Eliberare, anexare, ocupare sau jaf barbar?

În perioada sovietică Chișinăul marca un șir de date istorice, despre semnificația cărora cetățeanul simplu știa puține lucruri, dar care erau mediatizate intens de propaganda oficială. Cu roșu erau scrise în calendarele guvernanților comuniști obligatoriu următoarele zile: 12 octombrie (în 1924 a fost creată RASS Moldovenească în componența Ucrainei Sovietice), 28 iunie (în 1940 Basarabia a fost „eliberată” de sub jugul „românesc”), 2 august (în 1940 a fost formată RSS Moldovenească) și 24 august (în 1944 RSSM a fost „eliberată” de sub ocupația cotropitorilor fasciști).

Supuse unei analize efectuate în baza faptelor reale și a adevărului științific, a impactului nefast pe care l-au avut asupra destinului românilor basarabeni și transnistreni, evenimentele, circumscrise datelor istorice enumerate mai sus, oglindesc magistral drama prin care a trecut populația acestui ținut, demonstrează caracterul acțiunilor abuzive și expansioniste, însoțite de o demagogie nemărginită, jaful barbar la care a recurs Moscova de-a lungul anilor în procesul de constituire a unei entități statale sovietice în stânga Prutului. O importanță covârșitoare în stabilirea conotațiilor autentice ale fenomenelor politice și militare produse îl au numeroasele atrocități ale trupelor sovietice dezvăluite după 1991, relatările martorilor oculari, care, în opoziție cu discursul istoricilor sovietici, au forța de a demonstra imaginea autentică a așa-ziselor binefaceri ale „fratelui” din răsărit.

În paginile următoare am ales să invoc drept argumente ale unor evenimente și fapte abominabile, săvârșite în trecutul nu prea îndepărtat, mărturii scrise, documente autentice adică, despre „cum a fost”, „ce a fost”, „ce au găsit «eliberatorii» în ținutul nostru” și ce a urmat după „anexare și reunire”. Sunt, după cum se va vedea, dovezi umane, care nu mai pot fi contrafăcute, exprimând onest, cu sinceritate debordantă, o realitate iscusit camuflată, dar crudă, ce ne urmărește peste ani și decenii.

Sugestive, convingătoare și extrem de actuale (în contextul crimelor monstruoase săvârșite în aceste zile de către armata rusă în Ucraina) sunt referințele privind, de exemplu, ziua de 28 iunie 1940, pe care istoriografia sovietică o califică drept „eliberarea mult jinduită de basarabeni”, adevărata semnificație a evenimentului însemnând, de fapt, ocuparea forțată a Basarabiei, ținutului Herța și a Bucovinei de Nord de către cotropitorii sovietici, acoperiș politic fiind Pactul criminal încheiat la 23 august 1939. Așadar, în continuare mă voi referi la câteva „depoziții literare” revelatoare în plan cognoscibil.

Mărturia nr. 1. Scriitorul Alexei Marinat, în cartea Eu și Lumea (p. 230-232) notează: „În primăvara anului 1940, în satul nostru Valea Hoțului s-a dislocat o unitate militară: regimentul 320 artilerie al Armatei Roșii, care a luptat în Finlanda, iar acum URSS își concentra trupele militare la sud pentru un alt război – cu România. De fapt, satul nostru se afla departe de graniță, adică de râul Nistru, și noi nici nu știam de ce a venit atâta armată în satul nostru și în satele vecine, cu cât mai spre apus – cu atât mai multă! Dar informațiile se strecurau de la ofițerii și soldații acestui regiment: „Mergem asupra României!”

În casa noastră erau cartiruiți vreo 7 soldați. Fiecare dintre ei avea câte un trofeu din Finlanda: o bicicletă, un lighean, o strachină, fier de călcat. Dar cum erau aceste obiecte, în ce culori vopsite – îți fugeau ochii, rămâneai înmărmurit. Fie că era vorba de un cuțit, de o lingură sau de o farfurie – toate parcă erau aduse de pe altă lume, și nu făcute de mâinile unor oameni.

Pe atunci nu-mi închipuiam în ce mod au obținut soldații lucrurile acestea: le-au fost dăruite de către populație sau le-au cumpărat în magazinele din Finlanda? Abia după ce am fost și eu la război, mi-am dat seama cum au fost capturate: soldatul a deschis ușa, a intrat în casă și a început să strângă tot ce i s-a nimerit sub mână: a deschis dulapul de haine – l-a curățat, a vânturat toate camerele, s-a cățărat și în pod, a coborât în beci... De ochiul soldatului rus n-a scăpat nici ceea ce a fost ascuns sub pământ: tacâmuri, servicii de ceai și cafea, lucruri scumpe – relicve de familie, lingurițe aurite, împachetate în cutioare frumoase, furculițe și linguri de argint, obiecte de artizanat, talgere aurite, pahare scumpe...

