Ana Blandiana sau „Pedagogia neuitării”

Comentând o recentă apariție editorială, ivită sub semnătura Anei Blandiana (Soră lume, Humanitas, 2020), Sorin Alexandrescu ne reamintea că avem de-a face cu „cea mai internaționalizată prezență” din lumea scriitoricească (românească). Lăsând deoparte tărăboiul iscat, cu iz mahalagesc, având ca beligeranți pe Dinescu și Liiceanu, se cuvine să o omagiem pe marea noastră poetă „optzecistă” (n. 25 martie 1942, la Timișoara), implicată civic în atâtea proiecte și acțiuni de ecou, propunând un survol critic asupra Operei. Fiindcă opera sa nu este doar poezia, cea care trebuie „să lumineze”, nu este doar lumea scrisă („definind” lumea), ci întreaga viață publică cheltuită de-a lungul atâtor decenii, compensând „ceea ce nu putuse face înainte”. Și în Cartea cu delfini (Humanitas, 2021), în contextul dialogal provocat de Serenela Ghițeanu, poeta, având nostalgia prieteniei, își „citește” trecutul și speră „delfinic” într-o lume mai bună. De fapt, slalomând printre miracole și drame, ea propune, în această ego-proză, o „delfinoterapie psiho-socială și politică”, observa Marius Miheț. Cu ani în urmă, N. Steinhardt risca o „definiție” ciudată, constatând că Ana Blandiana, prin scriitură, „e un delfin”: „jucăuș, blând, prietenos, sprinten; arcuit, precis; și cât se poate de misterios”. Confesivă, poeta împacă vocea publică cu vocea intimă (obligând-o, grație urgențelor momentului, prin angajare civică, la o pauză decenală), explicând treptele implicării, dar și temerea că nu va mai găsi drumul înapoi. A fost vorba, desigur, despre o ieșire voluntară din propriul destin. Un destin croit prin generația șaizecistă, „cea mai norocoasă dintre generațiile comunismului românesc” (precizează), dar care acum, după spargerea ei, rezistă printr-un șir de personalități. Și nu mai e vorba de apartenență, ci de înrudiri sufletești; or, din acest punct de vedere, Ana Blandiana e îndatorată, o spune răspicat, axei Eminescu-Blaga.

*

Încredințându-se paginii albe, doar așternând pe foaia de hârtie („ca patrie”) poezii „șoptite din înalt” și „construindu-și” apoi, înstrăinându-se, cărțile, aruncate, firește, în lume, Ana Blandiana își află, mărturisea, epicentrul ființial, gustând bucuria de a fi scriitor. Redevenind doar scriitor, în anii din urmă. Să ne amintim că, scris fără bucurie, dezvăluind adevăruri „în premieră”, Fals-ul tratat de manipulare (Humanitas, 2013) era o carte tristă, o biografie a umilințelor. Nicidecum o carte de memorii, ci o încercare de  a-și înțelege viața și singurătatea (împărțind atâtea necazuri, dar și reușite). Cercetând, de pildă, „desprinderea” de generație, schizofrenia unor destine, visul de a scrie cărți, acuzând – ca incurabilă idealistă – tentativele de deturnare. Iluzionarea, implicarea („nebănuită”) în varii direcții, încăpățânarea de a înțelege, drămuindu-și „rezervele de naivitate”, costă. Pendulând între eroic și ridicol, necapitulardă, cu „prețul” de a fi sacrificat orele hărăzite scrisului. Or, Fals-ul tratat, odată isprăvit, ne anunța poeta, marca reîntoarcerea la literatură! Dezamăgită de viața „de breaslă”, asaltată de puzderia atâtor întâmplări / dezinformări și cumva despărțită chiar de propriile texte, Ana Blandiana găsea forța de a reveni. Interioritatea vulnerabilă, dar doritoare să se exprime, confiscată lungă vreme de o exterioritate convulsivă, confuză, plonjând într-o libertate tulbure, cercetată însă cu ochi vigil, au închis, în fine, un lung ocol prin Istorie, lăsând să triumfe poezia. Ceea ce confirma și placheta Orologiul fără ore (Humanitas, 2016). Iar, mai încoace, Variațiuni pe o temă dată (Humanitas, 2018), un volum construit „la două voci”, un dialog interior care ne invită, cu discreție, în intimitatea poetei. Dedicat lui R., cel plecat Dincolo, „în celălalt Univers”, volumul vorbește despre poezia „nedespărțirii”; rememorativ, suferitor, fără lamentații emfatice, el cheamă vocea absentă, redescoperind miracolul comuniunii, acea existență comună care „încopciază” existentul cu nonexistentul. Fără a fi anulat, golul fizic pare compensat de o prezență metafizică ștergând „linia despărțitoare”, zidind o singurătate „în care puteam încăpea amândoi”. De fapt, în repetate ocazii, Ana Blandiana a invocat patrimoniul suferinței și a pledat pentru „pedagogia neuitării”. Firește, pentru nevoia de adevăr la scara nației, într-o societate, vai, amnezică, încurajând, regretabil, „deconstrucția memoriei”. Sacrificându-și astfel timpul scrisului, fiindcă, ne reamintea poeta, Memorialul de la Sighet („el însuși o carte”) ține locul unor cărți nescrise.

