Repere ale relațiilor României cu Rusia Sovietică/URSS în perioada interbelică
Pentru tipar
De la sfârșitul Primului Război Mondial până în 1940, atitudinea României față de Rusia/URSS va fi marcată de:
- căderea regimului țarist, destrămarea imperiului și preluarea puterii de către bolșevici;
- confiscarea de către regimul bolșevic a tezaurului Băncii Naționale, transferat în Rusia în două tranșe (ianuarie și august 1917);
- unirea Basarabiei cu România, devenită imediat un „litigiu”, respectiv un punct foarte dificil în raporturile cu Moscova.
Drept consecință, la nivelul clasei politice românești (exceptând Partidul Comunist din România – PCdR, creat în 1921 de Comintern din agenți filoruși, în mare parte străini) s-au stabilit două direcții principale privind poziționarea față de Soviete:
- nerecunoașterea de jure a regimului bolșevic (direcție aliniată la pozițiile inițiale ale principalelor state occidentale – Franța, Anglia, Italia, SUA). Pe parcurs, occidentalii și-au nuanțat și chiar reconsiderat în sens favorabil atitudinea față de relațiile cu URSS. România a reacționat destul de târziu (1934), din rațiuni proprii, dar și datorită rezervelor manifestate permanent de liderii statului sovietic;
- respingerea categorică a ideii de plebiscit/referendum în Basarabia privind viitorul provinciei, idee promovată cu insistență de Moscova.
Regimul bolșevic – o amenințare directă pentru statul român
În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război (1916), trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere, cel puțin în privința părții române.
Potrivit lui D. D. Pătrășcanu (om de litere, prozator, profesor și autor de manuale de istorie, tatăl viitorului lider comunist Lucrețiu Pătrășcanu; fost deputat din partea Partidului Conservator în deceniul al doilea al secolului al XX-lea), „alianța cu Rusia deșteptase mari speranțe d-lui I. Brătianu. Rusia – pentru d-sa – era un stat puternic, așezat pe baze solide, cu o organizație trainică, cu un viitor strălucit și, pe deasupra, și interesată la mărirea României. De aceea, când a fost să se puie la adăpost valorile noastre, unde puteau fi ele mai în siguranță decât în imperiul țarist?”1.
Declarativ și Rusia țaristă a stimulat intrarea României în război, dar mai ales ca urmare a demersurilor insistente ale aliaților vestici (Franța, Italia, Anglia), după cum rezultă dintr-un raport secret întocmit de ministrul de război din guvernul țarist, Polivanow, imediat după înfrângerile suferite de armata română și retragerea Casei regale și a guvernului Ion I. C. Brătianu la Iași. Raportul respectiv, scris la 7/20 noiembrie 1916 și desecretizat de bolșevici după preluarea puterii, atestă faptul că Rusia țaristă, în pofida promisiunilor făcute, nu dorea o Românie întregită, care ar fi reprezentat un obstacol în calea planurilor rusești de a ajunge la Strâmtori și Constantinopol: „Nenorocirea care a lovit România” – scria Polivanow în raport – „este urmarea firească a completei nepregătiri militare, rezultată din politica cu două fețe a lui Brătianu. Victoriile ușoare din 1913 și succesul diplomatic repurtat de România, după războiul balcanic, au contribuit într-o măsură însemnată la tendința societății și a guvernului de a-și exagera importanța. Atât în privința politică cât și în cea militară, Românii și-au făcut despre ei înșiși o idee prea mare, iar acuma sufăr o amară decepție”. În continuare, raportul preciza că „prăbușirea planurilor României nu e cu deosebire contrară intereselor politice ale Rusiei”, dar nici desființarea țării de către germani nu ar fi de dorit. De aceea, mai menționa raportul, „apărarea României de o completă distrugere formează momentan una din principalele noastre preocupări militare și politice. Succesele noastre pe frontul românesc au pentru noi o însemnătate extraordinar de importantă, ca unic mijloc în felul lui de a decide odată pentru totdeauna, în sensul dorit de noi, chestiunea Constantinopolului și a Strâmtorilor”2.
