Sonetul continuă să (în)cânte la vila lui Mihai Codreanu de la Iaşi

Despre poetul Mihai Codreanu, considerat de Tudor Arghezi drept „părinte al sonetului românesc”, s-a scris şi se va tot scrie şi de aici încolo mai departe, cu o aceeaşi  admirabilă percepţie asupra vieţii şi operei sale literare, chiar şi după ce, pe „răbojul” timpului nestatornic, iată, se împlinesc, la 25 iulie anul acesta, cei 146 de ani ai naşterii şi, tot anul acesta, la 23 octombrie, când împlini-se-vor cei 65 de ani ai veşniciei sale. Nici nu s-ar putea altfel din moment ce personalitatea lui Mihai Codreanu rămâne la fel de puternică şi luminoasă în toată istoria literară românească, care-i atribuie cu recunoaştere postura de poet, dramaturg, traducător român şi de membru corespondent al Academiei Române. Despre opera lui Mihai Codreanu s-au pronunţat la timpul lor scriitori şi critici de seamă ai literaturii române, între care, Gala Galaction, care afirmă cumpănit: „Mihai Codreanu este un poet de neam şi un rar meşteşugar(de cuvinte), iar prin perfecţiunea versurilor, prin profunzimea vieţii sufleteşti exprmate şi prin modalităţile artistice folosite este un poet care se încadrează în curentul literar numit parnasianism”, Tudor Arghezi, care spunea: „Mihai Codreanu e discret ca un suiş de munte şi ascuns ca o candelă de aur, iar tematica sonetelor sale este una variată, cuprinzând tablouri istorice, aspecte din natură, dar şi introspecţiuni filozofice”, Eugen Lovinescu, care nu se sfiieşte să afirme autorizat că: „prin frumuseţea versurilor, Mihai Codreanu trebuie privit drept cel dintâi sonetist român” şi nu în cele din urmă, Şerban Cioculescu, care-l consideră pe Mihai Codreanu „un sonetist impecabil, stăpânit de convingerea că ideea nu poate lipsi din substanţa unei poezii”; fiecare în parte susţinându-şi afirmaţiile făcute şi prin citarea a câte unuia dintre sonetele remarcabile ale lui Mihai Codreanu, unele fiind considerate ... „adevărate capodopere”, precum sonetul „Mi-aş pierde paradisul”, compus pe o temă erotică: „Privirea ta e trandafir în floare / Şi fruntea, crin, şi zâmbetele miere... / Şi trupul val, şi mersul, adiere... / Şi glasul, cântec de privighetoare! // Tu eşti a vieţii mele sărbătoare / Şi-a bietului meu suflet reînviere, / Căci mă renaşti cu alba mângâiere / Din graţiile tale încântătoare. // Dar de-aş atinge scumpa ta fiinţă / Cu cea mai mică umbră de dorinţă, / Aş profana iubirea mea curată. // Căci mi-aş muşca pe-a tale buze, visul / Şi-n sărutarea mea necumpătată / Ca-ntâiul om, mi-aş pierde paradisul.” 

Nici Garabet Ibrăileanu, mentorul „Vieţii româneşti”, nu s-a lăsat mai prejos în aprecierea lui Mihai Codreanu, apărută mai întâi în revistă şi apoi reluată în volumul Scriitori români şi străini, din care reţinem: „Dl. Codreanu este un sonetist. Este sonetistul nostru. Sonetul este un domeniu care aproape îi aparţine. (...) Emoţiile, sentimentele şi ideile nu sunt pentru d.Codreanu decât materialul brut, din care prin ulterioare operaţii îşi modelează statuile sale. Statui este mai mult decât un titlu. Este o definiţie!”

Până şi exigentul critic George Călinescu, renumit prin „judecăţile sale de valoare literară” nepărtinitoare, îi exemplifică lui Mihai Codreanu, în Opus Magnum – Istoria literaturii române de la origini până în prezent – Ed. Fundaţiile regale, 1941, două dintre sonetele acestuia, pe care-l „vede de pe acum un parnassian în maniera lui Francois Coppee” (p. 577).

Într-adevăr, sonetul, ca specie literară a poeziei, este o formă fixă a acesteia, compusă întotdeauna din 14 versuri, grupate în două catrene şi două terţine, având în ultimul vers „cheia de boltă” a întregii poezii. De-a lungul timpului mulţi şi talentaţi poeţi români au „cochetat” cu sonetul, având reuşite şi memorabile producţii de gen, din rândul cărora se pot enumera, fără tăgadă, nume precum: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Al. Macedonski, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu şi seria lor ar mai putea fi continuată, însă, în ceea ce-l priveşte pe Mihai Codreanu, critica şi istoria literară îl consideră indubitabil un sonetist de mare valoare, aşezându-l pe podiumul „celui mai prolific sonetist român”.

