversară, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 3-6 (XXI), 2011, p. 83-86

Dumistrăcel 2020 = Stelian Dumistrăcel, Stindardul dacoromânei, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 6 (XXX), 2020, p. 17-20

Dumistrăcel 2021 = Stelian Dumistrăcel, A fost printre noi, am fost împreună, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 4 (XXXI), 2021, p. 170

Zafiu 2018 = Rodica Zafiu, Lecții de erudiție, înțelepciune și umor, în „Limba Română” (Chișinău), nr. 5-6 (XXVIII), 2018, p. 172

The man with a kind heart

Keywords: “Limba Română” Journal; Chișinău; scientific meetings; “Moldovan language”; Romanian language; identity; linguistic realities; scientific truth

The article presents parts of Stelian Dumistrăcel’s collaboration with the research and cultural “Limba Română” Journal. He was a member of the editorial board for three decades and published numerous articles on the fate of the Romanian language in Bessarabia. He met and wrote about a number of participants in the national liberation movement and the resumption of the mother tongue of Bessarabian Romanians. The texts published in the “Limba Română” Journal denote the author’s constant interest in the past and present of the linguistic heritage on the left bank of the Prut.