Filosoful Ştefan Afloroaei – un cercetător și un magistru exemplar

Există ceva – mai puțin vizibil pentru unii – care impregnează întreaga activitate de cercetător şi de profesor a gânditorului Ştefan Afloroaei¹. Este vorba de atitudinea sa atât cu privire la (1) obiectul investigat din punct de vedere ştiinţific (constituit din diversele probleme filosofice examinate), cât şi cu privire la (2) destinatarul învăţăturilor acumulate, adică studentul sau discipolul receptiv la cunoştinţele transmise. Consider că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care, mai mult sau mai puțin implicit, ni le oferă Profesorul Afloroaei.

Să luăm, de exemplu, una dintre cărțile D-Sale mai recente, Privind altfel lumea celor absurde (Humanitas, Bucureşti, 2013)².

*

Dintru început, titlul cărţii profesorului Ştefan Afloroaei stârneşte imediat în mintea cititorului întrebări ca acestea: Cum altfel să priveşti lumea celor absurde? Despre ce (alt) fel de privire este vorba în acest caz? Cred că titlul ar putea fi reformulat astfel: Privind cu înţelegere lumea celor absurde, în care sintagma cu înţelegere nu trimite doar la procesul captării/revelării sensurilor lumii respective, ci şi la îngăduinţa (sau bunăvoinţa) faţă de „dreptul la sens” al unui atare univers. De altminteri, această atitudine l-a caracterizat pe autor în toate demersurile sale interpretative, concretizate în mai multe cărţi (având ca temă fie ipostazele raţiunii negative, fie „vocaţia eşecului”, fie „străinul” sau reprezentarea „celuilalt”, fie „metafizica de toate zilele” etc.)³.

În Cuvânt-înainte, Ştefan Afloroaei declară că a optat pentru „o privire mai curând indirectă, speculativă” (p. 10). Termenul speculativ este luat aici „într-o accepţiune simplă, aproape etimologică: a privi ceva ca în oglindă, în lumina caldă a îndepărtării, spre a vedea deopotrivă ceea ce este echivoc sau incomprehensibil, distanţa însăşi care se tot reface” (p. 10). Nu criteriile ferme care să permită analize exacte ale situaţiilor (aşa-zise) „absurde” îl interesează pe autor, ci „mai degrabă locul de unde [experienţele «lipsite de sens»] ar putea fi privite altfel” (p. 10). De bună seamă, de pe urma analizei logice a limbajului ar rezulta că ideile metafizice, viziunile religioase şi multe dintre textele literaturii artistice sunt absurde sau lipsite de sens. Or (aşa cum remarca John Dewey), în „oceanul de sensuri”, sensurile pe care le numim „adevăruri” (verificate şi confirmate ştiinţific) reprezintă doar o „insulă”.

Ceea ce încearcă Şt. Afloroaei este să afle, pe de o parte, dacă se poate vorbi cu sens despre cele lipsite de sens şi, pe de altă parte, dacă, într-adevăr, lumea se poate împărţi în două zone: una a celor cu sens (cf. germ. sinnvoll) şi alta a celor lipsite de sens (cf. germ. sinnlos) sau chiar absurde. O divizare tranşantă i se pare însă dificil de susţinut: „Greu de crezut aşa ceva. Cu toate acestea, voi avea în vedere tocmai cele ce apar într-un fel sau altul străine sensului, fie că e vorba de enunţuri, imagini şi idei, fie de naraţiuni sau întâmplări. Spun străine sensului, însă uneori apar lipsite de sens, alteori potrivnice sensului, absurde, eventual libere în privinţa sensului.” (p. 7). Prin urmare, sunt vizate experienţele care scapă înţelegerii obişnuite, care scandalizează gândirea însăşi. Totodată, autorul stabileşte fine deosebiri de nuanţă între termenii lipsit de sens, nonsens şi absurd. În cazul lui absurd (provenind din lat. absurdum), este realizată chiar o veritabilă fişă lexicografică (vezi p. 9), înregistrându-se semnificaţiile termenului, inclusiv în evoluţia lor istorică (fapt ce va limpezi sensul posibil al unor enunţuri antice, cum găsim la p. 69-71, de pildă).

