Suferințele eternului Creangă. Repere identitare


Un Creangă istovit de timp și învins de trecerea acestuia, de evoluția mentalităților, uzat de mereu aceleași perspective de lectură, aplicate repetitiv, generații la rând, încă din școală, și sacrificat, într-un fel, până la diminuarea dramatică a interesului cititorilor de astăzi pentru opera sa. Aceasta este suferința contemporană a operelor lui Creangă, susținută și de poziționarea lor într-un con de umbră de către cititorul care navighează cu lejeritate pe internet și trăiește într-o societate structurată după un model total diferit de acela prezentat în cărțile humuleșteanului. O nedreaptă condamnare la uitare culturală, prin punerea etichetei de „scriitor neînțeles”! O formă de mascare a culturii șubrede a cititorului contemporan, privind fundamentul literaturii noastre naționale are, iată, un efect devastator asupra valorilor clasice. O dificultate reală a cititorului contemporan derivă din faptul că nu mai gustă farmecul unor întâmplări banale, cum ar fi furtul cireșelor, improvizațiile recuzitei pentru momentul mersului cu uratul sau la scăldat s.a., care la Creangă devin savuroase prin limba în care sunt scrise.

În acest context contemporan, am recitit opera lui Creangă cu ochii filologului format odinioară și cu cei ai cititorului de astăzi și l-am redescoperit pe autorul Amintirilor din copilărie la re-lectură, ancorat deplin în timpul prezent.

 

Hazul de necaz – modelul ontologic crengian

Obișnuit cu umorul definitoriu pentru creațiile humuleșteanului, cu râsul robust, sănătos, ca expresie a hazului de necaz, familiarizat cu optimismul contagios emanat de majoritatea personajelor din lumea lui, cititorul poate supraviețui cultural și dacă se poziționează doar în această perspectivă de receptare critică rutinată.

Nimic anacronic, nimic departe de lumea internauților! Condiția unei astfel de percepții este însă ridicarea deasupra mesajului explicit și generalizarea experienței de viață din care s-au născut scrierile sale. Autorul-personaj, Nică, este centrul unei „țări imaginare, inconfundabile, al cărei unic proprietar este” (Simion 2017: 5). Am pornit, așadar, în căutarea coordonatelor acestei „țări”, într-un demers de recuperare a marilor clasici, ca gest de dreptate culturală.

 

Lumea ca lume

Creangă a creat o lume și a poziționat-o într-o geografie moldavă, a scos-o de sub incidența lui Cronos, atribuindu-i un timp mitic, ancestral. Constatăm că autorul a reușit de fapt să remodeleze lumea sa, în care s-a născut, într-un spațiu geografic real, din Moldova nemțeană. Prin actul său demiurgic, Creangă a circumscris lumea rurală unui timp mitic, situând-o deasupra Trecerii. A descătușat-o din condiția perisabilă atribuindu-i una perenă. Pe de altă parte, în raport de complementaritate cu dimensiunea temporală a lumii sale, fidelitatea lui Creangă față de coordonata spațială este argumentată printr-o subtilă declarație de asumare a consubstanțialității cu pământul natal, întărită de autocaracterizarea metaforizată: „un boț de humă însuflețită din Humulești”. O excepțională definire a identității, ca dar primit la naștere, un gen de talisman cu rol protector de-a lungul întregii vieți! Cert este că nici toponimul nu este doar un semn lingvistic de identificare, arbitrar, ci este unul motivat, prin conotațiile simbolice care au la bază relația dintre ființă și ființare, cum ar spune Noica, dintre om și locul în care acesta s-a născut. Humulești este un spațiu geografic reperabil și în zilele noastre, într-o continuitate istorică, fenomen care girează statornicia omului în locul hărăzit de Dumnezeu pentru a-și duce traiul.