 Soldatul cu ligheanul mare îl ținea într-un sac de pânză subțire, cu dungi colorate, îl scotea seara și-l privea ca pe o relicvă, dar nu-și spăla niciodată picioarele în el. Și chiar ar fi fost păcat să-și spele picioarele într-un lighean atât de frumos…, de la care îți fugeau ochii.

Seara, câteodată, soldații mai deschideau valizele, cuferele sau sacii pe care le aveau pline cu trofee – le scoteau și se delectau cu ele. Acela cu mânere de ușă, frumoase și neobișnuite pentru ochiul nostru, spunea că o să le pună la ușile de la casa lui din Rusia și o să invite vecinii – să vină la el și să pună mâna pe ele! Fiecare visa, își spunea gândul ce are de făcut cu trofeele aduse din Finlanda. Un sergent avea perdele mari de ușă, de catifea: „Am să-i cos soției rochie de care n-a purtat nici soția sultanului turcesc!”

Îmi păreau ciudate și fantasmagorice evenimentele și procedeele: mânerul, care a fost scos de la ușa unei case din Finlanda, urma să fie montat la o altă ușă – la o casă din Rusia. (...) Și tot ce aveau soldații în saci și cufere, bucșite cu lucruri furate din alte case, din altă țară, își schimbau locul. Dar pe urmă am citit o carte despre Genghis-Han, în care se descrie cum soldații tătaro-mongoli aveau alături încă un cal, care ducea sacii plini cu trofee, capturate de la popoarele cucerite. Deși mă întrebam atunci: cum o să ajungă ei cu ligheanul, cu mânerele de uși, cu toate acelea în Rusia, având de trecut încă printr-un război cu România?

În sfârșit, într-o bună zi, regimentul 320 artilerie a plecat din satul nostru: s-a mutat mai aproape de granița cu România!”

Mărturia nr. 2. Prozatorul Vladimir Beșleaga consemnează în volumul Tata Vasile (p. 66 -67): „Dar mai întâi să spun că ’40 acela a fost anul când rușii au luat Basarabia de la români. Satul nostru, Mălăiești, care-i la vreo cinci-șase kilometri de Nistru, ține minte bine vara aceea. Eu, copil, am văzut multă armată cantonată pe vale, mai sus de sat. Ne duceam cu alți băieți, cu căldările după borș la popota soldaților... Dar ei se țineau prin sălcii, ascunși, să nu-i prea vadă lumea... De ce?

Bun. Tata știa că armata a venit în Basarabia. Zicea că se poate porni război și... a hotărât să mă ducă iarăși la tabăra de copii. Nu eram în sat când s-a ridicat armata și a trecut Nistrul. Alții povesteau că au tras tunurile peste Nistru, la Cucoana... Era un conac pe celălalt mal, care era numit „La Cucoana”(...) Și mai spuneau mălăieștenii că au trecut sute de avioane spre Basarabia... Escadrile întregi...

Bun. Dar despre ce voiam să zic aici?

Din tabără, țin minte următorul moment. Tata, fiind lucrător al cooperativei, dacă s-a deschis Basarabia, se ducea după marfă la Tighina. Ce fel de marfă? De ce la Tighina, nu știu... probabil, din depozitele rămase de la comercianții plecați în grabă... Știu atât că, fiind el contabil ori secretar de cooperativă, a semnat foaia de parcurs pentru o mașină care se ducea să aducă marfa. S-a dus și el. La pod la Tighina, când să treacă, controlul grănicerilor îl lasă să treacă pe șofer cu mașină, pe tata îl oprește.

– Dar cum? Eu am iscălit hârtia asta. Iată iscălitura mea. Grănicerul: – Aici e permisul pentru un singur om – șoferul. Altcineva n-are voie. Tărășenie! Mare tărășenie și aceea!

Dar alta am vrut să spun. Aduce într-o zi tata de la serviciul lui acasă într-o cutie de tinichea, frumos zugrăvită pe afară, macaroane. Dar niște macaroane atât de subțiri, lungi cât cutia, și se vede că-s dintr-o făină lux, nu se știa pe la noi... Le-a fiert mama cu lapte și le-am mâncat ca pe o mâncare din poveste...

