Nuvelistica lui Nicolae Breban (II)

„A lumii mireasă”

O altă față a confruntării cu destinul se configurează în nuvela cu titlu provocator În apărarea dictaturii. Nicolae Breban se arată din nou un de-constructor și re-constructor original al miturilor românești și universale. Noua abordare a miturilor în cultura modernă e apreciată la Eminescu, cel care a transformat radical țesătura unui basm românesc – Fata în grădina de aur – în capodopera Luceafărul, care și astăzi stă în fața criticii precum aceeași figură mitologică a Sfinxului. În nuvela lui Nicolae Breban este vorba despre cea mai neobișnuită lectură a celebrei balade Miorița. Nu întâmplător scriitorul a dedicat destule pagini eseistice baladei (inclusiv în romanul Jocul și fuga, 2015), raliindu-se, aparent, curentului care supralicitează negativitatea resemnării mioritice. Într-un loc din Confesiuni violente, laudă Baltagul lui Sadoveanu pentru că a consacrat o nouă lectură a baladei, sub semnul „răzbunării” creștine prin aducerea ucigașilor în fața justiției. Reproșează însă personajului Vitoria Lipan că n-are vitalitate, că e o „figură de fum”. Dar Breban este un maestru al ieșirii din dilemă, augmentând-o în felul său inconfundabil. Construiește nuvela În apărarea dictaturii, reînviind arhetipul miresei („A lumii mireasă”) sub o altă față comparativ cu predecesorii, inclusiv cu imaginile memorabile ale eroinelor lui Dumitru Radu Popescu¹ din recentele piese de teatru.

Nuvela are ca subtitlu Ultima dorință a unui condamnat la moarte. Un om de afaceri bogat, Diamantopol, prezentat la început ca „Bătrânul” (deși nu avea decât 39 de ani), suferă o complicată intervenție chirurgicală, cu scoaterea unuia dintre plămâni. Ajuns acasă, mai dă peste el și o gripă, încât e convins că moartea îi este aproape, că trăiește ultimele zbateri în lupta cu cancerul. Are ca ajutor în casă pe o fată, numită, în stilul brebanian, Carla sau Didi (cea furioasă), alintată și Pipi, licențiată în filologie, modernă sub toate aspectele. Trece în ochii opiniei publice drept „nepoata” care jinduia ca Bătrânul să-i lase ei impunătorul apartament, ca și arsenalul cecurilor în alb. Întrucât Diamantopol este om al logicii în viață și în afaceri, nu-i plac incertitudinile și e convins că este condamnat la moarte, iar în atare postură crede că i se cuvine, în fața acestei nedreptăți ontice, împlinirea ultimei dorințe, conform cu tradiția și cu legea. Dar nu o dorință mediocră, ca fumatul unui trabuc, ca o masă pe cinste etc. Didi era tânără, frumoasă, considerată de stăpân ca oița lui năzdrăvană: „– Ei, oițo, ia să vedem, ești tu capabilă să-mi ghicești ultima dorință? Hai?!... Bineînțeles că nu” (p. 187). Insolitul „cioban”, deghizat în ortomanul om de afaceri, are și un „câine de pază” al finanțelor sale, tanti Adela. La rându-i, Didi avea o prietenă care-i insuflă un plan de jecmănire, chiar de omicid bine mascat, refăcând cuplul ciobanilor complotiști, în variantă feminină, dar nu mai puțin „feroce”. Ori de câte ori naratorul, penetrant ca analist, în stil necruțător brebanian, îi precizează unul dintre nume sau pe toate, nu uită să atașeze în paranteză epitetul cea furioasă. În același timp, „Bătrânul”, prezentat de narator și într-o neașteptată „aură” caragialescă de becher aflat la dispoziția celor două complotiste, o studiază cu atenție pe Didi: „Apucăturile i le știa, venea de vreo două săptămâni în casă zilnic, dar bănuia că ascunde multe. Încă nu furase nimic probabil, gândea «grecul», pentru că «voia mai mult». Sau... «totul»! Ha-ha, atunci, nu-i așa, și el, la rândul lui, putea voi «totul»! numai că aici, la acest «capitol», era rândul lui să fie dezavantajat: fata, nepoata chipurile, putea cere casa, cu tot ce avea în ea – mai știi, și banii din bancă! –, dar el, el ce putea «ei» să-i ceară?!... Hai?!... That is the question! Ce putea ea, dacă, bineînțeles, era la rândul ei să meargă «până la capăt», să ofere?” (p. 190). De asta a insistat „grecul” ca ea să ghicească, să smulgă de la ea care ar fi ultima lui dorință de condamnat la moarte. Ce putea el să ceară, ca om ratat, dar nu din cauza bolii necruțătoare, pe care nu dă două parale: „Eu, auzi tu, fato, eu puteam ajunge un mare om! Da-da, cum mă vezi și cum te văd. Parol. Și, după cum vezi, am ajuns un... cum se spune? A, un ratat! Dar să nu crezi că din cauza bolii ăsteia, nu, nici pomeneală!” (p. 191). În așteptarea dezlegării enigmei ultimei lui dorințe, o invită să locuiască în una dintre camerele apartamentului, fără condiții, fără să i se pretindă favoruri erotice: „Eu sunt un degustător, fato, nu un profitor” (p. 194).

