Ancheta dialectală ca dialectică sui generis (sau despre un alt fel de Socrate)1

Întâlnirea mea cu Profesorul Stelian Dumistrăcel a fost una – aș zice acum – providenţială. Domnia Sa este „vinovat” de faptul (sau de fapta) de a mă fi convins să o apuc pe căile lingvisticii. În vremea studenţiei, interesul meu se îndrepta preponderent către literatură (înţeleasă şi ca disciplină), deşi nici chestiunile legate de lingvistică nu-mi erau indiferente: de pildă, originea cuvintelor şi a expresiilor m-a pasionat dintotdeauna. Copil fiind, îmi plăcea să-i „ischitesc” pe cei în vârstă cu privire la cutare sau cutare „vorbă” pe care o auzeam în rostirea lor, dar pe care nu o ştiam. Bunăoară, de la mam’ Ileana, o bătrână care îi mai ajuta pe ai mei la treburile gospodăriei şi care mi-a fost ca o bunică, am aflat, printre altele, de unde venea expresia a se lăsa pe tânjală: boul mai leneş (ori mai obosit) se lăsa pe bucata de lemn (= tânjala) care îl despărţea de celălalt bou înjugat, silindu-l pe cel din urmă să preia şi (din) sarcina sa. Ştiam expresia, ştiam şi ce înseamnă, dar nu cunoşteam şi explicaţia etimologică, de vreme ce boi nu mai existau demult în satul nostru, înlocuiţi fiind de cai, în vremea „colectivizării”, la muncile agricole şi în transport; iar de obiectul tânjală habar nu aveam, cu toate că pe un pădurar din zonă, coleg cu tatăl meu, îl chema chiar Tânjală. În orice caz, o atare explicaţie a produs în mine o iluminare frazeologică, făcându-mă să fiu mai atent la astfel de „vorbe”.

Pe acest teren al frazeologiei a avut loc întâiul contact cu Profesorul Dumistrăcel, înainte de a-l fi cunoscut personal, „în carne şi oase”. În toamna lui 1997, în primul an de studenţie la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, la începutul unui curs de literatură română veche, lectorul Valeriu Bălteanu a făcut „reclamă” unui dicţionar de expresii româneşti care tocmai ieşise de sub teascurile tiparniţei. După ce l-am cumpărat, am început să-l citesc, neputându-l lăsa din mână până ce nu l-am terminat. Dar despre consecinţele benefice ale acestei lecturi (repetate), am vorbit altă dată², aşa că nu mai insist aici.

Aş vrea să mă refer acum, mai pe larg, la o experienţă similară, care a contribuit şi ea, tot înainte de întâlnirea propriu-zisă, la o mai bună familiarizare cu personalitatea Profesorului. Pe la sfârşitul anului universitar 1997-1998, am descoperit că o colegă deţinea o altă carte semnată de Stelian Dumistrăcel: Ancheta dialectală ca formă de comunicare (publicată tot în 1997). Am împrumutat-o şi am citit-o pe nerăsuflate, mai cu seamă în partea unde se afla excepţionalul Jurnal de anchetă în care Profesorul – în ipostaza de cercetător dialectolog – relata avatarurile sau „păţaniile” (din toate punctele de vedere) prin care a trecut făcând anchetele pentru Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Din Jurnal aveam să aflu foarte multe lucruri, dintre care pe unele, cu mare încântare: de pildă, faptul că prima localitate anchetată de Stelian Dumistrăcel (în 1967) pentru NALRR (pct. 652 pe hartă) a fost chiar Umbrăreşti (jud. Galaţi), comuna mea natală.