Încrederea manifestată mai ales de șeful guvernului, I. I. C. Brătianu, care în mod evident nu cunoștea poziția reală a rușilor, a făcut posibilă luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României3. Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-au aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus. Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, premierul Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G. Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”. Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui... au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”4.
Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. În perioada respectivă, anarhia cuprinsese întreaga armată rusă de pe teritoriul României, devenind o pradă pentru soldații ruși scăpați de sub control. Aceștia se organizează în bande de răufăcători și se coalizează practic cu vechiul adversar (germanii), căruia îi vând tot ce aveau în dotare (arme, tunuri și muniție). În fața acestei situații alarmante și neprevăzute, Armata Română este nevoită să-și restrângă operațiunile pe front, dispunând ca mai mult de jumătate din forțele sale să fie dislocate în Moldova împotriva fostului aliat, devenit trădător. În câteva săptămâni, ordinea a fost restabilită prin forța armelor5.
Disputele dintre guvernul român retras la Iași și puterea bolșevică instaurată în Rusia sunt bine cunoscute. Cert este faptul că Armata Română a dat prima bătălie împotriva bolșevismului în vara și toamna anului 1917, înainte de lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie, când gruparea lui Lenin a preluat puterea la Petersburg, dar și după aceea, în prima parte a anului 1918 și în anii care vor veni. Antibolșevismul românesc nu avea nimic comun cu antisemitismul sau ideologiile rasiste, așa cum s-a manifestat în cazul Germaniei naziste: el s-a născut și a reprezentat reacția naturală de respingere și de apărare în fața unei amenințări noi, extrem de violente și radicale, care periclita ființa și sufletul poporului român. Pericolul reprezentat de bolșevism s-a amplificat odată cu înființarea la Moscova (2-6 martie 1919) a Cominternului (Internaționala a III-a, Comunistă) și proclamarea, la 21 martie 1919, a Republicii Sovietice Ungare („Republica Sfaturilor”).
România s-a văzut astfel amenințată atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea ei în sistemul republicilor sovietice6. Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și fiind amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară. La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni.
Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei. În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie – 7 august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum. După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate...”7. În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui... Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”8.
Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă. Atacuri ale unor comandouri bolșevice din stânga Nistrului se repetau sistematic. Amintim, spre exemplu, sângeroasele incursiuni bolșevice de la Hotin (ianuarie 1919), Bender-Tighina (27 mai 1919) și mai ales atacul violent de la Tatar-Bunar (12-17 septembrie 1924), pentru anihilarea căruia a fost nevoie de intervenția militarilor flotei de pe Dunăre a Armatei Române.
Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul dintre liderii comuniștilor români după înființarea PCdR în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”9.
Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni de subminare a statului român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică. Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al PCdR, desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste. Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres, care respingea din start ideea de unire a tuturor românilor, reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatul de la Versailles, dar și o sfidare la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale.
În România, lupta împotriva extremismului bolșevic nu s-a limitat la confruntări armate punctuale (în zona Moldovei, în Basarabia și Bucovina sau în Ungaria), ci a avut o intensă desfășurare și în plan politico-ideologic, propagandistic și științific, după cum atestă o bogată bibliografie din epocă. Menționăm, printre altele: analizele despre pericolul bolșevismului efectuate în Consiliile de Coroană și ale Guvernului României, din prima parte a anului 1917 și începutul anului 1918; informarea sistematică a opiniei publice românești prin traducerea și publicarea în limba română a Rezoluțiilor primelor Congrese de la Moscova ale Internaționalei Comuniste; elaborarea unor studii academice de mare valoare științifică, dintre care se detașează lucrarea profesorului Dimitrie Gusti Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, apărută în anul 1920, la trei ani de la instaurarea puterii bolșevice în Rusia, o abordare în multe privințe de pionierat în literatura mondială de specialitate, a cărei validitate se păstrează și astăzi. Merită menționată, în acest context, aprecierea lui D. Gusti despre regimul bolșevic, formulată în studiul respectiv: „Anno Domini 1920 domnește în republica socialistă rusă intoleranța (...), cu alte cuvinte un regim de distrugere fizică și de violență sângeroasă și arbitrară, necunoscut teoreticienilor revoluției și violenței proletare..., cunoscut însă societății primitive, anterioară societății burgheze, ca un cult al forței brutale și al dreptului celui mai tare. Acesta este spiritul socialismului practic bolșevic”10.
