Stelian Dumistrăcel în permanent dialog

Stelian Dumistrăcel nu ne-a părăsit, ci – cum spunea Marin Sorescu despre Shakespeare – a plecat „să moară puțin”. La opera magna pe care a scris-o, filologul Stelian Dumistrăcel va rămâne mereu prezent.

Era doar cu un an înaintea mea ca student la Facultatea de filologie de la Iași și îl păstrez bine în amintire, dar nu singur. Când eram eu în anul al doilea și el în al treilea (1956/1957), Victor Crăciun, asistent la Literatura română, a organizat o excursie pe teme de istorie literară prin țară. Mi-i amintesc bine pe Stelian și pe colega lui de an Rica, cea care avea să-i devină soție și mama fiicei lor, Irina. Erau o pereche care atrăgea atenția, ca figură aparte în grupul nostru destul de numeros. Dacă nu i-ai fi văzut în romanța pe care o trăiau (eram în anii 1950!), ai fi crezut că sunt frați, atât de frapantă era asemănarea lor reciprocă. Dar, din tânărul acela vizibil pierdut romantic, s-a format în anii care au urmat o personalitate științifică marcantă în domeniul românisticii, un lingvist extrem de complex, pornind de la cercetarea limbii vorbite până la a celei scrise, de la privirea sincronică a studiului actual al limbii la cercetarea diacronică, de la limba standard la cea diatopică și până la cercetarea zonei diastratice. Iar în centru a stat mereu etnolingvistul, adică cercetătorul limbii ca purtătoare a unor tradiții de obiceiuri, de rituale, de fel de viață și ne-viață, de ceea ce spațiile locuite de români au preluat și prelucrat de la popoarele – și nu puține – cu care au venit în atingere pe parcursul unei istorii lungi.

Stelian Dumistrăcel venea din Bucovina carpatică și subcarpatică, zonă mai conservatoare decât cea de șes, care rămâne până azi o adevărată mină de istorie, pentru că oferă imens material etnolingvistic de prelucrat.

După plecarea mea și a familiei mele de la Iași – înțelegând prin aceasta în special plecarea de la universitatea ieșeană – multe dintre firele care ne-au legat de catedrele, pe care forțat le-am părăsit, s-au rupt. După cererea noastră de plecare în Germania, îndepărtarea mea de la Catedra de romanistică și a lui Horst Fassel de la cea de germanistică a fost efectuată, la mine mai rapid, în timp ce Horst Fassel a continuat ceva timp să mai predea, fiindcă nu avea înlocuitor. După mai multe discuții și peripeții, „exilarea” noastră s-a făcut la Institutul „A. Philippide”: eu am fost repartizată la sectorul lexicografic, Horst Fassel la cel de istorie literară. Astfel eu am ajuns să-l am șef pe fostul meu coleg din studenție, Stelian Dumistrăcel. Rigorile politice ale timpului nu l-au făcut pe vechiul meu coleg să-mi aplice șicanele care cu siguranță i s-au cerut. La fel a procedat și Dan Mănucă, fostul meu coleg de grupă studențească, devenit șef al lui Horst Fassel. Nici noi nu le-am dat ocazii. Eu mi-am împlinit norma impusă în cadrul celor opt ore de lucru zilnic la Institut, unde am muncit timp de doi ani sub calificarea pe care o aveam. I-am păstrat recunoștință lui Stelian pentru această perioadă, în care relația noastră a rămas în limitele unui respect reciproc, cu distanțarea care se impunea. Cu alte persoane în locul lui Stelian Dumistrăcel sau Dan Mănucă putea să fie cu totul altfel la acea vreme.

În ianuarie 1991 ne aflam la Tübingen și, fără un anunț prealabil care să ne agite – sigur nu a vrut să ne complice –, am fost surprinși, dar plăcut, de un telefon al lui Stelian, că se află în Tübingen. Am fost chiar impresionată de faptul că, înainte de a pleca din Iași, s-a gândit să treacă pe la mama, deși nu o cunoștea personal.

Desigur, la Tübingen Stelian venea în primul rând pentru marele Coseriu, de a cărui lingvistică se apropiase mult și nu numai atât, dar a și făcut tot ce i-a stat în putință și capacitate să-i facă cunoscută teoria, mai mult decât chiar au făcut-o unii filologi trimiși de Statul Român cu burse de durată direct la profesorul Coseriu.