Comentând Fals-ul tratat, unii semnalau un „paradox bizar”, subliniind că notorietatea Anei Blandiana n-ar fi de ordin intelectual! Evident, nimeni n-ar putea contesta ecoul public al inițiativelor celei care a lansat ideea Alianței Civice (chiar suspectată de „angelism”), asigurând și președinția Academiei Civice; prinsă apoi în vârtejul evenimentelor, va marșa în aventura PAC (împrumutând aura), vorbind în piețe, emoționând lumea, ocupându-se de Memorialul de la Sighet, sprijinită, se știe, de regretatul Romulus Rusan, în pofida șirului de decepții postdecembriste (invective, dezbinări, demascări, fantezii calomnioase). Ca să nu pomenim de „întâmplările” antedecembriste, și ele faimoase (supraveghere, interdicție, poezii copiate, de circulație subterană). Recunoscându-i rolul de simbol cultural, depreciem, de fapt, poeta. Cea care, recapitulând, în volumul pomenit, timpul străbătut, încăpățânându-se a crede că lumea poate fi schimbată, se refugia în „oaza” scrisului tocmai pentru a înfrunta „sâmburele de întuneric” al lumii. Acceptând că amenințările i-au dat putere. Fiindcă acel Fals tratat se ivise dintr-un acut sentiment al obligației, cum se destăinuia. Cartea urma a filtra întâmplările care i-au străjuit/influențat existența, inspectându-și „paradisul” (un „morman de sentimente și idei”) sub cupola unui imperativ: scrisul ca predestinare. Devenind, astfel, destin. Acceptându-și condiția de martor și recunoscând „spaima de literatură”, poate și „vinovăția” pentru timpul sacrificat altor cauze, sub semnul urgenței. Pe care, totuși, în vacarmul postdecembrist, cineva trebuia să le îmbrățișeze. Mulți comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie, s-ar fi despărțit de poezie. Poeta a reușit, parțial, demonstrația potrivnică, vestejind ideea (de circulație, totuși). Pentru a vesti o așteptată, definitivă retragere în cetățile Poeziei.