– Așa macaroane n-am văzut de când sunt! s-a minunat până și mama, care era femeie știutoare.

– Mde, a făcut tata...

Iar mama:

– Ia ce bucate mâncau capitaliștii, săracii, nu ca noi, proletarii!”.

Mărturia nr. 3. Vasâli Bâcov, vestit scriitor belarus, mărturisește în volumul Drumul lung spre casă (Васыль Быков Долгая дорога домой): „Era vară, femeile, pe pajiște, lângă râuleț, căpițeau fân. Spre seară lângă podeț se oprește „emca” (din rusă: «эмка» – astfel era denumită prima limuzină sovietică „Победа”) „raicom”-ului, din care coborî un militar și i-a ordonat brigadierului nenea Anton să adune femeile. Foarte curând s-au înfățișat toate pe o colină în pantă, ostenite, rezemându-se în greble. Trimisul „raicom”-ului a scos o gazetă din care a început a citi: „Un grup de sabotori și spioni, în frunte cu mareșalul Tuhacevschi, unelteau în Armata Roșie: ei presărau otravă și așchii de sticlă fărâmițată în mâncarea soldaților, furnizau străinilor secrete militare. Colegiul Suprem al Curții Marțiale i-a condamnat pe toți la executare prin împușcare și sentința a fost executată. Bravii cechiști sovietici și de astă dată n-au dat țara de gol!”

Femeile au prins a boci – ca să vezi, nemernicii! „Încă bine că au fost demascați – mezinul meu la toamnă va fi recrutat și l-ar fi otrăvit, s-ar fi pierdut în zădar dragul meu ficioraș!” – plângea de bucurie o femeie din Slobodca. „Da, da! – căzuse de acord alta. – Parcă lor li-e milă de flăcăii noștri! Niște fiare!”

Brigadierul nenea Anton tăcea. Cine știe la ce se gândea. Știam că era un om înțelept, și noi, copiii, îl stimam. Numai că atunci nu puteam ști de ce nenea Anton tace…

(...) În fiecare sătuc acționau agenți secreți ai NKVD-ului, unde mai buni, unde mai răi, mai activi și nu prea. Noi, în acest sens, n-am fost prea norocoși. În satul nostru a pătruns un venetic, – după războiul civil s-a lipit de o săteancă din partea locului. Nu-i cunosc baștina, știu doar că NKVD-ul a stabilit cu el relații trainice. Respectivul nici nu ascundea faptul, din contra, se fălea că e agent NKVD(...) și (peste mulți ani!), după un păhărel, a recunoscut că voise să-l toarne pe tata (...). Nu știu care a fost „pretextul”. Poate, trecerea „contrabandistă” a graniței de către mama.

Nu pot să nu povestesc despre această crimă „penal-politică” a mamei. Cum am mai accentuat, mama provenea dintr-un sătuc care se afla dincolo de noua graniță, și ani la rând nu știa nimic despre fratele ei. Nu știa nici măcar dacă e viu. În treizeci și nouă, după reunirea Belorusiei de Vest cu RSS Belorusă, apăruse speranța de a afla ceva despre frate. Dar, deși granița nouă era acum mai departe, dincolo de Belostoc, pe cea veche n-au lichidată-o. Era păzită în continuare cu aceeași vigilență, ca nimeni să nu treacă nici în colo, nici din colo. Și, când în casă bântuia de-a binelea foametea, mama a hotărât să traverseze granița pe-ascuns. A pornit prin pădure, prin mlaștini, pe malul lacului. Ținea bine minte drumul încă din copilărie! Și – a trecut. Apoi, a revenit. Și a adus daruri înfometaților: între care făină într-un săculeț și un picior de cârlan. A descoperit, de altfel, că fratele mamei trăia totuși mai bine, sub jugul panilor, decât sora, care, uneori cu lunile n-avea pe masă nici pâine.

Timp îndelungat mamei i-a fost frică: se temea să n-o fi văzut cineva, s-o pârască și apoi să fie dusă la pușcărie. Slavă Domnului, nu s-a întâmplat acest necaz, iar noi am considerat că nimeni nu știa nimic despre „aventura” ei. Cum s-a văzut, mai târziu, cineva totuși avea știre…”.