Un an mai târziu, la începutul lui aprilie 1993, ne-am revăzut la Tutzing (Bavaria), la colocviul Universității din München, unde Stelian Dumistrăcel a ținut comunicarea „Agresarea” (pre)numelui ca reflex al tabuului lingvistic. Pornind de la producții folclorice românești.

În anul 2000 a apărut cartea mea Das deutsche Schulwesen in Bessarabien 1812-1940. Eine komparativ-historische und sozio-kulturelle Untersuchung (Invățământul german din Basarabia. O cercetare comparativ-istorică și socio-culturală), München, editura Südostdeutsches Kulturwerk – publicație care a avut mai multe recenzii (Rudolf Windisch, Zamfira Mihail, Ștefan Purici ș.a.). La Iași, Stelian Dumistrăcel a organizat, la Institutul German din Copou, o prezentare a cărții mele, făcută de el personal. Știa germană, important pentru un lingvist. Mai mult chiar, colegul meu extinsese aceeași dorință de difuzare a cărții într-o emisiune TV la Studioul Iași, cu prezența mea și în dialog cu el. Dar, din motive necunoscute mie, înregistrarea a fost ștearsă, cică din greșeală. În aceeași după-amiază de la Institutul German, Stelian Dumistrăcel l-a avut în program și pe Horst Fassel, cu prezentarea în limba română a scrierilor lui în germană despre Hugo Melzl von Lomnitz (1846-1908), sas de origine din Ardeal, fost profesor la Universitatea din Cluj și autor al celei dintâi reviste de comparatistică din lume. Acta comparationis litterarum universarum, care a apărut în anul 1877 în 20 de limbi, printre care și limba română. Horst Fassel a reeditat primul număr la Cluj-Napoca în 2002, în ediție critică. Revista a apărut timp de 11 ani, până în 1888.

Revin asupra apropierii pe care Stelian Dumistrăcel a avut-o consecvent de savantul Coșeriu. Este cunoscut faptul ca Eugeniu Coșeriu nu a luat în discuție și nici măcar în treacăt nu a citat lingviști români în scrierile lui. Despre motivele acestei tăceri am scris și eu câteva articole, din care unul va fi retipărit în volumul Coseriu 100, pregătit deja în 2021, la inițiativa lui Stelian Dumistrăcel, volum care așteaptă publicarea. Și totuși, în cartea de interviuri luate de Johannes Kabatek și Adolfo Murguía magistrului lor („Die Sachen sagen, wie sie sind…” Eugenio Coseriu im Gespräch, Tübingen, Gunter Narr Verlag 1997), la pagina 146 îl găsim citat pe Stelian Dumistrăcel. Faptul este cunoscut, dar semnificația lui în acest moment este și mai mare. Dumistrăcel s-a aplecat asupra celor 2 lucrări ale lui Coșeriu pe care le scrisese ca student la Iași în anul 1940: Limbă și folclor din Basarabia, apărută în „Revista critică” și Material lingvistic basarabean din „Arhiva”, ambele publicații ieșene. Stelian Dumistrăcel a demonstrat și a dedus, cu acribia care îl caracteriza, că aceste scrieri coșeriene de debut prefigurează atât de timpuriu savantul de mai târziu. Trebuie să spun hic et nunc, Stelian îmi scrisese acum un an că știe de acest citat, dar îl are numai în limba română. I l-am trimis așadar în originalul pe care el l-a văzut pentru prima oară. Îl transcriu aici tot în original, gândind că pentru publicul de limbă română el apare ca inedit:

„Wenn ich jetzt so zurückblicke und mich frage, wann alles tatsächlich begonnen hat, würde ich sagen, dass ich in den ersten Arbeiten in Rumänien auf dem Gebiet der Linguistik selbst noch nichts finden kann. Die grundsätzlichen Ideen wurden erst später von mir entwickelt.

Ich betone das deshalb, weil S. Dumistrăcel, ein rumänischer Linguist, einen langen Aufsatz geschrieben hat über meine beiden ersten Aufsätze, die fast nur Materialsammlungen waren, und er entdeckt schon dort in Ansätzen den späteren Coseriu. Es ist leider auf Rumänisch geschrieben, aber interessant, weil er etwa entdeckt, dass ich die Materialien z.T. nach semantischen Feldern abgrenze. Da erscheinen z.B. die Farben, und er stellt fest, dass da auch gesagt würde, welches die Oppositionen seien usw., obwohl ich diesen Begriff damals überhaupt nicht kannte.” Coșeriu regreta aici că acel articol al lui Dumistrăcel „es ist leider auf Rumänisch geschrieben”, adica din păcate este scris în română. Era vorba despre articolul Eugeniu Coșeriu: întrebările și promisiunile începutului (din „Revista de lingvistică și știință literară”, Chișinău, nr. 5/1992, p. 53-63). Cu alte cuvinte, Coșeriu aproba și aprecia descoperirea lui Dumistrăcel și ar fi dorit să apară articolul și în limba germană. În context coșerian, acest citat îl ridică la mari înălțimi pe lingvistul Stelian Dumistrăcel.