Cum bine se știe, cea care se considera „foarte ardeleancă” vădea, la debut, frenezie vitalistă, cuprindere extatică a lumii, fervoare afectivă și, desigur, pasionalitate și fraternitate. Erau acolo (Persoana întâi plural, EPL, 1964), transferate în numele „tinereții curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani); dar, dincolo de jubilația naturistă și exploziile sincerității, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivașcu) și, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilația dezlănțuită era împinsă într-un panteism blagian; poeta iubea „cu patimă ploile”, risipindu-și ființa. Și mărturisind „o uimire bucuroasă”. Să recunoaștem însă că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice. Poeta declarase, cu repetate ocazii, că ar fi vrut să debuteze cu al doilea volum, „uitând” placheta primă. În care poezia Candoare (deschizând volumul) a primit titlul Partidul (pentru „a salva” cartea, i s-a explicat). „A muri de alb” – cum suna un vers emblematic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”, ca implacabil tribut. Cenzura însăși, va afla poeta, fiind „un contact maculator”. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esență și aparență, căutând și aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanța (neproblematizantă, deocamdată) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuității. Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certitudinea unei evoluții lente, făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate. Căutările poetei, provocând o confruntare dramatică, dezvoltă o mitologie a purității, inventând un trecut fabulos. Și, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forțând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ștefănescu). Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunțată în „tonuri clare”, respingând formulele criptice, pare a ceda teren unei detașări care păstrează, în pofida glacialității, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptățire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigurcu), fie, dimpotrivă, o fire rațională (M. Nițescu). Râvnind însă spațiul candorii, știind că e condamnată la solitudine, pedalând pe vocația etică. Problematizând, în consecință. Poeta însăși pare a se dezice de primul volum, considerându-l doar expresia unei vârste. Plus imaginarul liric comun (al generației), mâna redactorului/cenzorului, maltratând manuscrisul. Încât, după acel liceal debut tribunist, cu două poeme, sub pseudonim (folosit apoi, sfătuită de Ion Manițiu), Ana Blandiana va prelua, în „încercarea de luminare”, destinul Tatălui, preotul Gheorghe Coman, arestat de câteva ori (deținut politic). Trece printr-un șir de suferințe, adună întrebări chinuitoare, e supusă unor interdicții (ultimele, în 1985, 1988-1989), face din citit un scut împotriva realității agresive. Inițial „caldă”, vibratilă, beatificantă, afectată totuși, poezia se pliază unui vector moral, se încarcă de reflexivitate, ocolește, ciudat, erosul, capătă asprimi care o împing în matca impersonalității, constata Nicolae Manolescu. Dezvăluindu-și, cu pudoare, suferința, vizitată de ispita regresiunii, cu presimțirea unor amintiri dintr-o altă viață. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veșniciile cum cură” și acuză, în regim semi-oniric, obsesia somnului. Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notației prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică, lesne recognoscibilă. Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală.

Evident, și Patria mea A4 (2010), o carte „norocoasă”, primind – la Gdansk – premiul „Poetul European al Libertății”, păstra, cu mici deplasări de accent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluia, cu aceeași privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditației, lumea. Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate și jubilativism, acuza acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri și spaime, întemnițat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”. Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toți”, uitând trăitul, viața proprie, pentru a dobândi o identitate exponențială (cf. Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Și un „program unanimist”, ca ofrandă (cf. Marian Popa). Făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare, în numele intransigenței morale, de solemnitate fluentă. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de marile întrebări ale ființei, râvnea simplitatea, acea superioară înțelegere care să îngăduie „curățirea de spaime”. Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate și seninătate, lepădând exaltările de altădată. Și trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul rațiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză, panica, angoasa, onirismul invadator. Să observăm că poeta contrapune instanța metafizică („perfecțiunea fără milă”) celei lirice: binele și răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăției” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit-materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v. Vânătoare în timp). Macularea, trecerea, destrămarea, conștiința limitării etc. întrețin tensiunea între spiritul care se vrea învingător și trupul ruinat, învățând murirea. Iar „opaițul vieții” cere sânge, constata poeta. În fond, lirismul Anei Blandiana se zbate între „aspirația Unului” (acel Unu divin, o „cifră supremă”, râvnind androginia) și fețele Sinelui / personajele Eului, prelungind o rodnică – estetic vorbind – ambiguitate sau confuzie identitară. Cu riscul, anunțat de Gh. Grigurcu, unei „trădări ontologice”. Deși aceste „singurătăți neîntrege”, cum zice poeta, dezvăluie o ființă singular-plurală, care, prin ecou public, își mărturisește identitatea și exponențialitatea.