Fiindcă părinţii mei erau originari din Lieşti (o altă comună gălăţeană), am avut un anume sentiment de mândrie când, chiar de la prima pagină a Jurnalului (în rubrica dedicată Umbrăreştiului, la descrierea celei de-a doua anchete, din 1971), l-am găsit evocat (şi invocat) pe învăţătorul Gheorghe Popa: „Unde eşti, dumneata, domnule Gică Popa, de la Lieşti, care ai ţinut minte ce condiţii trebuie să îndeplinească un bun informator pentru ancheta dialectală, enumerate de Sever Pop, după ce au trecut 35 de ani?!”³. Menţionarea acestui învăţător a făcut-o foarte curioasă pe mama mea, care a citit şi ea în întregime, cu plăcere, Jurnalul, amintindu-şi de personajele evocate (inclusiv de profesorul ei de română din şcoala generală, Miron, şi de soţia acestuia, învăţătoare, ambii cunoscuţi pentru zgârcenia lor, trăsătură care nu i-a scăpat tânărului dialectolog St. Dumistrăcel atunci când a fost găzduit în casa lor, în 1971, la cea de-a doua venire la Lieşti). La prima anchetă desfăşurată în Lieşti, în 1969, Profesorul Dumistrăcel a fost realmente uimit de cunoştinţele „de specialitate” ale învăţătorului Gh. Popa, amănunte pe care acesta le reţinuse (după cum am văzut deja) de la Sever Pop, pe care îl însoţise cu 35 de ani în urmă într-o anchetă locală similară: „Parcă se pregătise pentru un examen de dialectologie la tema «ancheta dialectală»” (op. cit., p. 277). În termeni elogioşi este menţionată şi învăţătoarea Elena Popa, iar concluzia Dlui Profesor ne scuteşte de alte comentarii: „Hotărât, familia Gheorghe Popa din Lieşti înscrie o pagină originală în istoria (oricât ar fi ea de modestă) a atlaselor lingvistice româneşti!” (ibid., p. 278)⁴.

Cartea Ancheta dialectală ca formă de comunicare – apariţie singulară, ca idee şi ca manieră de abordare, din câte ştiu, în peisajul lucrărilor de profil – mi-a fost apoi de ajutor şi în scurta mea experienţă de dialectolog... amator. Fiindcă tema lucrării mele de licenţă (propunere proprie!) a fost Graiul satului Torceşti, a trebuit să învăţ cum să stau de vorbă cu oamenii din satul natal (aparţinător de comuna Umbrăreşti), pentru a afla şi consemna, la modul „profesionist”, ceea ce mă interesa. Ca îndrumător la modesta mea monografie dialectală, îl aveam pe lectorul Grigore Răcariu, cu care organizasem, la sfârşitul anului al III-lea, o minunată practică de dialectologie şi folclor chiar la Umbrăreşti. Dar, deoarece între timp îl cunoscusem pe Dl Prof. Dumistrăcel (tot în anul III alesesem cursurile opţionale predate de Domnia Sa: unul de etnostilistică şi altul de etnolingvistică), reuşind să-i atrag atenţia prin prestaţia mea „frazeologistică”, am primit, după vacanţă, un cadou nesperat (de negăsit prin librării): volumul Ancheta dialectală, cu autograf  şi cu un mesaj stimulator: „Domnului Cristinel Munteanu, recunoaştere, îndemn, simpatie”. Aşadar, nu greşesc dacă afirm că – prin această carte de referinţă – Dl Prof. Dumistrăcel mi-a fost îndrumător şi la lucrarea de licenţă, nu doar (ulterior) la disertaţia de masterat şi la teza de doctorat.

Mă întorc puţin la formula din titlu. De ce ancheta dialectală ca dialectică sui generis? Ideea mi-a venit, desigur, mai târziu, revăzând unele pagini din Jurnalul discutat mai sus. Cei care au citit dialogurile lui Platon îşi aduc aminte de metoda dialectică a lui Socrate, adică de „maieutica” sa („moşitul” ideilor fiind şi o aluzie la faptul că mama lui Socrate fusese moaşă⁵). Dialectica lui Socrate avea rolul de a „curenta” ca un ţipar electric partenerii de discuţie, care îşi închipuiau că ştiu ce înseamnă, de pildă, „dreptatea”, dar care, în timpul discuţiilor, aflau cu surprindere că, de fapt, nu-i aşa cum credeau ei. Interlocutorii săi, oameni obişnuiţi sau ieşiţi din comun, uneori prieteni, alteori adversari (aceştia din urmă, mai ales sofişti) erau literalmente „bombardaţi” cu întrebări, cele mai multe „încuietoare”.