Așadar, bogăția la care ține și pe care o etalează în fața tinerei „oițe” este filosofia lui de viață, ca deținător al unei doctrine privind dualitatea stăpân-slugă, maestru-ucenic, culminând cu întoarcerea la dictatura ca destin al societății umane, dincolo de promiscuitățile „democrației”. Altminteri, tot locuri consacrate de opera beletristică, eseistică și memorialistică a lui Nicolae Breban: „Uite, vezi, ce vorbim noi seamănă cu problema asta, cu democrația, despre care urlă toate ziarele și toți potlogarii ăștia care se agită prin parlamente. Ei bine, eu sunt dintre aceia care... da-da, sunt atenți la ce spun! Da, eu sunt dintre aceia care regretă dictatura, dar, atenție! Nu dictatura lui Ceașcă, sau a lui Dej, sau a lui Antonescu, sau a lui Carol al II-lea, sau a lui Franco, dau a lui Hitler. Să-i ia dracu᾿! Mă urmărești, nepoțico?! Nu, eu regret dictatura ca o formă potrivită nouă, românilor, dar mai știi, poate și altora, de a rezolva mai iute unele chestiuni. Probleme, cum se zice astăzi” (p. 194-195). La un alt nivel, pare o dispută dintre conu᾿ Leonida și consoarta Efimița, dar de astă dată în favoarea „reacțiunii”, a dictaturii la care făcea apel și Eminescu în finalul Scrisorii III (invocându-l, cu forța retoricii sale, pe Vlad Țepeș) sau în Doină (pe Ștefan cel Mare). Se pare că aceasta-i „dictatura” la care face referire Diamantopol, una rămasă străină, compromițătoare falșilor dictatori înșirați mai înainte. („Bătrânul”, aflat la vârsta morții lui Eminescu, îi recită versurile finale din poemul eminescian!). Didi îi reamintește că, în zilele noastre, toți înjură dictatura. El de ce vrea să fie un „original”, s-o apere? Răspuns: „Păi eu chiar sunt un original. Sigur, sub dictatură – asta, ultima, a lui Ceașcă –, eu am tăcut când toți îi ridicau osanale. Nu că eram nemulțumit, nu: eram de-a dreptul îndurerat, m-auzi tu, fato? Omul ăsta, care a avut noroc cu carul, făcea prost ceea ce făcea. Strica o idee bună ca vaca ce se balegă în cofa cu lapte aburind și cald” (p. 195-196). Nu cumva noi, românii, jinduim la o dictatură a justiției pentru că suntem niște primitivi? întreabă „oița”. Nici pomeneală, replică „Bătrânul”: „Nu suntem mai primitivi decât nobilii spartani conduși de Leonida sau de nemții care i-au dat pe cei mai mari filozofi. Nici pomeneală. Dar e o prostie să crezi că dictatura e o stare a unei națiuni primitive, tinere, care abia trebuie să învețe și să pregătească democrația. Dictatura este o formă de a organiza un neam la fel de potrivită ca și democrația. Punct. Ceea ce nu se înțelege este că ea, spre deosebire de populara democrație, ea, dictatura, are nevoie de... oameni speciali (p. 196-197)”. Nu numai în cazuri de molimă, de război, de foamete, când se impune dictatura. Oamenii speciali nu se aleg prin vot: „Ei, da, oameni speciali, făcuți, născuți pentru a fi buni, dictatori salvatori se nasc ici și colo ca și marile genii în pictură sau în istoria științei, dar, spre deosebire de științele umaniste, unde și când un Newton sau un Rafael își croiesc drum, spre ura tuturor funcționarilor și a cardinalilor, în politică se întâmplă o curată nenorocire: adeseori, în momente de criză, de criză reală, nu falsă cum e cea pe care o trăim noi azi, când țara arde cu adevărat și când vecinii, la hotare, ne privesc bogățiile cu ochi hulpavi, ei bine, taman atunci e ales câte unul, ca dictator, ca ins atotputernic, după metodele proaste ale democrației, adică prin votul celorlalți” (p. 197).