Se observă că exemplele examinate fac parte fie din „lumea cuvântului” (texte sau enunţuri problematice), fie din „lumea vieţii” (situaţii şi evenimente problematice). Ele au fost extrase din paginile unor filosofi (precum Cicero şi Tertulian, Pascal şi Kant, Nietzsche şi Kierkegaard, Heidegger şi Wittgenstein) sau din paginile unor scriitori socotiţi „admirabili” (precum Kafka şi Borges). Practic, analizele lui Ştefan Afloroaei sunt orientate astfel: (i) către diverse situaţii absurde (la prima vedere) sau (pretins) lipsite de sens, cum sunt cele descoperite în proza scriitorilor de mai sus; (ii) către enunţuri (cel puţin) stranii formulate de unii gânditori (cum este, printre altele, propoziţia Credo quia absurdum, pusă de tradiţie pe seama lui Tertulian); (iii) către acei filosofi care au dovedit o anumită „apetenţă” sau sensibilitate pentru tema celor absurde/lipsite de sens şi, în fine, (iv) către acei filosofi care, dimpotrivă, nu au privit cu prea multă simpatie/îngăduinţă un atare subiect („aparent mai sceptici”, cum îi încadrează profesorul Afloroaei)⁴. În consecinţă, discuţia se poartă la ambele niveluri: atât al faptelor ca atare, cât şi al reflecţiilor despre acestea.

Cartea este construită în mod echilibrat, cuprinzând patru secţiuni apropiate ca lungime: La frontierele celor absurde (p. 13-54); Limite ale comprehensiunii (p. 55-97); Apariţii libere ale nonsensului (p. 99-143); Paradox şi nonsens (p. 145–196). Simetria se vădeşte şi în aceea că fiecare secţiune se împarte, la rându-i, în şase subsecţiuni, rezultând, aşadar, un total de 24 de probleme discutate. Un Index nominum
(p. 197-200) şi un Index rerum (p. 201-214) completează în mod fericit lucrarea, sporindu-i utilitatea.

Exemplele alese şi comentate cu subtilitate de Şt. Afloroaei sunt captivante. Pe spaţiul mai multor pagini sunt analizate texte din Borges (cu o evidentă preocupare pentru ipostazele „labirintului” din opera acestuia). Nici Kafka nu este neglijat (autorul propunând o interpretare originală a dificilului text În faţa legii). Dintre filosofi, Nietzsche, Wittgenstein şi Kierkegaard beneficiază de o atenţie specială. Este interesant că Ştefan Afloroaei caută să motiveze până şi atitudinea sceptică sau de respingere manifestată de unii filosofi cu privire la universul celor absurde sau lipsite de sens (cum este şi cazul lui Aristotel, a cărui intransigenţă, pe alocuri, trebuie explicată prin aversiunea sa faţă de derapajele sofiştilor).

Autorul mărturiseşte (la p. 11) că datorează mult lecturii unor scrieri semnate de Eugeniu Coşeriu, Umberto Eco, Arthur C. Danto şi Graham Priest. Dintre aceştia, cel mai preţuit pare a fi Eugeniu Coşeriu, dacă judecăm şi după spaţiul pe care îl ocupă în economia lucrării lui Şt. Afloroaei reproducerea ideilor coşeriene referitoare la absurd (vezi îndeosebi p. 134-142). Într-adevăr, Coşeriu a afirmat (şi nu doar o dată) că dacă absurdul poate fi gândit, el poate fi şi exprimat. De asemenea, a susţinut că despre iraţional se poate discuta raţional; despre ceva absurd se poate vorbi într-un mod foarte coerent (de aceea, corect este să spunem că teatrul lui Eugène Ionesco este un teatru al absurdului, şi nu un teatru absurd). Lingvistul de origine română a arătat (frecvent) în ce situaţii anumite enunţuri, socotite de logicieni drept absurdităţi tipice, au sens, fiind perfect acceptabile; în ce tipuri de discurs se întâlnesc aceste expresii, prin ce procedee iau naştere ş.a.m.d.

În acelaşi timp, nu pot să nu observ că atât Ştefan Afloroaei, cât şi Eugeniu Coşeriu aplică în practica lor hermeneutică principiul încrederii, care presupune, totodată, o mare generozitate faţă de discursul/textul celuilalt: interlocutorul (chiar şi în dialog „peste timp”) trebuie considerat, încă de la început, un om de bună credinţă, căruia se cuvine să-i acordăm „prezumţia de sens”; abia după ce vorbitorul cu pricina ne înşală grav aşteptările, păcătuind prin nonsensurile exprimate, îi vom retrage încrederea acordată.