Sub aceste auspicii favorizante, o incursiune biblio-biografică asupra vieţii şi operei literare aparţinătoare lui Mihai Codreanu este cât se poate de trebuincioasă, fie pentru o documentare aprofundată, fie pentru satisfacţia unei pure curiozităţi.

După afirmaţiile, mai pe scurt sau mai pe larg, ale biografilor săi, Mihai Codreanu s-a născut la Iaşi, la 25 iulie 1876, „fiind cel de al doilea copil al familiei Codreanu; tatăl său fiind magistratul Mihail Costache Codreanu, originar din Târgu Ocna, judecător la tribunal şi profesor de latină la Colegiul Naţional, iar mama sa, Natalia Codreanu (n. Mârzescu), fiind fiica preotului Dimitrie Mânzariu, care şi-a schimbat numele în Mârzescu şi, astfel, devine sora politicianului Gheorghe Mârzescu, cel ce avea să ajungă mai târziu Primar al oraşului Iaşi (1914 – 1916) şi ministru în mai multe guverne liberale”. Din nefericie, tatăl său, în vârstă de numai 42 de ani, pe când micuţul Mihai avea doar un an şi şapte luni, este răpus de tuberculoză, o boală de care suferea de multă vreme. După moartea soţului, pentru a-şi putea creşte copiii, Natalia Codreanu „ocupă prin concurs postul de inspectoare la Orfelinatul Gregorian”. Rămas orfan de tată, la vremea învăţăturii, Mihai Codreanu devine pe rând elevul şcolilor primare, gimnaziale şi liceale din  Iaşi, Bacău  şi Bucureşti, „datorită firii sale independente şi a irascibilităţii sale faţă de canoanele şcolii”, după cum va nota ulterior în studiile sale critice reputatul scriitor şi profesor ieşean C-tin Ciopraga, remarcându-i totodată şi „interesul timpuriu manifestat pentru literatură”. Pentru a-şi îmbunătăţi cât de cât precara sa situaţie financiară, încă din liceu oferă meditaţii „de română, latină şi germană” unor elevi din clasele mai mici, ba mai mult, va fi şi „corector” la ziarul „Evenimentul”. Debutul său literar se produce la 15 ani, în anul 1891, când îi apar publicate în revista bucureşteană „Lumea ilustrată” primele două poezii, Sonet şi Glossă. Mai departe, în 1894, pe când era elev la Liceul Modern din Bucureşti, plin de iniţiativă, cu ajutorul unui coleg „reuşeşte să înfiinţeze şi să litografieze primele două numere ale revistei – Intim - ”. Ca liceean la Iaşi, în afară de „gustul” literaturii, îl va prinde şi „mirajul teatrului”, fiind nelipsit de la spectacolele Teatrului Naţional. Aici a fost vrăjit nu numai de somptuozitatea noii sale clădiri, inaugurată la începutul lui decembrie 1896, dar şi de interpretările magistrale ale„monştrilor sacri” ai scenei ieşene, Grigore Manolescu şi Aristizza Romanescu. După examenul de bacalaureat s-a înscris şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept pe care o absolvă în anul 1900, luându-şi licenţa în urma susţinerii lucrării: „Puterea părintească în dreptul roman şi român”. În toată această perioadă a studiilor juridice audiază în paralel cursurile facultăţii de Filosofie şi Litere, iar între anii 1897 şi 1899 „frecventează cursurile Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică de la Iaşi, avându-l profesor pe actorul State Dragomir”, pe care le va absolvi „fără a primi diploma decât peste doi ani, în 1901, fiind astfel sancţionat pentru – fluierătura – sa din timpul spectacolului de sfârşit de an”, după cum va consemna şi gazetarul Viorel Ilişoi. Practic, visul său de a urca pe scenă s-a îndepărat, deşi luase lecţii de dicţie la Paris de la marele actor pedagog Sylvain. Drept urmare, traduce Martira, drama în versuri de Richepin şi piesa Prinţesa îndepărtată, care vor fi jucate în 1901, într-o distribuţie de excepţie, cu Aglae Pruteanu, State Dragomir şi Vlad Cuzinschi.