Tentative românești de a clarifica chestiunea Basarabiei prin negocieri cu Sovietele (1924-1936)
După recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România, în primul rând de către Franța, Anglia și Italia, reprezentanții guvernului de la București au încercat să poarte negocieri cu Moscova pentru reglementarea problemelor apărute în relațiile bilaterale, legate mai ales de soarta tezaurului și chestiunea basarabeană. Încă de la primele discuții și îndeosebi odată cu tratativele de la Viena, din 1924, soldate cu un eșec, URSS a susținut necondiționat ideea organizării unui plebiscit pentru stabilirea statutului definitiv al Basarabiei. Guvernele care s-au succedat la conducerea României în perioada interbelică, indiferent de coloratura lor politică, au respins categoric ideea de plebiscit, considerând că nimeni nu organizează un plebiscit sau referendum pentru a stabili viitorul unui teritoriu care i-a aparținut dintotdeauna. Dimpotrivă, insistând pentru această idee, Rusia Sovietică recunoștea, implicit, lipsa de legitimitate a pretențiilor sale asupra unui teritoriu obținut în urma unui târg cu Turcia, adică prin complicitate la violarea unui drept internațional, după cum afirma Nicolae Titulescu. De fapt, insistența sovieticilor pentru organizarea unui plebiscit în Basarabia era și o modalitate de a tergiversa recunoașterea unirii din 1918 și de a lăsa nelămurită o chestiune pentru alte vremuri care ar putea să le fie mai favorabile. Documente de arhivă desecretizate demonstrează strategia adoptată de Moscova în relațiile cu România în primul deceniu și jumătate de la preluarea puterii în Rusia de către bolșevici.
În 1928, România a încercat să intre în contact cu Moscova pentru așa-numitele chestiuni litigioase, folosindu-se de o mediere a lui Edvard Beneș, ministru de externe al Cehoslovaciei, care a inițiat demersuri pe lângă sovietici în numele Micii Înțelegeri (România, Iugoslavia și Cehoslovacia). Aceste demersuri au avut un oarecare ecou la Moscova. Într-o scrisoare din 29 septembrie 1928, purtând pe ea sigiliul secret, Mihail Litvinov, atunci adjunct al comisarului poporului pentru afaceri externe, îl informa pe Veaceslav Molotov, care deținea funcția de secretar al CC al PC(b)US, despre negocierile cu România, reamintindu-i faptul că, la o reuniune a Biroului Politic, din august același an, „hotărârea definitivă în această chestiune a fost amânată pe un termen nedeterminat”11.
Câteva luni mai târziu, la 22 martie 1929, Gheorghi Cicerin (1872-1936), comisar al poporului pentru afaceri externe în perioada 1918-1930, aflat atunci la Sanatoriul Grunewald (Wiesbaden), i-a comunicat lui Stalin poziția sa: „Reducerea tensiunii cu România este un lucru foarte bun; din cauză că România a ocupat Basarabia, noi nu trebuie să ne pedepsim și să ne distrugem propria poziție, însă, desigur, noi nu vom renunța la plebiscit în Basarabia. Arhivele (pantalonii miniștrilor, paltoanele, tablourile, scrisorile de dragoste ale lui Brătianu, titlurile de valoare procentuale) am putea să le dăm României pentru a refuza solicitarea de restituire a aurului”12. Tonul pamfletar și zeflemitor al lui Cicerin este elocvent pentru „dorința” de dialog a Moscovei.