Înclin să cred că Ştefan Afloroaei este încă şi mai generos/tolerant decât alţi interpreţi, după cum o dovedeşte subsecţiunea nr. 10 a cărţii sale, subsecţiune intitulată Oameni absurzi şi idei absurde (Kant). Aici autorul comentează unele afirmaţii kantiene (din Logica generală) în felul următor: „Deşi oamenii pot sesiza în mod obişnuit ceva absurd, nu toţi sunt atenţi la prezenţa acestuia. În astfel de cazuri, ne spune Kant, nu e bine să-i aduci cuiva imediat o acuză, să-i spui verde în faţă că nu a înţeles cum se cuvine sau nu s-a exprimat corect logic. Mai potrivit ar fi să începi «prin a-i face evidentă această aparenţă». A reproşa cuiva faptul că a comis o judecată absurdă «este întotdeauna un defect personal, care trebuie evitat». Dacă se convinge singur de eroarea săvârşită, cel cu care discuţi este rezonabil. «Dacă persistă, atunci este desigur un om absurd; iar în această situaţie nu mai este nimic de făcut. El a devenit prin aceasta incapabil şi nedemn de alte corectări şi respingeri. Căci unei persoane absurde nu i se poate demonstra propriu-zis nimic, orice argument ar fi zadarnic»” (p. 77)⁵. Iată, am zice, o situaţie în care principiul încrederii încetează să se mai aplice, un caz în care încrederea acordată i-a fost retrasă interlocutorului...

Numai că Ştefan Afloroaei consideră că o astfel de concluzie (deşi logică, pe cât se pare) este una „definitivă şi oarecum tristă, gravă”
(p. 77). Cele spuse de Kant în privinţa „omului absurd” îi oferă autorului prilejul formulării mai multor întrebări şi reflecţii (care dezvăluie, de fapt, propria-i manieră de lucru): „Să fie într-adevăr orice argument zadarnic în cazul acestui om? Dar există un asemenea om? Ne dăm seama că nimeni nu poate fi considerat absurd prin natura sa. Şi nimeni nu e străin întru totul celor absurde. În acest caz, e curios că filosoful nu spune altceva în legătură cu situaţia de mai sus. Bunăoară, nu spune că ar trebui încercat de mai multe ori – eventual ori de câte ori e cazul – să dovedeşti celui cu care discuţi aparenţa adevărului. Nici că ar trebui să vezi dacă nu cumva are dreptate, fie prin una dintre intenţiile sale, fie sub un înţeles distinct al celor exprimate. [...] Firesc ar fi, probabil, să te întrebi dacă nu cumva nonsensul afirmaţiilor sale are o justificare, dacă nu cumva este mai elocvent decât sensul oferit în aceeaşi chestiune de simţul comun” (p. 78-79)⁶.

*

Trebuie subliniat că la Profesorul Ştefan Afloroaei toleranţa este dublată de exigenţă. Nu este niciun paradox aici. După cum libertatea fără reguli/norme nu este o libertate veritabilă, ci este, de fapt, libertinaj (conducând la haos sau la barbarie), tot astfel, toleranța fără exigență duce la rezultate nefericite asemănătoare. Or, Profesorul Afloroaei nu face rabat de la exigență și o recomandă atunci când are ocazia.

Pe firul acestei idei vom atinge şi chestiunea discipolatului, aşa cum reiese ea din cele scrise şi practicate de Ştefan Afloroaei. Bunăoară, în cartea Cum e posibilă filosofia în estul Europei (Polirom, Iaşi, 1997) descoperim două capitole intitulate Discipoli, magiştri şi eretici (p. 132-140), respectiv Condiţia discipolatului în filosofie (p. 141-155). Acesta din urmă conţine secţiuni precum Moduri ale discipolatului în filosofie, Morfologia iniţierii ş.a.m.d. Notează, cu acest prilej, Profesorul Afloroaei că în filosofia europeană veche pot fi identificate cel puţin „trei forme clasice ale relaţiei magistru-discipol”: modelul stoic, modelul sceptic şi modelul creştin (ibid., p. 143). În schimb, în perioada modernă a filosofiei „dominantă pare să devină voinţa de negaţie sau, mai exact, voinţa de diferenţă a unei conştiinţe”. De data aceasta, „discipolatul aduce cu sine o formă de paricid filosofic, el presupune cu necesitate uciderea simbolică a magistrului” (ibid., p. 147). [Să se vadă ca exemple, în acest sens, Fichte în raport cu Kant, Nietzsche în raport cu Schopenhauer etc.]