Oamenii care alcătuiesc lumea lui Creangă sunt identificabili în realitatea secolului al XIX-lea. Nume ale căror vlăstare se mai găsesc și astăzi în satul din apropierea Ozanei „frumos curgătoare”, rudenii, arbori genealogici, structuri societale de sorginte arhetipală, a căror existență s-a prelungit până în zilele noastre, într-o continuitate demnă de un lanț trofic, pe scurt, o lume care vine din trecut, conservându-și identitatea! Cu lumea satului, Creangă este consubstanțial, legat ombilical de spațiul matricial care definește rădăcinile identității noastre. Omul real Creangă din Humulești transferă personalitatea sa personajului creat, Nică. Astfel, omul Creangă se reconfigurează, devenind autorul-personaj Creangă. La rândul său, acesta o împrăștie în lumea humuleșteană, cu prelungirile ei identificabile în peregrinările lui Nică pe la fabrica de popi. Interesant este că acele caractere care definesc lumea lui Creangă sunt prezente și în zona școlilor frecventate de autorul-personaj.

 

Lumea fără pereche

Configurarea lumii humuleștene actualizează modelul circular, concentric, construit în jurul unui om-matcă – Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotaru, el însuși fiind o axis mundi și confirmând astfel observația că lumea lui este țara lui, în care natura umană modelează natura-natură, devenită un spațiu geografic zeificat de Ozana cea frumos curgătoare. Un aspect important de reținut vizează faptul că autorul nu ornamentează spațiul cu elemente din natura locului geografic al nașterii sale. Așadar, foarte scurte și grabnic trecătoare sunt referirile la cadrul natural. Doar „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!” este evocată cu nostalgie, valorificând rolul estetic al epitetului care alunecă ușor în comparație, căci este simțită ca o coloană vertebrală a unei ființe mitice, din cadrul în care se petrec toate întâmplările în lumea satului. Prezența râului nemțean în satul Humulești construiește subtil simbolul statorniciei oamenilor în aceste locuri, păstrată, în timp, de zidurile istorice ale Cetății Neamțului, cele care depun mărturie în acest sens.

Completând imaginea idilică a naturii locurilor, Moș Luca, din Amintiri..., depune mărturie, sub semnul categoricului: „N-aș trăi la câmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de-ajuns, vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu ca iști de pe la câmp: sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața lor”. Iată că un spațiu geografic distilat, împodobit cu o frumusețe divină, cu virtuți supralumești, o replică autohtonă a Raiului face din Humulești un locus amoenus, în care se petrece un miraculos transfer de echilibru, vigoare, de la natură la ființa umană, ca într-un exercițiu anteic de restaurare a omului în spațiul natal. O baie de identitate!

La rându-i, și Moș Nichifor Coțcariu întărește această imagine idilică a spațiului natal, printr-o concluzie generalizatoare: „Iaca, giupâneșică, ce raiu a lui Dumnezeu e aici; să tot trăiești, să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteți deprinși cu ce-i frumos pe lume”. „Ei! ei! Cum ți se pare aici în poiană? Așa-i că erai să mori și să nu știi ce-i frumos pe lume? Ia auzi privighitorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngână!” (s.n.).

Tiparul omenescului are ingredientele lumești care, fuzionând artistic, au o rezultantă miraculoasă: o lume a firescului, definită de optimism și candoare, dirijând ritmurile cosmice, fără aroganță, ci, mai curând, cu o simplitate demiurgică. Acesteia i se adaugă și secvențe din tiparul ontologic malefic, fapt care îi atribuie acestei lumi comune o formulă realistă: bine și rău la un loc, adevăr și minciună, frumusețe și urâțenie, dreptate și nedreptate. Rezultă astfel o lume a antinomiilor reale într-un context al normalității mundane! Până și zona fantasticului din basmele lui Creangă se poziționează în normalitatea omenescului, a lumii reale.

Lumea satului devine lumea basmului, printr-o simbolizare pantagruelică, demnă de Rabelais (Cf. Rabelais 2019), construind un gen de replică autohtonă pentru Caracterele lui La Bruyère (Bruyère 1968). Lăcomia, iuțeala de mână sau de picior, defectele de comportament zămislite din excese (gurmandul, însetatul, baba hapsână, leneșul, istețul care vede dincolo de aparențe) generează tot atâtea creaturi ale lumii lui Creangă. Așadar, această lume, pe care, așa cum remarca Eugen Simion, o are în proprietate, reprezintă un document cu valoare generală, deasupra timpului cronologic și istoric, acestea fiind convertite într-un timp evenimențial, ca structură fundamentală din istoria existenței omenirii. Tocmai această constantă a operei lui Creangă permite lectura și re-lectura acesteia, indiferent de perioada istorică în care trăiește cititorul.