De altfel, în anul 1901 îi apare şi primul său volum de poezii, intitulat Diafane, elogios primit de presa şi critica vremii „pentru acurateţea versurilor şi frumuseţea poeziei sale”. Prins în fiorul creaţiei, în 1903, scoate şi al doilea volum Din când în când, cuprinzând poezii din ultimii doi ani, apărut în colecţia Biblioteca pentru toţi a vestitei Edituri bucureştene: Librăria Leon Alcalay. Dar când toate îi mergeau din succes în succes, în 1905, la doar 29 de ani, ca o nedreaptă fatalitate, poetul Mihai Codreanu „este diagnosticat cu o boală incurabilă de vedere a cărei evoluţie l-a condamnat la o cumplită povară a vieţii – orbirea!” De la această „cumpănă” a vieţii „scrierile” poetului n-au mai putut fi făcute cu ochii săi şi nici cu mâinile sale; aceastea fiind dictate din memorie unor prieteni, care-i îndeplineau „secretariatul”. Cu toate acestea Mihai Codreanu şi-a purtat cu distinsă eleganţă handicapul orbirii... „Va fi văzut parcă plutind pe trotuar, cu mersul nesigur, ca şi cum ar pipăi caldarâmul cu tălpile. Va zăbovi puţin la o cafenea sau la cofetăria Tuflli de pe Lăpuşneanu ca să mai spună o glumă sau să-şi recite ultimul sonet, compus poate chiar pe drumul de acasă la cafenea, aşa cum va face şi cu toate celelalte minunate sonete compuse după vârsta de 30 de ani”, după cum dezvăluie  documentat acelaşi gazetar iscoditor. După o îndelungă acomodare cu noul său „statut” al vieţii, în 1909 participă la fondarea Societăţii Scriitorilor Români, legând prietenie cu V. Eftimiu, D. Anghel, M. Sorbul, G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu, M.Sadoveanu, iar în 1914 scoate volumul Statui, fiind alcătuit din 99 de sonete; volum elogiat de către „magistrul” Garabet Ibrăileanu şi premiat cu Ordinul regal „Bene Merenti”, care-i va deschide calea profesoratului său de dicţie şi artă dramatică  la Conservator, cum şi decernarea Premiului „Năsturel Herescu” al Academiei Române. Din această postură a recunoaşterii sale, în 1919, Mihai Codreanu primeşte funcţia de director al Teatrului Naţional Iaşi, dovedindu-se a fi mentorul unei „generaţii de aur”, din care făcea parte actorii: Ştefan Ciubotăraşu, Costache Antoniu, Mărioara Davidoglu, Anny Braesky, pe al căror talent reputaţia Teatrului Naţional s-a ridicat la înălţime. Va traduce impecabil, pentru teatrul ieşean şi nu numai, comedia eroică de mare succes „Cyrano de Bergerac” a lui Edmond Rostand, pentru care Academia Franţei îi va acorda, în 1925, Legiunea de Onoare a Franţei, după ce, în prealabil, Ministerul Instrucţiunii din Franţa îi acordase titlul de Cavaler al Academiei Franceze. 

Cu o situaţie financiară bună şi cu o „secretară” la dispoziţie, în 1921 scoate volumul de sonete şi poezii „Cântecul deşertăciunii”, şi acesta bucurându-se de o excelentă primire critică şi publică. Aflându-se într-o perioadă fastă a creaţiei sale, n-a fost de mirare că în 1925 poetului Mihai Codreanu i se conferă Marele Premiu Naţional de Poezie. Continuând să „scrie”, în 1929 scoate volumul Turnul de fildeş.

În 1933 se bucură de o mare atenţie din partea Primăriei Iaşi, fiindu-i donată în mod excepţional o suprafaţă de teren în strada Rece, vis a vis de vechea cramă „Bolta Rece”, preferată de junimiştii de odinioară, acolo unde sonetistul va înălţa după propriile sale indicaţii, într-un singur an (1934), o mândreţe de clădire, străjuită de doi buldogi de piatră pe treptele de intrare, fiind denumită chiar de pe atunci „Vila Sonet”. Cum „donaţia” nu intra în uzanţa Primăriei, s-a găsit şi o „soluţie” convenabilă, astfel ca după sfârşitul poetului casa să revină în proprietatea Primăriei. În salonul spaţios al acestei vile se adunau deseori scriitorii vremii: M. Sadoveanu, G. Topîrceanu, O. Cazimir, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, G. Lesnea ş.a., întreţinând cu toţii o atmosferă „de spirit şi rafinament”. Sunt şi astăzi de notorietate înflăcăratele „dueluri literare” susţinute cu „floreta sonetului” de către  şarmantul Păstorel şi elegantul amfitrion Codreanu, încheiate de cele mai multe ori... nedecis, dar sonetul îşi trăia gloria.

În 1937, după sfârşitul lui G.Topîrceanu, la îndemnul lui M. Sadoveanu şi al lui  Gr.T. Popa, acceptă să devină co-director al revistei „Însemnări ieşene” până la dispariţia acesteia din 1940. Neobosit, în 1939, scoate şi volumul „Statui.Sonete şi evadări din sonet”, fiind prefaţat de către Păstorel Teodoreanu. În 1942, pe baza elogioasei recomandări a lui Nichifor Crainic, devine membru corespondent al Academiei Române.