Să reamintim că scrisul este pentru Ana Blandiana un dar tragic și o ispită fatală, alternând ispititor între „păcatul cuvântului” și „tăcerea sugestiei”. Dincolo de uimirea contemplării, mereu nestinsă, el trezește o „bucuroasă disperare”. Fiindcă poeta locuiește într-o inconfortabilă tensiune, înțelegând poezia ca „înșiruire de viziuni”, aspirând, de fapt, a restabili tăcerea; sau luminându-i polivalența misterioasă. Posibila scindare a ființei ar trebui să împace starea de neliniște, de alarmă și insecuritate, cu limpezimea calmă a rândurilor așternute. Ana Blandiana reușește performanța de a proteja acest miez dramatic într-o scriitură limpede, conservând haloul misterios. Recunoscând conștiința limitei și afișând, totuși, „viziera zâmbetului”. Dedublându-se, dar mărturisind, în repetate ocazii, că rostul scrisului este cel de a veghea, fără eclipse de luciditate. Mai mult, „tot ce ating se preface-n cuvinte”, ne asigură poeta, de vreme ce „există un zeu care se crede cuvânt” (v. Iluzie). Ar mai fi de adăugat că, străină de prejudecata specializării, Ana Blandiana consideră toate genurile „reductibile la poezie”. N-ar trebui, așadar, să mire că s-a încercat și în proză cu același elan mitologizant și palpit cosmic, avansând rețeta miracolului, dovedind priză la real; sau, cum spunea nimerit Valeriu Cristea, e vorba, mai degrabă, de un „fantastic îndrăgostit de real”. Fiindcă, pentru Ana Blandiana, fantasticul prezintă „o înfățișare mai plină de semnificații a realului”. Așa încât, filtrând lumea, refractând-o, autoarea ne livrează îmbietoare „proiecte de trecut”, inventându-le; făcându-le de nerecunoscut¹). Experiențele revelatorii suportă intruziunea fantasticului, iar miraculosul face parte, insidios, din real: „A-ți imagina – ne previne grațios poeta – înseamnă a-ți aminti”. Cum viața este vis, irizările fantasticului ne invită în spațiul increatului. Totuși, să nu uităm dramatismul latent al mesajului. După o lungă gestație, în 1992, apărea Sertarul cu aplauze, un roman-parabolă, frizând absurdul, testând o altă rețetă prozastică. Dar, de fapt, în tot ce scrie, Ana Blandiana se dezvăluie ca o natură romantică, eminamente meditativă (cf. D. Micu); și visătoria sau somnia, oferindu-i și șansa de „a se copilări”, „vindecându-se” – spunea poeta – de maturitate, ascund un sâmbure dramatic. Sub faldurile calmului elegiac, metaforizant, sub aparența ambiguității și a simplității se ițesc, seismic, marile și gravele interogații. Fiindcă, pentru Ana Blandiana, cuvintele trebuie să fie „bune conducătoare de gând”, sprijinind dispoziția meditativă. Sub aparența calmului elegiac, răzbate ecoul precarității, se aud foșnetele unei lumi supuse derizoriului, în destrămare, reverberând cosmic. Și, nu în ultimul rând, polarizarea teluric-spiritual, alertând ființa. Fiindcă motivul somnului, dorința de repaos ar induce „plutirea”, lentoarea, împăcarea. În vreme ce aspirația spre puritate pare amenințată, boicotată de aluviunile pe care „apa curgătoare a zilei” le târăște, provocând agitație și haotism. Cum ne spălăm „într-un râu de secunde”, trecerea devine amenințătoare, ferită totuși de gheara anxietății. Adierile thanaticului invocă un „miros de trup abandonat de suflet” (v. Trup amar), accentuând acest implacabil prag, ca dat organic, învăluit în lamentații discrete, catifelate, purtând „învelișul / unei boli îngerești” (e drept, mortală). Trecerea de la primul mormânt (al lichidului amniotic) înspre momentul extincției, anunțat de ruina ființei, invocă același scenariu al contopirii cu elementele, dizolvându-ne în natură, fără delirul jubilant al începuturilor. Și tot sub semnul acvaticului, descoperim o veche predilecție a poetei. Ea s-ar dori „o stâncă în mare”, mângâiată de valuri. Altfel spus, rezistând tăcut, în van (recunoaște), la zbaterea mării, văzută ca o „fiară a apocalipsei”. Ordonându-se pe această axă problematizantă, poemele noi agravează simptomele, dar nu propun o altă formulă lirică. Răsfățată de critică și suspectată de abandon, poeta revenea în forță, risipind misterul. Politica n-a îndepărtat-o de poezie (cum suspinau, temătoare, unele voci) și, cu atât mai puțin, n-a retezat o prodigioasă carieră lirică; după cum oboseala, astenia civică a societății românești n-au stimulat un lirism „de baricadă”. Auzind „surd” realitatea, împovărată de cercurile vârstelor, Ana Blandiana ne propunea o colecție de tatuaje lirice. Au rămas undeva în urmă frenezia contaminantă și elanurile juneții, acea frumoasă solidaritate (pierdută) care o soma să scrie, într-o descărcare de mare sinceritate: „Epoleții generației mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?”. Sub flamura revizuirilor s-au lansat și jigniri și observații acid-judicioase cu privire la fenomenul liric al anilor ’60, încercându-se „vacantarea” ierarhiei moștenite (cf. Nicoleta Sălcudeanu). Am uitat (deși n-ar fi trebuit) și sintagma „poporului vegetal” (de mare ecou), și aventurile celebrului motan Arpagic²⁾. Cu protectori înalți în epoca ceaușistă (Geo Bogza,
G. Ivașcu, Gogu Rădulescu, printre ei), poeta s-a lansat într-o lamentativă „opoziție esopică” (cf. Marian Popa). Acum, după mai bine de trei decenii de la dispariția regimului dictatorial, striviți de lehamite și dezinteres, navigând spre un viitor cețos, ne mișcăm inerțial; răbufnirile mediatice au un ecou palid. Încât poeta, înțelegând că timpul „e frumos ca un poem” își contemplă risipa, castrându-și efuziunile. Sub „tandra putere a morții”, totul se degradează (vezi Sonet degradat), universul însuși e în extincție, populat cu îngeri bătrâni, „urât mirositori / cu iz stătut”. Întâlnim un cal scheletic, un ciot de lumânare, aliaje confuze, putrefacția e în extensie. Timpul, zice admirabil poeta, „scrie pe trupul meu versuri” (vezi Op). Dar, să reținem, folosind cuvinte „în care moartea s-a copt”. Încât ipoteza modelului vegetal, lansată cândva de Valeriu Cristea, capătă o deplină și definitivă confirmare.