Mărturia nr. 4, din aceeași sursă, dar despre evenimente ce au avut loc circa cinci ani mai târziu, în Basarabia: „În primăvară se lăsase o liniște peste tot frontul. Armatele se aflau în defensivă. Și iată, după ce am făcut de planton, primesc ordin să iau un grup de soldați, situat în preajma frontului, să găsesc satul Bursuceni, și până mâine să evacuez de acolo toată lumea. Sătenii pot lua cu sine numai cât încape în căruță. (...). Au reușit să ia copiii, așternuturi, câte câțiva tobultoci cu grăunțe de porumb și, precum li s-a ordonat, s-au retras cam la 15 km în spatele frontului. Apoi am ordonat soldaților să îngrădească cu bariere ulița satului din ambele părți și am dispus să fie supravegheate de santinele. Pe peretele unei case mai târziu am afișat inscripția: „Komendatura”.

Așa a început serviciul meu în spatele frontului, într-un sat rămas fără oameni. (...) Cum am dedus ceva mai târziu, principalul scop al acțiunilor noastre consta în a nu admite țăranilor să se folosească de propriile produse. Acestea se rechiziționau pentru necesitățile frontului. (...) În Moldova produsele alimentare erau încă din abundență – incomparabil mai multe ca în Ucraina acelor timpuri. În fiecare casă se găsea pâine, inclusiv albă (!), în cantități suficiente se afla lapte, unt, cașcaval, fructe uscate. Colhozurile încă nu reușise să-i jefuiască pe moldoveni, în schimb, acum îi jefuia Armata Roșie, aprovizionarea căreia cu producte alimentare aproape încetase”.

Mărturia nr. 5, aceeași sursă, aceleași locuri, tot ținutul dintre Prut și Nistru, dar doi ani mai târziu: „După un timp scurt am fost transferat într-o divizie de infanterie. […] De la gara Ungheni, am pornit spre Odessa în marș pedestru, trecând cam prin locurile unde mă aflam doi ani în urmă. În drum, am dat și prin sătucul despre care povestisem deja (...). În sătuc n-am găsit nici un om, dispăruse și nenea care fusese ospitalier cu noi: ne servise cu carne de găină. Ogrăzile erau afundate în lobodă (...). Pe locurile altădată pline de viață am întâlnit o priveliște dezolantă. În acea vară peste Moldova se abătuse o cumplită secetă… Câmpurile peste tot erau negre, pârjolite de arșiță. Satele devenise pustii (...)”

Recunosc: nu am căutat special aceste mărturii, le-am descoperit de-a lungul anilor în urma lecturii cărților menționate. Mi-am amintit de ele sub impresiile invaziei dezlănțuite de Rusia contra Ucrainei și a comportamentului sălbatic al cotropitorilor putiniști prin orașele și satele ucrainene ocupate. Un termen mă obsedează în legătură cu drama fără precedent a vecinilor noștri. E vorba de fenomenul care în română sună scurt și evocator – jaf, definit astfel: jaf este un furt săvârșit prin violență, jefuire, jecmăneală, pentru a-și însuși lucruri jefuite, pradă, nepăsare față de o pagubă. Unui jaf pot fi expuse persoane, transporturi, clădiri, cartiere, localități sau chiar regiuni (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jaf).

Volens-nolens, acțiunile prădătoare de altădată și de acum ale trupelor moscovite impun ideea că în „lumea rusă” totul rămâne neschimbat. Pretinsa „frăție”, promovată și acum din răsputeri de către unele forțe politice de la noi, face parte din arsenalul propagandistic rusesc, devoalat demult de lumea civilizată.

Deși „mărturiile” la care m-am referit, simple, sugestive, nu prea necesită comentarii, voi trage, totuși, câteva concluzii.

Așadar, din mărturiile lui Alexei Marinat aflăm (în percepția unui adolescent educat în sistemul de valori sovietice, care nu avea prea multe informații despre altă viață) detalii copleșitoare privind comportamentul hrăpăreț și despotic al „eliberatorilor” în Finlanda, compartiment despre care nu se prea vorbește.

Vladimir Beșleaga ne comunică, indirect, la ce nivel de sărăcie au ajuns țăranii moldoveni din stânga Nistrului în anii antebelici, în Uniunea Sovietică „înfloritoare” (copiii mălăieșteni înfometați cerșeau „borș” de la „eliberatori”, și că nici în familiile înstărite nu se bănuia de existența pastelor din făină de calitate superioară).

Apropo, în vara lui 1944, în casa și curtea unei bunici a mele, autoritățile locale și militare au plasat un spital pentru ostașii sovietici cu răni ușoare: pentru că nu duceam lipsă de produse alimentare, bunica uneori îi ospăta pe soldați cu mămăligă, friptură și brânză! Mai aflăm că hotarul pe Nistru și după 28 iunie își continua existența. E vorba de un fenomen sovietic – hotar vechi și nou – ambele păzite de grănicerii sovietici. Fenomenul este amintit și de către Vasâli Bâcov.