În ziua următoare, la 23 martie 1929, într-o altă scrisoare secretă, Litvinov îl informa detaliat pe Stalin, secretar general al CC al PC(b)US, despre negocierile cu România, în care amintea demersurile reprezentanților români de a purta discuții referitoare la „o posibilă reglementare a chestiunilor litigioase”. Cred că, „având în vedere politica noastră de pace”, menționa Litvinov, „ne va fi jenant să respingem discuțiile cu România, chiar dacă considerăm imposibilă o înțelegere într-un viitor apropiat... N-ar fi oportun să respingem convorbirile cu România, pentru că o manifestare atât de evidentă a lipsei noastre de dorință de a ajunge la o înțelegere cu România ar împinge-o spre viitoare înțelegeri militare cu Polonia”. Desigur, mai sublinia Litvinov, „chestiunile litigioase cu România pot fi soluționate definitiv numai printr-o conferință”, care, în opinia sa, presupunea un acord preliminar între cele două părți, care să prevadă: organizarea unui plebiscit în Basarabia; „renunțarea reciprocă la toate pretențiile bănești și materiale, cu excepția valorilor culturale care s-au păstrat (picturi, arhive ș.a.m.d.)”; „încheierea unui pact de neagresiune și de neparticipare la combinații ostile de genul Tratatului sovieto-turc”13. Stalin a fost de acord doar parțial și numai câțiva ani mai târziu cu propunerile lui Litvinov, când s-au materializat reluarea relațiilor diplomatice sovieto-române și primirea URSS în Liga Națiunilor (1934).
Anumite evoluții pozitive au fost posibile îndeosebi după semnarea Pactului Briand-Kellog (1928), inclusiv în „varianta Litvinov” (1929), care interzicea orice agresiune, și a Convențiilor (având conținut identic) de definire a agresiunii (Londra, 3 și 4 iulie 1933). În condițiile în care marile puteri occidentale – SUA, Anglia, Franța, Italia – își moderaseră atitudinea față de URSS, au existat și în România iluzii conform cărora regimul stalinist ar fi, în fond, un regim revoluționar ca oricare altul, care poate aduce progres în lume. Așa de exemplu, Nae Ionescu, un gânditor de dreapta, deși dezavua refuzul URSS de a recunoaște „drepturile noastre asupra Basarabiei”, care „nu pot forma un obiect de discuție”, pleda totuși pentru o atitudine pragmatică, asemănând revoluția bolșevică, în privința consecințelor globale, cu Revoluția Franceză de la 1789. Mai mult, filozoful și politicianul român susținea că Sovietele și-ar fi schimbat natura bolșevică („Bolșevicii nu mai sunt de mult la putere și republica sovietică nu mai e de mult bolșevică”), iar primejdia comunistă „nu mai e valabilă decât în țările îngust reacționare”14. Concluzia sa era că boicotul împotriva URSS nu se mai justifică.
Neîncrederea în URSS și ideea că aceasta nu-și va respecta angajamentele, chiar asumate prin documente internaționale, era însă destul de larg răspândită în rândul politicienilor și istoricilor români din anii ’30 ai secolului trecut. Amintim, spre exemplificare, opinia istoricului cu origini basarabene Alexandru Boldur (1886-1982), bun cunoscător al relațiilor româno-ruse: „Pactele sunt ceva relativ și provizoriu. În momentul când în sistemul internațional contemporan ar interveni un eveniment nou de natură să schimbe situația în favoarea Sovietelor, niciun tratat internațional nu va fi în stare să împiedice Sovietele în acțiunea lor spre îndeplinirea viziunilor revoluționare (...). Când (statul sovietic, n.n.) va crește, devenind mare și puternic (...) pactele de neagresiune vor fi socotite niște jucării pentru copii, bune pentru un muzeu în istoria dreptului internațional. Deocamdată, agresivitatea Sovietelor se amână ad futurum”15.