Nu întâmplător se configurează relația cu cei doi scriitori francezi, Rabelais și La Bruyère. Ca și aceștia, Creangă a oferit, prin comunitatea rurală pe care a creat-o, o panoramă a lumii ca lume, produs imperfect al Creației dintâi, cu bunele și cu relele sale existente în stare latentă în fiecare ființă și activate, în context evenimențial. Este o lume de după săvârșirea păcatului originar, o lume care pendulează între pornirea firească de a explora universul și contactul permanent necesar cu locul nașterii, cel dătător de puteri anteice. De aceea, lumea lui Creangă nu poate fi dislocată, decupată din geografia nemțeană și replantată într-o nouă geografie. E o lume care a refuzat cu obstinație orice încercare de dezrădăcinare, rămânând fidelă pământului natal. În acest sens, sunt elocvente mărturisirile făcute de însuși Creangă: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești...” O confesiune care vine de la el, porta voce a lumii rurale re-create, căreia îi aparține cu trup și suflet. Creangă este din popor, adică din lumea vie dintr-un timp mitic, o lume rezultată din distilări și recompuneri în plan imaginar ale realității trăite în satul nașterii sale.

 

Rostire magică și rostuire

Pe aceeași linie a puterilor magice ale cuvântului, în lumea lui Creangă se țese ritualul, ca un atribut al matriarhatului; să ne amintim de puterile descântecului Smarandei atât asupra stării de bine a copilului bălai, Nică, cât și asupra dușmanului, potolindu-l, și chiar asupra Soarelui, făcându-l să aducă vremea bună. Puterea descântecului Smarandei acționează la nivel cosmic, manifestându-se în complicitate cu starea de bine a copilului („ieși, copile cu părul bălai, și râde la soare, că doar s-o drege vremea...”), constatarea autorului fiind subtil indusă cititorului, ca o realitate algoritmică, consolidată de comunitatea umană rurală, re-creată de el. În fapt, natura se supune voinței omului, iar acesta își exercită prerogativele demiurgice atribuite la Facerea dintâi, adică acelea care îi dau porunca și harul, deopotrivă, de a crea lucrurile, de a le da nume și de a le stăpâni. Iată, așadar, că relația dintre autor și lumea lui este una de sorginte demiurgică, reglată de ritmurile cosmice dependente de starea ființei umane. O inversare a relației de filiație, parcă! Ai senzația că omul creează natura, mai ales pentru că pământul humuleștean este în directă legătură cu ființa umană, considerată treapta superioară naturii (humă însuflețită), un gen de inteligență a materiei (Cf. Dulcan 2021).

„Un boț de humă însuflețită, din Humulești” este o sintagmă cu rol simbolic în generarea codului ontologic al lumii rurale. Astfel, omul este pământ humuleștean însuflețit și, iată, stăpân al satului geografic. Nașterea lui este pusă sub semnul miraculosului, pământul luând chip și având sămânța însuflețirii în el, ca într-un mit al fertilității care se întrevede în acest act demiurgic. Nimic dogmatic în procesul complex de re-Facere, pe care Creangă îl practică în construirea lumii sale! Firescul este starea care definește acțiunea de creație, de re-Facere a lumii lui Creangă.

 

Timpul mitic

Timpul din opera sa nu se raportează la Trecere, ci la Statornicie. Mai curând, am putea spune că este un timp al ruralului etern, care se încăpățânează să reziste tuturor încercărilor istorice și sociale reale, firești, de remodelare, recalibrare, resetare a lumii. Un timp în matca lui, un timp al arhetipului! Aici intervine genial Creangă decorându-l cu o lume statornică, ce funcționează după legi bine statuate, conservând modelul țăranului optimist, care face haz de necaz și care, lăsând în urmă un purgatoriu dantesc, întotdeauna iese basma curată. Astfel, timpul lumii lui Creangă este unul mitic, acționând asupra ființei ca un catalizator ontologic. Vremea și vremurile se construiesc întâmplare cu întâmplare, într-un produs subtil a cărui constantă este complementaritatea cu omul. Astfel, vremea cireșelor, vremea scăldatului sau a școlii, a sărbătorilor de iarnă se pliază ciclic pe existența liniară a ființei umane, punând-o în decorul geografic al Humuleștilor dintotdeauna. Este un timp evenimențial!