Două episoade, memorizate, de altfel, în treacăt, de prozatorul belarus constituie o lovitură zdrobitoare asupra propagandei sovietice și post-sovietice /pro-ruse: simpla descriere a produselor alimentare găsite în casa țărănească, unde, cum s-a exprimat scriitorul, „colhozurile încă nu reușise să-i jefuie pe moldoveni”. E constatarea omului cu o bogată experiență de viață, care a cunoscut dezastrul colectivizării staliniste, dar și modul de trai al țăranilor până și îndată după război… Produsele alimentare în ținutul nostru au fost mai mult decât suficiente până la „măturarea podurilor” din 1945-1946 și provocarea foametei cumplite din 1947.

Dar să revenim, în încheiere, la jaful militarilor ruși. Este una dintre trăsăturile marcante ale celor care împușcă fără milă și fură tot ce le iese-n cale. Este cunoscută lăcomia fără margini și slăbiciunea pentru însușirea trofeelor de război ale Mareșalului Jukov. Cel de-al doilea om în Armata Roșie transporta în vagoane, păzite de armată, bunuri „luate” din casele, magazinele, muzeele țărilor „eliberate”. De altminteri, „eliberările”, „anexările” rușilor, inclusiv cea din 28 iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată cu forța, au constituit întotdeauna jafuri înspăimântătoare și despre această nesfârșită și halucinantă stare de lucruri vorbesc știrile zilnice, sosite din Ucraina. Voi apela, aleatoriu, la o informație mai veche, dar mult prea concludentă pentru spiritul „eliberator” dintotdeauna al moscalilor: „Soldații ruși care au invadat Ucraina au furat cel puțin 58 de tone de bunuri și obiecte ale ucrainenilor de când a început războiul, conform unei investigații publicate de site-ul independent de știri Mediazona, citat de The Moscow Times.

În investigație se analizează pachete trimise din 46 de sucursale ale firmei de livrări SDEK, aflate în apropiere de granița cu Ucraina a Rusiei și Belarusului, dar și în Crimeea anexată. Pachetele trimise de soldații ruși au fost identificate din cauza greutății lor – fiecare pachet era de câteva ori mai mare decât un colet obișnuit, scrie digi24.ro.

De asemenea, Mediazona a analizat și imaginile video de la un punct de trecere al SDEK din apropiere de granița rusă – soldați ruși au fost identificați trimițând acasă obiecte precum teniși, conserve, televizoare, anvelope și chiar corturi.

În 29 aprilie, un ofițer rus neidentificat a trimis acasă o dronă militară Orlan-10, cel mai probabil furată de la propria armată.

Mediazona a dezvăluit că cel mai mare număr de pachete a fost trimis între sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie, imediat după ce armata rusă s-a retras de pe pozițiile sale din nordul Ucrainei și de lângă capitala Kiev. Doar pe 4 aprilie, soldații armatei agresoare au trimis acasă patru tone în pachete cu bunuri și obiecte furate de la ucraineni.

Orășelul Urga, din regiunea Kemerovo a Siberiei, este cel care a primit cel mai mare număr de pachete, cu o greutate totală de 5,8 tone.

Conform Mediazona, numărul mare de livrări spre acest oraș a venit de la militari ai Brigăzii Motorizate 74 a armatei ruse, desfășurată în Bucha, Hostomel și Irpin, acolo unde au fost comise masacre odioase împotriva civililor ucraineni.

Alte orașe rusești care au primit livrări mari de pachete cu bunuri furate sunt Cebarkul, în regiunea Celeabinsk, Kizil, capitala Republicii Tiva și capitala de facto a Siberiei, Novosibirsk (https://radiochisinau.md/soldatii-lui-putin-au-trimis-in-rusia-58-de-tone-de-lucruri-furate-cei-care-au-comis-masacrul-de-la-bucha-au-livrat-cel-mai-mult---160810.html).

Surse:

Alexei Marinat, Eu și Lumea, ediția a III-a, Chișinău, Cartier, 2017

Vladimir Beșleagă, Tata Vasile, ediția a II-a, Chișinău, Cartier, 2021

Vasâli Bâcov, Drumul lung spre casă, Frankfurt pe Main, 2002

Keywords: Grigore Furtună; release; annexation; robbery

The truth and the falsities about the Soviet, Russian „liberating watchdogs” and about the existing gap between the well-being of the people of Bessarabia, until the reoccupation in 1944 and the poverty of Moldovans on the left bank of the Dniester (but not only).