În contextul respectiv, marcat de divergența pro și contra, România s-a văzut încurajată să depășească vechile reticențe față de Uniunea Sovietică și să treacă la normalizarea raporturilor bilaterale, prin stabilirea de relații diplomatice și susținerea primirii acesteia în Liga Națiunilor (1934). La 3 decembrie 1934, primul ambasador sovietic în România, Mihail Ostrovski, își prezenta regelui Carol al II-lea scrisorile de acreditare purtând semnăturile lui M. Kalinin (președintele Parlamentului) și M. Litvinov (comisarul afacerilor externe), care apreciau acest moment ca răspuns la dorința suveranului român de a dezvolta „relațiile amicale” dintre cele două țări. De altfel, nu după mult timp, ambasadorul Ostrovski consemna bucuros aprecierile regelui Carol al II-lea privitoare la „politica iubitoare de pace” a URSS16.
Ca un gest de bunăvoință, simbolic desigur, Stalin încuviințează returnarea, în 1935, a unor piese din Tezaurul românesc sechestrat la Moscova de guvernul bolșevic. În același timp, diplomația sovietică evita să mai ridice deschis chestiunea basarabeană, rămasă în conservare pentru alte timpuri. Merită a fi reamintite remarcile lui Litvinov în discuțiile cu Titulescu, la Monte Carlo, înaintea reluării relațiilor diplomatice româno-sovietice: „În primul rând, Basarabia. Este o chestie pe care nu mai trebuie s-o ridicați, având în vedere semnarea Convenției de neagresiune care definește teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriul ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre ei”. Printr-un asemenea mod de punere a problemei, conchidea Titulescu, „Litvinov a acceptat să recunoască deplina și întreaga suveranitate a României cu care trata, adică a României care poseda Basarabia”17.
Doi ani mai târziu, la 14 iulie 1936, guvernul României îi acorda, în scris, depline puteri lui Nicolae Titulescu, încă în funcția de ministru al afacerilor externe, să negocieze încheierea unui Pact (tratat) de asistență mutuală cu URSS. „Suntem inamicii comunismului intern”, se sublinia în textul acelei împuterniciri, „dar pe tărâmul politicii externe suntem pentru o înțelegere cu URSS, aliatul aliaților noștri, Franța, Cehoslovacia și Turcia, înțelegere care singură poate da acestor alianțe valoarea lor efectivă, noi neputând fi în același timp și aliatul Franței, și inamicul Rusiei, aliata ei”18. De altfel, Titulescu făcea totdeauna distincție între politica internă a URSS și atitudinea sa externă, în perioada respectivă favorabilă păcii: „Comunismul, al cărui dușman declarat sunt, este un lucru. Prietenia cu Rusia Sovietică, care ne e folositoare din toate punctele de vedere, este cu totul altceva”19.
Pe această bază, la 21 iulie 1936, pe timpul Conferinței de la Montreux, Titulescu redacta și parafa, împreună cu Litvinov, textul unui Pact de asistență mutuală româno-sovietic, în cadrul căruia, la art. 3, se stipula că guvernul URSS recunoaște că „trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără cererea formală a guvernului României”, la fel cum „trupele române nu vor putea niciodată trece Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS”20. Obligații similare pentru cele două guverne se stipulau și la art. 4 privitor la retragerea, peste Nistru, a trupelor fiecăreia dintre țările semnatare în cazul prezenței lor temporare pe teritoriul uneia dintre ele. Așadar, sublinia Titulescu, „Nistrul era recunoscut ca frontieră fără ca Basarabia să fie cedată României de URSS”21.