Și volumul Refluxul sensurilor (2004) închidea un ton funebru, așteptând noaptea-soroc. Asediată de întrebări, tot mai străină în oglinda „moale”, poeta socotea că și-a încheiat destinul; stingheră, înconjurată de fantomele din „oglinzi bătrâne”, ea își recitește existența într-un secol care nu-i aparține. Peisajul familiar s-a dizolvat „în marea lumină”, un cal de aer o poartă, în travesti, spre o altă vârstă, țărâna – suportând o ciudată transparentizare – o „privește voluptuos”. Poemul însuși „va fi altul”, la o altă lectură. Iar cohorta cititorilor așteaptă. Iată refluxul sensurilor, încolțind într-un moment fast, departe de a fi marcat un impas creator; decantând acumulările unei existențe, recunoscând, surdinizat-fermecător, criza.

Călăuzită de imperativul moral, pendulând între pioșenie și căutare („Mi s-a spus să te caut / Nu să te găsesc”, v. Nec plus ultra), poeta trăiește în patria neliniștii. Angajamentul de „mărturisitor” vădește continuitate, accentuându-și trăirile crepusculare, de vibrație dramatică, sesiza Constantin Cubleșan; iar transcrierea acestor stări (o „trecere pe curat”) își află izbăvirea printr-un exercițiu exorcizator, care va veni: „Mă supun ierbii / Care mă salvează / De neliniștea care sunt eu însămi”. Încercând a afla „o rază de sens” (într-o lume „din care înțeleg atât de puțin”, cum ne previne), Ana Blandiana cultivă replierea.