Pentru spaţiul nostru, este constatată „o situaţie mai aparte a discipolatului”. Importanţi iniţiatori în filosofie – ca Nae Ionescu şi Constantin Noica, dar şi alţi profesori renumiţi – au transmis ideea că „filosofia decisivă s-a făcut în altă parte, că ea aparţine altor spaţii mentale, precum cel grec sau cel german” (ibid., p. 154). „Toate acestea au făcut ca în filosofie, la noi, să se depăşească arareori modelul stoic de comunicare. Rar s-a realizat aici discipolatul de tip adversativ sau eretic, aşa cum am văzut că s-a întâmplat în mediul modern occidental” (ibid.). O atare atitudine este, până la urmă, una păguboasă: „În ultimă instanţă, discipolul stoic nu critică şi nu pune în discuţie, nu neagă şi nu denunţă utopia magistrului său. Când se întâmplă totuşi să dea la iveală ceea ce nu pare a fi în ordinea lucrurilor, el o face cu acea bună cuviinţă care lasă totul ca şi neatins. Discipolatul de tip stoic este unul smerit, pătruns de o devoţiune care nu-i îngăduie să spargă definitiv cercul gândirii şi să instituie un gen de alteritate radicală. Este posibil ca sensul diferit pe care l-a dobândit tradiţia în această parte a lumii să explice, măcar într-o privinţă, aerul stoic în care respiră aici filosofia” (ibid., p. 155).

Concluzia (şi recomandarea implicită) este următoarea: „Gânditorii importanţi din acest spaţiu cultural nu au avut parte, din păcate, de o frumoasă şi eficientă adversitate. Critica filosofică a fost fie întâmplătoare, fie cu totul absentă. Lectura celor care tindeau să devină adevăraţi magiştri s-a făcut adesea cu o pioşenie care i-a împins pur şi simplu în uitare. Or, această situaţie ne priveşte acum pe toţi, obligându-ne să revedem într-o lumină mai crudă sau mai rece tot ceea ce s-a întâmplat” (ibid.)⁷.

Să vedem cum se prezintă un astfel de raport dinspre maestru către discipol. Profesorul Ştefan Afloroaei nu doar că a abordat problema discipolatului în scrierile sale, ci, totodată, a şi cultivat o excelentă relaţie cu discipolii săi, creând la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi o şcoală, o familie de gândire, cu membri precum George Bondor, Corneliu Bîlbă şi alţii, merituoşi continuatori ai Magistrului. Pe toţi Profesorul Afloroaei i-a îndrumat cu eleganţă şi cu delicateţe, cu încredere în posibilităţile lor de dezvoltare, neasuprindu-i cu „adevărurile” sale, ci, dimpotrivă, încurajându-i să fie independenţi în gândire⁸.

O fostă studentă şi doctorandă a Profesorului, Dana Ţabrea, a scris în felul următor în deschiderea cărţii ei: „Doresc să-i mulţumesc pe această cale [Profesorului Ştefan Afloroaei] pentru cazuistica destinsă pe care a practicat-o în cazul meu, înţelegând că eram genul de doctorand pe care e bine să-l dirijezi cu migală şi discreţie, dar lăsându-l în cea mai mare parte în apele lui.”⁹. Aşa este. Numai că trebuie imediat completat că Profesorul Afloroaei „te lasă în apele tale” doar după ce a văzut în prealabil „în ce ape te scalzi” şi s-a asigurat că eşti un bun „înotător” (sau chiar „scufundător”).

Toate acestea izvorăsc firesc din reala preocupare a Domnului Profesor Ştefan Afloroaei pentru „celălalt”, din credinţa că nu te poţi înţelege adecvat pe tine însuţi şi nu poţi înţelege lumea înconjurătoare fără raportarea la celălalt, fără dialogul deschis cu celălalt.

Note:

¹ În acest articol reiau o parte din textul meu (cuprins într-o Laudatio) pe care l-am scris cu prilejul acordării titlului de doctor honoris causa Profesorului Ștefan Afloroaei de către Universitatea „Danubius” din Galați la 24 octombrie 2018.

² Vezi, pentru ceea ce urmează, Cristinel Munteanu, [recenzie la] Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, Bucureşti, 2013, 214 p., în „Diacronia”, nr. 8/2018 (https://www.diacronia.ro/ro/journal/issue/8/A125/ro).

³ Adaug aici o listă a cărților scrise și publicate de Ștefan Afloroaei: Ipostaze ale raţiunii negative. Scenarii istorico-simbolice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991; Întâmplare şi destin, Institutul European, Iaşi, 1993; Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994; Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Polirom, Iaşi, 1997; Locul metafizic al străinului (în colaborare), Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2003; Metafizica noastră de toate zilele, Humanitas, Bucureşti, 2008; Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, Bucureşti, 2013; Fabula existenţială. Cu privire la distanţa dintre a trăi şi a exista şi alte eseuri, Polirom, Iaşi, 2018; Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, credințe, Polirom, Iași, 2021.