La 29 august 1936, Nicolae Titulescu era demis din funcția de ministru al afacerilor externe, iar sovieticii au interpretat acest act ca echivalând cu o schimbare a politicii externe românești, având conotații negative față de URSS. De fapt însă, în 1936, România rămânea atașată principiilor Ligii Națiunilor și alianțelor sale din cadrul Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. După această schimbare, atmosfera propice dialogului a luat sfârșit brusc. Atitudinea sovietică față de România s-a înăsprit continuu, orice referire la Basarabia în discuțiile ocazionale cu diplomați români au devenit tot mai rare și evazive, în schimb pregătirile pentru o „rezolvare” a acestei chestiuni prin recurgerea la forță au fost intensificate, rezultatul final fiind cel cunoscut.
Note și referinţe:
1 D. D. Pătrășcanu, Tâlcuind semnele vremii, în vol. În fața națiunii, București, Editura Librăriei H. Steinberg și fiu, 1925, p. 8.
2 Apud D. D. Pătrășcanu, ibidem, p. 13-14.
3 În baza înțelegerilor dintre guvernele rus și român, Tezaurul BNR a fost transferat la Moscova în două tranșe, prima la finele lunii decembrie/începutul lunii ianuarie 1917 și a doua la sfârșitul lunii iulie/începutul lunii august 1917. Pentru detalii, Cristian Păunescu, Marian Ștefan, Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, ediția a II-a, București, Editura Oscar Print, 2011, passim.
4 I. G. Duca, Memorii, ediție și indice de Stelian Neagoe, vol. III, București, Editura Machiavelli, 1994, p. 228-229.
5 Detalii interesante despre situația care domnea în România în perioada respectivă găsim la numeroși autori. Amintim între alții pe I.G. Duca, Memorii, vol. IV, ed. cit., p. 39, și pe Elena Văcărescu, Memorii. Oameni, idei, traducere din limba franceză, vol. II, Cronica, 1998, p. 174.
6 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1997, p. 304.
7 D. Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, București, Editura Orizonturi, 1994, p. 26 și 420.
8 Ibidem, p. 427.
9 G. Brătescu, O anchetă stalinistă (1937-1938), București, Univers Enciclopedic, 1995, p. 136-137.
10 Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, București, Tipografia Gutenberg Soc. Anonimă, 1920, p. 53.
11 Document din Arhiva de Politică Externă a Federației Ruse, reprodus în V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, București, Editura Litera, 2016, p. 152-153.
12 Document din Arhiva de Stat a Istoriei Politico-Sociale a Rusiei, ibidem, p. 156.
13 V. Sturza, ibidem, p. 156-158.
14 Nae Ionescu, Tratativele cu Rusia, articol publicat în ziarul „Cuvântul”, 6 ianuarie 1932.
15 Alexandru Boldur, Problema Pactului de neagresiune sovieto-român, în „Viața Basarabiei”, nr. 1-2, 1933.
16 Valeriu Pasat, Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la București..., în „Historia”, ianuarie 2017.
17 Nicolae Titulescu, Documente confidențiale, București, Editura Academiei Române, 1992, p. 110.
18 Ibidem, p. 142.
19 Idem, Conferință în Camera Comunelor, Londra, 9 iunie 1937, text publicat în volumul Pledoarii pentru pace, București, Editura Enciclopedică, 1996, p. 579.
20 N. Titulescu, Documente confidențiale, ed. cit., p. 154.
21 Ibidem, p. 120.
Highlights of Romania’s relations with Soviet Russia/USSR during the interwar period
Keywords: Romania; USSR; Bessarabia; referendum; M. Litvinov; N. Titulescu
Following the First World War and the unification of Bessarabia with Romania, the Romanian political class established two main directions regarding the position towards the Soviets: (1) Denial of de jure recognition of the Bolshevik regime (a position aligned with the initial positions of the major Western states – France, United Kingdom, Italy, USA); (2) The categorical rejection of the idea of a plebiscite / referendum in Bessarabia, regarding the future of the province, an idea strongly promoted by Moscow.