Neînțelegându-i retorica, Didi pleacă să spele vasele în bucătărie. Bătrânul însă ia paharul cu băutură și o urmează, continuându-și filosofarea cu regretul că noi, românii, n-am avut parte, în vremurile moderne, de o dictatură mare, „din cele care fac cu adevărat istorie” (p. 198). Apoi continuă să-i vorbească despre elite, într-un cadru tot mai caragialesc, ea îmbrăcată sumar, „la sfatul lui”, pe patul masiv, îndemnând-o să fie cuminte și acceptându-i să aprindă o țigară, în vreme ce Carla (cea furioasă) gândește tranșant, în spiritul planului pus la cale cu prietena ei, Gabriela, Gabi-cea-sfătoasă, care făcea un fel de navetă între București și Londra: „Ce-și închipuie... animalul?! Îmi dă sau nu-mi dă, ce pune condiții ca un geambaș? Eu nu sunt de vânzare, dacă vreau... pot să fac cele mai mari prostii. Nu cu tipi de teapa lui, e mult prea... babalâc, și-apoi, nu-i așa, are un singur plămân! A, va trebui să verific și asta, dacă... mă duce cu preșul? De unde pot să știu eu că a rămas doar cu un plămân, nu cumva face pe victima... cu mine?” (p. 200). În același timp, regretă că impenetrabilul „bătrân”, dus-cu-pluta, „un biet paranoic, în stare de fapte ciudate”, nu are măcar un mărunt apetit pervers, deși părea adorator de „fructe tinere, mai curajos în vorbe decât în fapte” (p. 202).

Estimp, „babalâcul” răbufnea înciudat că noi, românii, n-am avut și nu vom avea elite, de trei sute de ani alegându-ne cu venetici de Fanar ale căror apucături n-au pierit nici azi. Când, simulând neglijența, fetei îi căzu breteaua de la sutien, Diamantopol îi atrage atenția, cu severitate: „Chiar și în pat, mie-mi place ordinea!” (p. 203). „Grecul”, pasămite, e plămădit din același aluat cu raționalistul Grobei. „Era prima oară – avertizează naratorul – când se simțea cumva stăpân, gingașul de el, care nu numai că avea nostalgia dictaturilor și a elitelor, dar uneori în visurile sale mergea și mai departe, da, mult mai departe: visa o societate din stăpâni și sclavi. Aferim” (p. 204). Problema e că noul Grobei este fortificat totdeauna cu argumente irefutabile: în plină hipertrofiată democrație, întreabă el, cine e condamnat să facă muncile cele mai umilitoare, așa-zisele „prestări de servicii”: „Hai să fim serioși, ce prestări de servicii?! Nu, dom᾿le, să tai unghiile de la picioare sau favoriții năclăiți ai cutărui camionagiu, să deșerți vasele murdare, să speli pe jos după alții sau să înduri zbieretele pruncilor abia înțărcați, să cari, să împingi, să răstorni în rigolă vrute și nevrute sau mai ales să te pleci cât e ziua de lungă la tot felul de neaveniți – căci, cum zicea unul: păi bine, dom᾿le, ᾿nainte aveai un boier și acum sunt o mie! –, să te milogești pentru o para, ba să mai și zâmbești de parcă ți-ar fi făcut un favor, căci, se știe, favorurile nu pot veni decât «de sus», dar ce «sus», dom᾿le, că ăștia sunt false elite, falși boieri, impostori stăpâni, dar noi, da-da, noi, ce mai, noi suntem și am rămas sclavi adevărați! Aceiași de vreo două mii de ani, numai că, asta e deosebirea, sub romani sau sub greci, poate chiar și la asiatici, unii dintre «noi» aveau tot respectul cuvenit. Ăsta e adevărul, dacă nu numești cum trebuie un obiect, un individ sau o profesie, riști să te dea peste cap! Ce-i minciuna asta cu egalitatea peste tot?! Cum adică, eu, care mătur în frizerie resturile de păr vopsit ale ăstuia care suie țanțoș într-un Audi cu scaune de piele, eu să fiu egalul lui?! Haida-de! A se slăbi...”, cum se zicea în mahalaua lui nenea Iancu (p. 204-205).