 

Creangă – un mare clasic

Despre Creangă s-a scris cu temei academic nu doar în critica literară autohtonă, ci și în cea europeană (Cf. Boutière 1930), deschizând în această formă și apetitul cititorului străin pentru unul din marii clasici ai literaturii române. Pentru Creangă, nu doar faptul că a scris în limba română a determinat un circuit oarecum național al operei sale, în spațiul autohton, ci și faptul că limba scrierilor sale este una orală, ornamentată cu o sumedenie de regionalisme, cu toate calitățile, dar mai ales plină de dificultăți de înțelegere de către cititor.

Din punctul de vedere al epicului, opera lui Creangă face parte din aceeași categorie cu balada Miorița și, mai departe, cu Luceafărul eminescian. O simplitate princiară a cuvântului a cărui virtute este sensul, atât de fertil contextual, care nu are nevoie de fardul formelor căutate, înnobilate artificial, estetic. Cuvântul curat, neaoș, fără podoabe estetice, dar mustind de înțelesuri profunde, un cuvânt ivit din Logosul originar, edificator al Lumii dintâi! Opera lui Creangă este unică tocmai prin această simplitate care construiește, activând filonul epic, lumea rurală, fidelă arhetipului și prinsă în mrejele miticului, fabulosului, magicului. O frescă a lumii de odinioară, așa cum a creat și La Bruyère, în opera sa: „Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi‐a dat cu împrumut; de la el am luat materia acestei lucrări; după ce am așternut‐o pe hârtie cu toată grija pentru adevăr de care sunt în stare și pe care o merită din partea mea, este drept să i‐o restitui. Poate să‐și privească pe îndelete portretul pe care i l‐am făcut după natură, și dacă recunoaște în el unele dintre cusururile pe care le‐am zugrăvit, să se dezbare de ele”. Dar și un tablou complex al tipologiei umane, indiferent de epocă!

Să-l recitim, așadar, pe Creangă și să-i prețuim cuvântul fără pereche, cu puteri magice, edificatoare, căci, vorba lui Rabelais: „Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-și numească strămoșii, începând cu cei care au încăput în corabia lui Noe și până în zilele noastre” (Rabelais 2019: 10).

 

Referinţe bibliografice:

Boutiere 1930 = Jean Boutiere, La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Editura Librairie Universitaire J. Gamber Paris, 1930 / Viața și opera lui Ion Creangă, trad. Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iași, 1976.

Bruyère 1968 = Jean de la Bruyère, Caracterele sau Moravurile acestui veac, Editura pentru Literatură, București, 1968

Dulcan 2021 = Dumitru Constantin Dulcan, Inteligența materiei, Editura Școala Ardeleană, 2021

Rabelais 2019 = François Rabelais, Gargantua & Pantagruel, Editura Corint Books, 2019

Simion 2017 = Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Editura Tracus Arte, Iași, 2017

 

The sufferings of the eternal Creangă. Identity landmarks

Keywords: eternal rural; remodeling; recalibration; resetting the world; archetype; mythical; fabulous; magical

Creangă belongs to a mythical time and a world resulting from distillations and imaginary re-compositions of the reality lived in the village of his birth. Time does not refer to the Passage, but to the Steadiness, to the eternal rural, which resists all the real, natural historical and social attempts, of remodeling, recalibrating, resetting the world. It is a time of the archetype, acting on the being as an ontological catalyst. Creangă’s creation belongs to the same category with the ballad Miorița and is unique through the simplicity that builds the rural world, faithful to the archetype and caught in the nets of the mythical, the fabulous, the magical.