Se poate spune că dialectologul este şi el, într-o măsură mai mare sau mai mică, un practicant al unei tehnici similare, este un fel de dialectician care întâmpină şi el destule dificultăţi în aflarea „adevărului”. Relatări ale acestei tehnici aparte a „moşitului dialectal” ne sunt oferite de Stelian Dumistrăcel însuşi. De pildă, la Frumuşiţa  (jud. Galaţi), ancheta se dovedeşte a fi, uneori, un adevărat chin: „La anchetă a asistat, tot timpul, soţia IP, pe nume Nedelea, în vârstă de 65 de ani. M-au tratat ca pe copilul lor. Soţia completa răspunsurile date de soţ şi îl «stimula» să nu mă lase fără răspuns, chiar atunci când, la întrebările [D], el nu avea, eventual, ce să răspundă: «Spune-i, Mărine, băietului, nu-l vezi cum se chinuieşte?». «Chinul» a fost însă mai ales în legătură cu obţinerea a diferite forme gramaticale, unde nea Mărin nu s-a prea descurcat!” (op. cit., p. 312).

La fel ca în cazul lui Socrate, anchetatorul îşi poate „paraliza” interlocutorul (informatorul), mai cu seamă în timpul întrebărilor cu caracter metalingvistic: „Am fost pur şi simplu uluiţi de incapacitatea lui [G.I. de la Cudalbi, în 1969, n.m. Cr.M.] de a formula pluralul substantivelor. De exemplu, îi arătam cele două uşi, de la camera în care lucram şi pe cea de la sală, cerându-i pl. de la uşă; degeaba, rămânea la enunţul «uşa de la casă, uşa cealaltă» etc. etc.! Soţia sa, tot timpul de faţă, încerca să-i «sufle» răspunsurile şi râdea stupefiată de deruta totală a omului. La un moment dat a exclamat: «Măi bărbate, am trăit o viaţă cu tine, dar n-am ştiut cât eşti de prost!»” (ibid., p. 285).

De altfel, şi în secţiunea premergătoare Jurnalului (p. 245-248) pot fi descoperite paragrafe antologice în care unii vorbitori obişnuiţi dovedesc că le vine foarte greu să treacă din planul cunoaşterii lucrurilor în planul cunoaşterii limbii ori să conştientizeze diferenţa dintre limbajul primar şi metalimbaj. În consecinţă, sunt înregistrate, bunăoară, dificultăţi referitoare la obţinerea pluralului. Unei informatoare i se solicită pluralul de la bărbat (ca ‘soţ’) şi ea răspunde: „Cum să spun bărbaţi dacă n-am doi?”. N-are niciun rost să vrei să afli pluralul de la subst. moară, fiindcă „i-o singură moară (la Murgeni)”. În limba maternă (după cum a arătat convingător Eugeniu Coşeriu), cuvintele corespund esenţei/fiinţei lucrurilor; cu ajutorul limbii, noi organizăm/structurăm lumea pentru a o putea gândi; din acest punct de vedere, vorbitorul „are întotdeauna dreptate”.

Verbul pune şi el probleme în conjugare, din aceleaşi raţiuni: „O schemă-tip a refuzului, «problematizat», al conjugării acestui verb [= a jănţui, n.m. Cr.M.], recompusă după răspunsuri de la diferiţi subiecţi (drept o contribuţie a noastră la «folclorul» anchetei dialectale), s-ar prezenta astfel:

                «Când scoţi janţul din caş, mata ce zici că faci? – Eu? jănţuiesc!

                Tu? – tu, te uiţi!?