Sfârşitul războiului şi schimbarea regimului politic al României aveau să-i aducă lui Mihai Codreanu, ca mai tuturor intelectualilor „de viţă veche”, consecinţe nefaste. Mai întâi este „scos” din Academie, iar în 1948, este „dezmoştenit” prin naţonalizarea casei, în care i s-a permis să ocupe ... o cameră! Fire neînduplecată şi intransigentă, în urma unor insistenţe stăruitoare, reuşeşte, potrivit handicapului său, să mai obţină încă o cameră în propria sa casă, „pentru însoţitor şi secretară”. Iar ca să scape de naţionalizarea casei, printr-un abil subterfugiu reuşeşte să-şi mute la mansarda vilei familia surorii sale Natalia. Murindu-i soţia, se recăsătoreşte cu Ecaterina (Cati) Teodoreanu, cea care avea să-l îngrijească cum nu se poate mai bine şi să-i fie alături până la sfârşitul vieţii sale. La cei optzeci de ani ai vieţii Mihai Codreanu continuă să să se confeseze în „Scrierile unui vechi profesor”, ba chiar să-şi dedice şi Sonetul unui octogenar: Eu m-am luptat pe rând cu opt decenii, / N-a fost uşor, dar tot le-am dovedit... / ...Şi-acum, octogenar, privesc uimit / trecutul plin de fumurii vedenii. // Mi-s anii grei la glezne ca buştenii; / De cale lungă pasul mi-i trudit; / Iar steaua mea, trecând în asfinţit, / Îmi stoarce-o lacrimă în colţul genei. // Mă reculeg şi cumpănesc apoi / Cum trece vremea clipele din noi / Şi cum tot ea pe urmă le distramă; // Iar spre-aş îndeplini eternul rol, / Ca să ne cearnă-n gol Natura mamă / Ne rupe lanţul şi sărim în gol.

Iar „lanţul” vieţii sonetistului Mihai Codreanu s-a „rupt” la 81 de ani, în 23 octombrie 1957, după cum va relata într-un „fragment” şi poetul Dan Coman: „În dimineaţa aceea, când, după ce a pregătit ceaiul, Ecaterina a revenit lângă el, Codreanu nu mai respira. Era 23 octombrie 1957. Lumina crăpase la geamuri şi frigul ţâşnea prin spărtură vuind”. A fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea”, parcela I/I, rând 10, loc 4. Pe piatra funerară a mormântului său i-a fost „dăltuit” rememorator „Sonetul cântă”: „Da, morţii au putere: umbra lor, / Prin nevăzut magnetică pluteşte / Şi cu fluidul ei îmi stăpâneşte / Al sufletului nebulos fior. // ... // Şi-n armonia marilor mistere / Din care universul e ţesut, / Sonetul cântă. Morţii au putere...

Ulterior, după sfârşitul Ecaterinei Codreanu, aşa cum fusese stabilit, casa a ajuns în patrimoniul muzeistic ieşean şi, astfel, la 10 august 1970, Muzeul „Mihai Codreanu”, denumit şi „Vila Sonet”, a fost deschis publicului larg, oferind cu generoziatate vizitatorilor care-i trec pragul o incursiune inedită într-o atmosferă  ruptă parcă din alt timp, plin de parfumul dens al unei epoci trecute, în care vor descoperi pe biroul maestrului sonetist , într-o autentică încremenire, manuscrise, cărţi şi documente, ustensile de scris şi alte obiecte de strictă folosinţă, dar şi Ordinul Naţional al Legiunii franceze. De jur împrejur, tablouri şi sculpturi de artă, fotografii de familie, servicii de cristal şi de faianţă, impresionanta colecţie de pipe cu care obişnuia să se mândrească, masa de şah, la care Sadoveanu era aşteptat să sosească, geamandanul de călătorie cu monogramă. Din cadrul acesta plin de solemnitate aristrocratică lipseşte doar poetul-amfitrion, care, după cum intuieşte şi gazetarul:  „rămas  cu tabachera de argint goală pe birou, a ieşit să-şi cumpere obişnuita punguţă cu tutunul său parfumat de la debitul din capătul străzii Lăpuşneanu şi trebuie să se întoarcă din clipă în clipă... ”

Până la întoarcerea sa, aşteptată cu nostalgie şi neuitare de, iată, aproape şase decenii şi jumătate, în Vila „Sonet” din strada Rece nr. 5, de la Iaşi, sonetele lui Mihai Codreanu continuă să (în)cânte cu o aceeaşi exaltare nemuritoare.

The sonnet continues to sing at the villa of Mihai Codreanu from Iaşi

Keywords: sonnet – fixed form of poetry; sonetist – poet who composes sonnets

The essay presents the life and creation of the sonnetist Mihai Codreanu, considered by history and literary criticism as „the first Romanian sonnetist”.