Să observăm că antologia Pleoape de apă (Editura Paralela 45, 2010) se deschidea inspirat cu poema Darul, numind șansa de a-și asuma destinul tragic al lumii prin „lumea cuvintelor”. O suferință ritualizată, jubilativ-obosită, o vinovăție a ființei, întreținând obsesive dezbateri morale, în fine, o nostalgie a timpului originar, androginic (locuind în „uterul spaimei”) și, în replică, prezenteismul „murdar”, agonic, dezolant, transformat în cuvinte-merinde, care, ciudat, asigură tocmai destrămarea: „Din fericire am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Și am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram” (v. Poveste). Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu nota că sinele își instituie acum prezența exclusiv prin scris, ca o ultimă ipostază, identificatorie. Iar poeta, înțelegând scrisul ca patrie (se) va mărturisi într-o splendidă Biografie: „Nu mai am dreptul să mă opresc / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele”. Doar așa, rostindu-se, căutând fără istov sensul tăinuit, condamnată la neliniște, ea poate depune mărturie, revoltându-se, neputincios, împotriva trecerii. Dincolo de enigmistica titlului, Orologiul fără ore respectă rețeta: un ton crepuscular pe suportul unui lirism reflexiv, „de idei” (firesc, nicidecum livresc), un ochi contemplativ interesat de ecoul etic, cu rezolvări onirice, elogiind viața ca vis sub cupola timpului devorator; un „orologiu estropiat” (cf. Paul Aretzu), dezvăluindu-și mașinăria infernală, indicatoarele pipăind orbește cadranul cu „găuri negre”. Și poeta, trecută prin repetate „oglindiri”, traversând „haosul de lumi paralele / revărsate în mine”.

*

Examinând fulgurant „cele două vieți”, Ana Blandiana (adică Rusan Otilia Valeria) va rememora episoadele care au marcat-o: dosarul, împiedicându-i, o vreme, studiile universitare (fiind zidăriță), apoi redactor la Viața Studențească și Amfiteatru, bibliotecară; colaboratoare, cu rubrici de ecou (Antijurnal, Atlas) și multe călătorii (vezi bursa la Universitatea din Iowa, în urma căreia s-a născut, în tandem, America Ogarului cenușiu). Apoi surpriza Herderului (1982), confruntările cu cenzura, haloul numelui după „succesul” unor poezii „concrete”, aluzive (decembrie 1984), inconsistența speranțelor, denunțurile colegilor, „spargerea anturajului”, interdicțiile sub blazonul motanului Arpagic, lecturile (în absență) de la Covent Garden (1986), dar și volumul Poezii, scos la BPT (1989). Desigur, tabletele din România literară (până în august 1990), valul de calomnii, prezența unor oameni providențiali, întinzându-i o mână în clipe grele (I. Bănuță, G. Dimisianu, G. Ivașcu), destinul unor cărți, întâlniri „suprarealiste” (cazul tovarășei Sonea), îndărătnicia de a refuza vicepreședinția Consiliului FSN, în pofida presiunilor (fiind „foarte iubită”, argumenta Ion Iliescu), vecinătatea dezagreabilului Silviu Brucan, procese tergiversate, brusc anulate etc. Conducând însă la o forțată maturizare politică; implicit, poeta declarându-și oroarea față de orice fel de putere și „risipă de timp istoric”. Ceea ce a nedumerit pe mulți (de la Emil Constantinescu la N. Manolescu). Dovadă că, angajându-se în diverse bătălii, trezind civismul nației, „absorbită” vremelnic de politică, Ana Blandiana, sublimându-și suferința morală, a rămas poetă. O mare poetă, evident, gravă, reflexivă, vulnerabilă, invidiată, respectându-și capitalul exponențial anunțat la debut. Fiindcă ea reprezintă azi, observa Alex Ștefănescu, persoana întâia plural. Cine sunt eu?, un volum care aduna „un sfert de secol de întrebări”, adică interviurile pe care, în timp, le-a oferit Ana Blandiana, încerca să risipească dilemele identității. Oricât ar dezavua placheta care îi anunța debutul, poeta și militanta confirmă un mai vechi diagnostic, rostit, inspirat, de Mircea Martin, asigurându-i o identitate exponențială.