                El? – paşte oile! (ciobanul)

                Noi? – mâncăm brânză; la asta suntem buni toţi!»

Astfel de reacţii se explică prin faptul că operaţia respectivă (descrisă, pe scurt, mai sus) este una ce intră în atribuţiile «baciului» şi constituie un teren de afirmare a «măiestriei» sale, cu atât mai mult cu cât, în zone tradiţionale de păstorit, «jănţuitul» se face chiar de mai multe ori, în funcţie de tipul produsului urmărit” (ibid., p. 251).

Ca să poţi conversa/discuta pe îndelete cu oamenii aceştia (în aparenţă) simpli, ca să-i „ischiteşti” în vremuri în care aveau tot dreptul să te privească bănuitori, era nevoie să posezi un mare dar: cel al comunicării. De acest dar al comunicării pe care Dl Profesor Dumistrăcel îl avea din plin, noi – studenţii de la Galaţi, în perioada în care ne aflam călare pe două milenii – ne-am dat seama foarte repede. Nu mult timp după aceea, aveam să realizăm (cei care-i citiseră dicţionarul de expresii „suspectau” câte ceva) că ne aflăm şi în faţa unui înţelept, în faţa unui Socrate întru ale lingvisticii. Şi, într-adevăr, aşa cum îi stă bine unui Socrate, Dl Profesor avea să-şi facă şi la Dunărea de Jos câţiva discipoli.

Note:

1 Reproducem aici, cu unele modificări, un articol publicat în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Seria Filologie, Bacău, nr. 28, 2012, p. 25-28.

² Redau, totuși, în această notă extinsă, o parte din evocarea de atunci: „Încă de la primele cursuri m-au impresionat cunoştinţele profunde şi siguranţa Domniei Sale, faptul că este un excelent orator etc., dar şi următorul amănunt (care m-a surprins plăcut de la început şi care avea să mi se confirme ulterior): la primul seminar, conform practicii stabilite, trebuia să prezint o carte («scăpărătorul» Dicţionar de imagini pierdute al lui G.I. Tohăneanu). La un moment dat al expunerii mele, Profesorul a dat un exemplu din respectivul dicţionar. Eu am susţinut imediat că am găsit un exemplu mai interesant. Rezultatul a fost că, la următorul curs, Profesorul mi-a mulţumit în plen pentru exemplul furnizat, precizând că-l preluase în textul de laudatio pe care-l pregătise pentru decernarea titlului de doctor honoris causa chiar lui G.I. Tohăneanu de către Universitatea «Dunărea de Jos» din Galaţi, eveniment la care Profesorul ne-a şi invitat. [...] Cred că am fost un student cam «sâcâitor» şi chiar «cârcotaş» uneori, întrerupându-i prelegerile cu întrebări şi manifestându-mi câteodată îndoiala (foarte rar, ce-i drept, pentru că nu prea găseam motive) în legătură cu unele soluţii etimologice propuse de Dl Profesor, referitoare la expresiile idiomatice [...]. După un curs de etnostilistică (la Galaţi), în vacanţa de vară, am aşternut pe hârtie descoperirile mele în materie de frazeologie (unele dintre ele, privind originea unor expresii, vor fi fost simple ipoteze fără acoperire, însă atunci eram foarte încrezător în judecata mea): alte interpretări şi tot felul de atestări, din beletristică, ale frazeologismelor discutate. Între timp (deoarece îmi alesesem ca lucrare de licenţă o temă de dialectologie – monografia graiului din satul natal), citisem (împrumutată de la o colegă) Ancheta dialectală ca formă de comunicare şi descoperisem (printr-un calcul) ziua de naştere a domnului profesor (19 august). Mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat acasă, urându-i la mulţi ani şi cerându-i permisiunea de a-i trimite rezultatele «muncii» mele. Profesorul a fost încântat şi mi-a dat adresa pentru corespondenţă. La începerea noului an universitar, la reîntâlnirea cu Domnia Sa, mi-a adus, spre surprinderea mea, volumul Ancheta dialectală…! Mesajul din dedicaţie era copleşitor: «Recunoaştere, îndemn, simpatie!». Dar cu adevărat stimulatoare au fost următoarele două evenimente: momentul în care, facilitându-mi obţinerea unui autograf de la Eugeniu Coşeriu, m-a prezentat măgulitor Magistrului drept cel mai bun student al Domniei Sale şi clipa în care mi-am văzut numele scris în prefaţa celei de-a doua ediţii a Dicţionarului de expresii româneşti (Până-n pânzele albe) – Profesorul îmi mulţumea pentru unele (nesemnificative, după părerea mea) contribuţii (atestări din operele scriitorilor) la acea carte! De asemenea, am fost foarte fericit când, tot într-o vară, în urma unei scrisori în care îmi exprimasem intenţia de a mă înscrie cândva la un doctorat, Dl Profesor m-a anunţat, printr-o epistolă, că îmi rezervase deja un loc pentru doctorat încă din acel an. Între timp, mă mutasem la Brăila (nu mai locuiam cu părinţii la adresa pe care sosise scrisoarea), pentru că mă căsătorisem, aşa că extraordinara veste mi-a fost dată de mama mea. Cu toate acestea, pentru a mă convinge, m-am deplasat cât mai curând la Torceşti (satul natal) pentru a citi, cu ochii proprii, scrisoarea!” (Cristinel Munteanu, Profesorul Stelian Dumistrăcel la 70 de ani (Impresiile unui discipol), în „Revista română”, Iaşi, (XIII), 2007, nr. 3, p. 8-9).

