Lăcrămioarele lui Stelian Dumistrăcel

Cu distinsul filolog Stelian Dumistrăcel am făcut cunoștință la începutul anilor nouăzeci la una dintre edițiile Zilelor Academiei Române, desfășurate la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”. S-a întâmplat așa că în sala de conferințe am stat chiar alături, astfel că am avut prilejul să-i savurez comentariile împresurate cu glume şi replici, care mai de care mai pline de miez, pătrunzând astfel în atmosfera intelectuală a unui colectiv de cercetători uniți printr-un spirit admirabil de solidaritate. 

Profesorul Stelian Dumistrăcel, mare lingvist şi om de cultură, se distingea prin statura sa: era înalt, drept și falnic, aidoma fagilor bucovineni. Era o fire incisivă şi înzestrată cu umor, căreia nu-i scăpau poticnelile din unele discursuri verbale. Avea școala de acasă, din lumea satului bucovinean care nu risipește, ci, dimpotrivă, adună cu chiverniseală zestrea poporului din care face parte.

Când l-am cunoscut pe Stelian Dumistrăcel, el făcea parte dintr-un colectiv extraordinar de cercetători ieșeni, condus de reputatul critic și istoric literar Dan Mănucă, colectiv pe care, altminteri, aveam să-l descopăr mai bine în perioada doctoratului pe care l-am luat, sub îndrumarea profesorului Constantin Ciopraga, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Am remarcat atunci deschiderea față de Basarabia. Or, după 1989 o parte a intelectualilor din Țară s-a implicat imediat în dificila misiune de recuperare a legăturilor cu fraţii din stânga Prutului, ieșenii manifestându-se din plin în acest complicat „exercițiu salvator”. Pe parcurs, au fost demarate mai multe proiecte ale lingviștilor, literaților și folcloriștilor de pe ambele maluri ale râului despărțitor de neam. De altfel, Stelian Dumistrăcel, într-un dialog din cadrul emisiunii de literatură și cultură „Un pământ și două ceruri”, pe care o realizez la postul de Radio România, filiala Chișinău, îmi mărturisea despre dificultățile care au existat în colaborarea sa cu lingviștii de la Chișinău, care nu întotdeauna se ridicau la nivelul exigenţelor ştiinţifice.

Filolog prin vocație, Stelian Dumistrăcel a ținut mereu la noblețea profesiei sale. Atât în calitate de cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, cât și în cea de profesor universitar, a cercetat și a promovat valorile lingvistice românești, dar și deschiderea spre alte culturi. Anume pe această undă mi-a fost dat să comunic la o întâlnire care a avut loc în 2018, imediat după  Sfintele Sărbători Pascale, când încă se mai ciocneau ouă roșii și când, împreună cu Alexandru Bantoș, mergeam la Piatra Neamț, unde urma să ținem conferințe despre limba și literatura română din Basarabia postbelică. Știind că vom trece prin Iași, l-am anunțat că am dori să-l vedem, veste la care el a reacționat cu multă bucurie. Era într-o zi de odihnă, când la Institut nu era nimeni. Domnul Profesor ne-a întâmpinat surâzător și ne-a condus în biroul său, plin de cărți, manuscrise, reviste și bibelouri, cele mai multe din ceramică românească. Pe masă erau aranjate ouă roșii, într-un vas de lut, o sticlă de vin și ceva dulciuri. Mai era și un mic buchet de lăcrămioare, pe care distinsa noastră gazdă mi l-a oferit, adăugând: „Sunt lăcrămioare ce cresc în preajma institutului, le-am cules azi, special pentru dumneavoastră!”.

Nu știam atunci că ne întâlnim pentru ultima oară la locul de muncă unde a activat  întreaga-i viață cu multă dăruire de sine. Ulterior, profesorul s-a despărţit de Iașiul lui drag, stabilindu-se în București, la fiica sa Irina. Am discutat în acea zi mult și parcă am fi vrut să nu se mai termine întâlnirea, care acum mi se pare că a fost de-a dreptul fabuloasă. Universul preocupărilor vaste, deschiderea filologului prin excelenţă spre cultura franceză și cea germană, dar și spre alte orizonturi culturale s-au conturat în dialogul lung purtat despre poezie și creația lui Jacques Prévert. Am discutat, de asemenea, despre lirica niponă, inclusiv despre haikuurile japoneze, considerate „sculptură în cuvinte”, despre intraductibilitatea lor, despre specificul limbii române în comparație cu limba germană și felul în care se configurează mentalul românesc, cel german sau cel francez, despre marele lingvist Eugeniu Coșeriu... Amintind de relația pe care a avut-o cu unii cercetători basarabeni, între 1992-1996, reputatul filolog a subliniat în mod repetat importanța consecvenței în cercetarea științifică.

… E vremea lăcrămioarelor. Iar eu nu voi uita nicicând buchetul de lăcrămioare dăruit de Stelian Dumistrăcel și lumina sufletului său răsfrântă în privirea plină de afecțiunea cu care ne învăluia de fiecare dată când aveam prilejul să ne întâlnim la Iași sau la Chișinău. Ne va lipsi mult, de aici încolo, blândețea vorbelor sale încurajatoare, pilduitoarea asprime firească a cercetătorului intransingent care, glumeț din fire, știa să transmită o lecție demnă de urmat: cu filologia, în genere, nu se glumește, iar cu filologia română – cu atât mai mult!

Câți oare vor însuși lecția de demnitate a lui Stelian Dumistrăcel?!

Stelian Dumistrăcel’s lily-of-the-valley

Keywords: Stelian Dumistrăcel; linguistics; scientific researcher; Romanian language; French poetry; German mentality; Romanian mentality

This article evokes the prominent figure of Stelian Dumistrăcel (1937-2022), philologist, linguist, literary historian and essayist, who through his contributions in sociolinguistics, pragmatics and public discourse, promoted, both as a scientific researcher and and as a university professor, the Romanian linguistic and cultural values, the freedom of thought, manifesting himself as a defender of the field of research from the positions of intransigence, correctness and openness to a wider knowledge.