Or în Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini (Humanitas, 2017) poeta ne cere să redevenim realiști. Chiar dacă adună acolo texte ocazionale, vorbite, oricum grijuliu elaborate, ea pune degetul pe rană, identificând probleme presante, din păcate în regim de permanență, însoțindu-ne în istorie: carența de solidaritate, bășcălia suverană (toxică), suferința ca patrimoniu (dezvăluită vesticilor neștiutori), apatia ca formă de corupție, criza de identitate. Și, desigur, uitarea și cenzura de tip nou, libertatea murdară (căzând în libertinaj), constatând că libertatea este creatoare „doar prin limită” și că noua rezistență nu mai cere curaj, ci neindiferență. Cerând imperativ o nouă rezistență prin cultură, înțelegând „dificultățile libertății”. Astăzi, scrie poeta, într-o societate conflictual-guralivă, „libertatea cuvântului a diminuat importanța cuvântului”. Ana Blandiana gândește cu voce tare și se rostește în numele nostru, făcând din cultură salvatoare „exerciții de respirație”.

Dacă în Fals tratat de manipulare descria, din fragmente de amintiri, lumea românească, Soră lume, aparent o carte de călătorii, vorbește despre străinătate, despre „timpurile” ei, rememorând întâmplări care i-au trezit compasiunea, înțeleasă ca o „formă de cunoaștere”. Dar străinătatea, prin amestecul lumilor, și-a pierdut înțelesul dinainte de ’89, în timp ce „înstrăinarea de acasă”, sentiment mai apăsător acum, o obligă, prin însingurare, să-și câștige „propriul timp”, fără a spera că va mai dobândi „libertatea subiectivității”. Că va mai putea fi, înaintând în vârstă, „liberă de determinări”. Cărțile care vor veni, ne asigură poeta, vor răspunde (sau nu) acestor întrebări.

Note:

¹ Într-un serial (în patru episoade) despre Lecția de teatru a Anei Blandiana, Sorin Alexandrescu nota că, prin înălțimea reflecției asupra lumii („indexicabilă”), scrisul Anei Blandiana este un „du-te-vino între literatură și filosofie”, fără explicație, cu finaluri indecise, logica visului fiind inoperantă în Istorie (v. „Observator cultural”, nr. 956/2019, p. 15). O reacție, poate, „la nenumăratele explicații date inutil în lumea politică”, sugerează analistul, această lume trezindu-i autoarei „un acut sentiment de irealitate”.

² Într-o conferință rostită la Universitatea de Vest din Timișoara, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa (2014), constatând isterizarea societății românești, sufocată de kitsch și indiferență, Ana Blandiana sugera că folosind acum sintagma de popor vegetal „am nedreptăți plantele” (v. Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Editura Humanitas, 2017, p. 151).

Ana Blandiana or “The pedagogy of unforgetfulness”

Keywords: exponential; identity; sixties-ism (generation ’60); civic implication; moral obsession; writing as a “tragic gift”

Illustrating the transnational ordeal, Ana Blandiana, the poetess has become the most “internationalised” Roumanian presence after 1989, indeed a cultural symbol of European resonance both through her lyricism which has swung from jubilation to reflexivity insisting on the gravity of meditation, of moral obsession and, above all, through civic implication of public reverberation (The Civic Alliance, The Sighet Memorial), thus acquiring an exponential identity. Heavily involved in politics, she seemed to have betrayed writing “abandoning her destiny”. In spite of post-december disappointments, while still condemning the civic apathy, the indifference and teaching the “pedagogy of non-forgetfulness”, Ana Blandiana has returned to poetry, understanding writing as “predestination” and confirming her status as a great poetess.