³ Vezi Stelian Dumistrăcel (în colaborare cu Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu), Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Editura Academiei Române, Iaşi, 1997, p. 259. În continuare, voi face trimitere la paginile acestei cărţi direct în corpul articolului.

⁴ Deşi nu le fusese elevă (întrucât erau deja pensionaţi în vremea aceea), mama şi-i amintea foarte bine, deoarece fusese impresionată de aspectul lor blajin şi de ţinuta lor exemplară. Mi-a povestit, printre altele, că, în ultimii lor ani de viaţă, învăţătorii Popa fuseseră nevoiţi să se mute într-un... apartament: conform planului de dezvoltare a regiunii, Lieştiul urma să devină oraş şi, în consecinţă, au şi fost construite câteva blocuri. Casa lor frumoasă şi curată, văruită în alb, stătea în calea acestor transformări glorioase, aşa că a fost dărâmată...

⁵ Nu este niciodată de prisos să subliniem cât de mult datorăm, în general, părinţilor noştri şi, în special, mamei. Într-un interviu acordat mie în 2007, Profesorul Dumistrăcel îşi descria mama ca fiind „întruchiparea principiului că reuşita înseamnă stăruinţă”, principiu pe care se vede că i l-a insuflat şi Domniei Sale; vezi „Cercetarea lingvistică îi poate favoriza cititorului lecturi de conştientizare, pe diferite planuri, a înseşi condiţiei umane” (interviu cu Stelian-Traian Dumistrăcel, realizat de Cristinel Munteanu), în „Limba Română”, Chişinău, anul XVII, nr. 7-9, 2007 p. 99-112. Mai adaug informaţia că pe coperta a IV-a a volumului Ancheta dialectală, chiar în centrul grupajului de fotografii, se găseşte şi imaginea-portret a mamei Dlui Profesor.

Dialectological investigation as a sui generis dialectics

(or about a different Socrates)

Keywords: dialectology; dialectics; linguistics; philosophy; Stelian Dumistrăcel; Socrates

In this article I aimed at presenting some personal memories concerning my former professor Stelian Dumistrăcel, an extraordinary linguist and a remarkable representative of the Romanian dialectology. At the same time, I tried to make an analogy between Stelian Dumistrăcel’s activity as a dialectological investigator and Socrates’ dialectics (as a dialogical technique). In this regard, I offered a series of relevant examples extracted from his dialectological “logbook”.