La moartea savantului de la Tübingen, am consemnat această tristă pierdere într-o revistă de la München („Südostdeutsche Vierteljahres-Blätter”, Nr. 4, 2002, p. 317-320, cu titlul Gedanken zum Tod von Eugenio Coseriu ). Am trimis articolul meu la mai mulți colegi. Într-o scrisoare adresată lui Horst Fassel, Stelian Dumistrăcel menționa referitor la respectivul meu text: „Pe Luminița o felicit pentru profunzime și finețe”.

La începutul lunii august 2002, mama mea a decedat la Iași. Stelian a publicat, din proprie inițiativă, două ferparuri de condoleanțe pentru mine și familia mea, unul din partea Institutului „A. Philippide”, al doilea din partea familiilor Dumistrăcel și Zăstroiu (aceasta fiind plecată în vacanță). Un gest copleșitor într-un moment greu și în care te crezi uitat de lume, mai ales că o operație complicată a soțului meu nu mi-a permis plecarea la Iași. Și această trăsătura o avea Stelian Dumistrăcel, să-ți fie coleg nu numai de breaslă sau de generație.

În 2021, Stelian Dumistrăcel și colaboratoarea lui apropiată de la Institutul „A. Philippide”, doamna Gabi Haja, au inițiat o suită de emisiuni TV cu titlul Dialoguri lingvistice, pe care le-am putut și eu urmări din Germania, datorită tehnicii electronice actuale. La mai multe dintre ele, i-am trimis prin email, chiar la dorința lui, unele păreri ale mele. Am salutat această inițiativă extrem de utilă, mai ales în acești ani de Corona, timp în care școala a suferit o recesiune bruscă, iar televiziunea poate complini ceea ce școala, de fapt de mai multă vreme, prea grăbită, nu mai poate cuprinde. Nu este un secret și nici o exagerare că numeroși factori – nu numai în România – au dus la sărăcirea limbii, limbă care a ieșit din făgașul ei normativ și aproape că nu mai este transmițătoarea unei îndelungi istorii culturale. Și iată că cei doi specialiști au intrat în arenă, oferind telespectatorilor, într-o formă atrăgătoare, informații de istorie culturală, de corectitudine a normelor gramaticale și chiar un model de erudiție, demn de urmat. Și tocmai în acest „nou val” de informare a ceea ce ar trebui să fie limba pe care o vorbești, cultura pe care o are în spate neamul din care provii, destinul îl răpește cu duritate pe profesorul Stelian Dumistrăcel. Un motiv în plus să-l regretăm. Doamna Haja rămâne garanția continuării acestei selecții de cultură, dar locul gol pe care Stelian Dumistrăcel îl lasă rămâne acoperit de multă tristețe. Omul care l-a imaginat a fost nu numai un specialist de o complexitate azi rară, dar și o raritate din perspectiva eticii profesionale. Într-o epocă extrem de individualistă, chiar agresiv de individualistă, Stelian Dumistrăcel era filologul care nu dărâma, ci avea vocația construitului, a antrenării și a confratelui mai tânăr în construcția proiectată de el inițial. Cu siguranță, a fost și în acest sens un model. Și acest model respiră în toate scrierile lui.

M-am aplecat aici în primul rând asupra Omului Stelian Dumistrăcel, lăsând atât colegilor direcți, cât și foștilor săi elevi sa-i omagieze opera. În ambele direcții numele lui face parte din patrimoniul istoriei filologiei române.

Stelian Dumistrăcel in a permanent dialogue

Keywords: Stelian Dumistrăcel; Eugeniu Coşeriu; Horst Fassel; Dan Mănucă; Iaşi; „A. Philippide ”; Tübingen

A former student colleague of the linguist Stelian Dumistrăcel, the author evokes memorable pages regarding the collaboration of the two linguists. Stelian Dumistrăcel, as it is emphasized by the author of the article, was the philologist who had the vocation to build, an exemplary researcher and a true man.