Diamantopol Domițian Feliciu pledează, așadar, pentru confuciana teorie a denumirilor corecte (tcheng ming). Se-ntoarce, altfel spus, la arhetipuri împotriva anarhetipurilor postmoderne. La fel procedează și cu restituirea corectă a conceptului de prietenie. Aici, apelează și la înțelegerea condiției de „filoloagă” a Carlei. Adevăratele elite trăiau privilegiul prieteniei, necunoscând falsa „prietenie” fundată pe interese trecătoare, numită de Diamantopol prejudecata prieteniei (p. 208). La fel se-ntâmplă și cu dragostea, mai întotdeauna falsă, mai ales la bărbați, își amintește Carla (cea furioasă) de momentul când iubitul ei, Remus, o lăsase pradă unor nandralăi (p. 218).

Relațiile dintre afacerist și „nepoată” devin din ce în ce mai ciudate, încât aproape că nu-și mai vorbeau. Întors seara acasă, Diamantopol se culca pe la miezul nopții, uitând să mai stingă lumina, năruit, se pare, de o frică neobișnuită. Ea, se văzu și mai singură, după plecarea lui Gabi la Londra, aceasta fiind câștigătoare a unei burse. Se aflau tocmai în mijlocul „planului”, când ar fi sosit momentul „devastării”, al uciderii, dar și cu rezervarea unei mici satisfacții pentru el: „o omucidere fără corp, adică... ce mai, individul nu trebuia suprimat. I se lua ce putea să dea și... salve, am onoarea, babe die Ehre, ura, saludos, ciao, amirale” (p. 233). Doar că patronul nu avea nici o fisură în armura sa, în vreme ce Gabi îi scria că a lăsat-o înadins ca să ducă singură la îndeplinire planul, ca să vadă ce forțe zac în „puștoaică”, dându-i un ultim sfat: „nu face în mod expres nimic, dar știi, absolut nimic. Prefă-te placidă, la asta tu ai un bun antrenament din alte ocazii, lasă-l pe el să facă prima mișcare, prima greșeală” (p. 235). La care nu trebuie să reacționeze, nici la următoarele, încât bibicul va crede că a câștigat, „că ești a lui”. Așa va crede și corul, nu cel al tragediei grecești, ci gura lumii (p. 239). În realitate, în ascunzișurile casei, se ducea o luptă surdă între stăpânul care nu voia nicicum să devină slugă, și sluga „care voia cu orice preț un lucru, adică să fie stăpână și posesoare” (p. 241). Lăsată singură, Didi, din lehamite, s-a întors la un vechi obicei, reactivă relația eșuată cu vechiul Remus, primindu-l chiar și în casă, crezând că „bătrânul” nici nu va observa, însă acesta îi atrase atenția că pușlamaua s-a purtat față de ea ca o scârnăvie (p. 244). Și-și exprimă dorința s-o vadă liberă, așa cum el e mândru de libertatea lui.