⁴ În acest context, aş menţiona şi cartea lui Andrei Cornea, O istorie a nefiinţei în filosofia greacă (Humanitas, Bucureşti, 2010), în care autorul se ocupă de felurile în care grecii antici au tratat problema nefiinţei (a nimicului sau a neantului). După cum demonstrează Andrei Cornea, vechii greci au manifestat trei tipuri de atitudine în raport cu un atare subiect: (1) o atitudine/viziune anti-meontologică, (2) una meontologică şi (3) alta ontologică. Foarte pe scurt, anti-meontologia interzice discursul despre nefiinţă, meontologia (de la v.gr. mè ón ‘nefiinţă’) îl acceptă (şi îl practică), iar ontologia ignoră complet o asemenea temă de reflecţie şi de discuţie. Mai trebuie spus că meontologia este preocupată, mai curând, de „nefiinţa secundă” (cum o numea Costantin Noica), şi nu de „nefiinţa primă” (adică nimicul sau neantul absolut). Ca să reiau o analogie lămuritoare oferită de Andrei Cornea, tăcerea în sine (ca absenţă a sunetului, dar şi a muzicii) corespunde nefiinţei prime, în timp ce pauza din discursul muzical corespunde nefiinţei secunde. La fel, în semiotică şi în lingvistică, de pildă, aşa-numitele „semne zero” (cum este şi cazul „morfemului Ø” din gramatică) ţin de o atare nefiinţă secundă. O distincţie similară operează şi Ştefan Afloroaei atunci când face următoarea precizare într-o notă de subsol: „Am preferat să spun «lipsit de sens», şi nu «fără sens», întrucât cele fără sens pot să apară – în anumite condiţii – cu sens. În schimb, ceva lipsit de sens s-ar plasa dincolo de zona de posibilitate a celor cu sens şi fără sens” (Şt. Afloroaei, op. cit., p. 34). Cred că cele „lipsite de sens” s-ar încadra (în acest caz) în sfera nefiinţei prime, iar cele „fără sens” s-ar include în sfera nefiinţei secunde.

⁵ Citatele reproduse sunt din Immanuel Kant, Logica generală, traducere de Alexandru Surdu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 110.

⁶ Fără îndoială, această excelentă carte a filosofului Ştefan Afloroaei este o scriere din care se pot extrage foarte multe învăţăminte. Ea nu se adresează numai celor care se îndeletnicesc cu filosofia. Sunt convins că, odată citită, ea va aduce beneficii de ordin spiritual şi satisfacţii intelectuale tuturor oamenilor de cultură.

⁷ Vezi şi observaţia filosofului britanic R.G. Collingwood (unul dintre gânditorii preferaţi ai Profesorului Ştefan Afloroaei): „Teoretic, relaţia dintre filosofia criticată şi cea care critică este relaţia dintre doi termeni adiacenţi în cadrul unei scări de forme – formele unei unice filosofii în dezvoltarea ei istorică; iar în practică, este bine cunoscut că cei mai buni critici ai cuiva sunt discipolii lui, iar cei mai buni dintre discipoli sunt totodată şi cei mai critici” (R.G. Collingwood, Eseu despre metoda filozofică [1933], Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 198).

⁸ Aşadar, într-o cu totul altă manieră decât cea de care a avut parte Gadamer în raporturile sale cu maestrul său, Heidegger. Iată o mărturisire târzie: „În rest, scrisul a rămas multă vreme pentru mine un adevărat chin. Întotdeauna am avut blestematul sentiment că Heidegger mă priveşte peste umăr atunci când fac lucrul acesta” (Hans-Georg Gadamer, Autoprezentare [1975], în Idem, Adevăr şi metodă, Teora, Bucureşti, 2001, p. 711).

⁹ Dana Ţabrea, Dezvoltarea metafizicii ca hermeneutică: Robin George Collingwood. O filosofie practică, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 11-12.

The Philosopher Ștefan Afloroaei – an Exemplary Researcher and Teacher

Keywords: philosophy; meaning; absurd; tolerance; the relation between teacher and disciple

From the very beginning, the title of Professor Ştefan Afloroaei’s book instantly raises in the reader’s mind such questions: How should we look differently at the world of the absurd? What are the various types of standpoints? The author believes the title could be reformulated as follows: Looking Comprehensively at the World of the Absurd, in which the word comprehensively does not only refer to the process of grasping/revealing the meanings of the respective world, but also to the tolerance (or benevolence) towards the “right to meaning” of such a universe. As a matter of fact, this attitude, which characterized the author in all his interpretative demarches, is embodied in many books (with topics such as the hypostases of negative reason, “vocation of failure”, the “alien” or the representation of the “other”, and “the daily metaphysics” etc.).