Și deodată survine, când nimeni nu se aștepta, schimbarea ei, de o aparentă stranietate. Momentul reamintește, la altă scară existențială, de metamorfoza lui Grobei, din ultima parte a romanului Bunavestire, eveniment care a dat bătaie de cap exegeților care au vorbit de o ruptură nu numai stilistică, identificând, în arhitectura cărții, două romane diferite: primul, în paradigma marelui realism european, al doilea – o adevărată cotitură în viziunea brebaniană, greu de îngurgitat în atmosfera criticii literare predispuse la ceea ce Breban va numi trădarea criticii. Schimbarea, în cazul Carlei (cea furioasă), începu ca o tactică instinctivă, de fapt, ca o veritabilă kehre la arhetip, trăită și pusă în filosofie de Diamantopol: „ca să-i faci pe voie unui nebun, trebuie să înnebunești și tu întru câtva” (p. 251). Și „tactica” începu să dea roade, evoluând într-o „mică operă de artă”, jocul ei orbindu-l pe „babalâc”, dacă nu cumva era provocat, dominat chiar de acesta. Primul semn al cotiturii veni de la tanti Adela, care îi făcu concesia, ca din senin, să-i încredințeze gospodărirea banilor casei, iar, tot pe neașteptate, la un pahar de căpșunică, becherul hotărî să-i dăruiască un carnet de cecuri din unul din conturile sale, ceea ce o sperie: „Nu cumva nu e... nebun, ci mult mai grav? Poate... vrea să mă ucidă, să mă detracheze, să mă... vândă!” (p. 250). Refuză cecurile, cu motivația ce-o să zică tanti Adela. Diamantopol râse, asigurând-o că tocmai tanti Adela îngăduise gestul său, în clipa când constatase că fata renunțase la garderoba țipător modernă. În context, chiar și „corul” observase schimbarea: „Didi, între timp, era aproape de nerecunoscut, mai ales pentru cei care o știau dinainte, și chiar și Gabi de la Londra fu alarmată de două scrisori ale unor foste colege că «furioasa» și «recalcitranta», cum îi spuneau, Didi-cea-semeață, s-a... prostit! Cică... umblă să se călugărească sau, mai știi, să se sinucidă! Orice e posibil. Vino degrab᾿... dacă poți” (p. 255). N-a putut, iar când a sosit, s-a dovedit a fi prea târziu, metamorfoza adâncindu-se, încât s-a limitat la a constata: „Te pomenești că... ești îndrăgostită... mieluțo! Oiță năzdrăvană?!” (p. 255). Gabi asigură pe cititor că și-a ales temeinic cuvintele, mai ales pe cele din urmă. Iar Carla, în regresiunea ei din anarhetip către arhetip, își aduce aminte că îl judecase aspru pe „patron” când îi vorbise de apărarea dictaturii, de prejudecata prieteniei, de dispariția elitelor, de falsul succes etc., etichetându-l, furioasă, ca reacționar și fascistoid (p. 259). Acum, ea aruncă în cartier o nouă „figură”, aceea de „călugăriță”: „Acum... era singură. Așa a vrut să fie. N-o mai înțelegea «nimenea». Poate, mai știi, «patronul», nea Feliciu, dar el, pasămite, nu scotea o vorbă” (p. 263, 264). În vreme ce ea se împuțina la trup, se usca aidoma unei plante, îl rugă pe tăcutul patron să o asculte, să-i asculte o dorință: „– Aș vrea... dar să nu te amiri prea tare, știu că matale ești un om învățat, un stăpân al vieții. Aș vrea să... fiu mireasa dumitale! M-ai... auzit?!” (p. 272).

Diamantopol, învățatul, amuțește brusc de uimire, cu atât mai mult cu cât ea și nu el se afla la un pas de moarte: „Evident că bietul om amuțise. Întreaga lui experiență de viață, cu care se lăuda nu rareori, nu-i mai servea la nimic. Da-da, «nebună», dar... dacă era altceva? Bine, dar ce putea să fie?! Și el, acum, ce putea să facă, cui putea să ceară ajutorul?” (Idem). Și din nou vocea naratorului: „Mai văzuse oare cineva o asemenea nebunie? Să vrea să fie mireasa lui! (...) El, un om atât de stăpân pe sine, de «rațional», de atent la orice mișcare, mereu atent la urmări, mândru de respectabilitatea sa și a persoanei sale” (p. 273).

Și de ce, întreabă becherul raționalist, ar vrea ea să-i fie mireasă, în speranța că va ieși din încurcătură? Pentru că Ea, datorită lui, a ajuns să nu mai mintă, pentru că El se considera condamnat la moarte și ultima lui dorință era, conform legii vechi a condamnaților, rânduiala îi îngăduia să-și izbăvească vina dacă o fecioară i se oferea ca mireasă. Ea venise în casa lui nu ca o fecioară, ci o destrăbălată, fiind singura însă care i-a înțeles dorința ultimă, dar, vai, nu avea drept să-i fie mireasă, nefiind fecioară: „Da, așa e, când am venit sub acoperișul dumitale eram orice voiai, dezmățată, nebună, insolentă, murdară de lucruri și de sentimente, da, se poate și asta, numai... fecioară, nu! Dar acum, da, uită-te bine la mine, acuma, da, sunt! M-am curățit pentru dumneata, pentru... noi doi. Sunt curată cum n-am mai fost vreodată, nu numai trupul meu, dar nici ultimul gând, cel mai... risipit, mai precar, mai infim, mai ridicol, nu mai tresare în mintea mea. Nici urmă de murdărie în mine. Nu mai sălășluiește în mine nimic de prisos, ci... numai icoana dumitale! (...) Eu vreau să fiu... mireasa dumitale! Și-apoi să plec! Bucuroasă că s-a împlinit totul” (p. 276). Adică salvarea raționalistului! recunoaște el. Cu moartea ei. Dulcineea reabilitată, zice într-un loc Nicolae Breban.

Cavalerul Tristei Figuri acceptă ceremonialul căsătoriei, fără martori, într-o discreție totală: „A existat un om mai curat ca dânsa?” (p. 277). Ea, oița năzdrăvană, cum i s-a arătat de prima dată, fără să știe de ce, primește sacrificiul, devenind a lumii mireasă. A doua zi după ceremonie, becherul are bilet la teatru. Dar cine cunoaște teatrul grecilor știe ce-l așteaptă la tragerea cortinei.

Note:

1 Dumitru Radu Popescu, Teatru, Mireasa vagaboandă, București, Editura Curtea Veche, 2016. Tetralogia cuprinde piesele: Mireasa vagaboandă sau Mireasa desculţă sau Mireasa Valahă, Regina fără somn sau Sinuciderea Gertrudei, Oradea, cam pe la amiază şi Cortina.

Nicolae Breban’s short story (II)

Keywords: free act; dictatorship; ontoesthetic; archetype; anarchetype; mimetic desire; Dostoevsky; Gide; Hamlet; Eminescu; hybris; simulacrum; sacred; profane; ghost; Miorita; “bride of the world”; metamorphosis

Of all the writers of the fertile ΄60 generation after World War II, a few rose to be part of the European value: Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Paul Goma and Augustin Buzura. They met, undoubtedly, the qualities of novelists, as part of the large scale novel tradition of Thomas Mann or Dostoevsky, the role of Raskolnikov’s father being taken by Nicolae Breban, in masterpieces such as Sick Animals or Annunciation. Breban made his direct debut in the novel, overturning the theory of the ages of creation supported by Camil Petrescu. The short story writer Breban appears late, restricted to only two volumes: Orpheus in Hell, Iasi, 2008; Free act, Iași, Polirom Publishing House, 2020). We are, in a way, facing a paradox, because he has first apprenticed to Chekhov’s short prose, urging the young prose writers to read the ten volumes of Czech sketches and short stories to learn the construction of the human typology in the novel. In the texts analyzed here, we stopped at two masterpieces: the short stories Free Act and In defense of dictatorship.