Ștefan Afloroaei – un filosof de partea literaturii

Filosofia din zilele noastre devine un domeniu din ce în ce mai exotic în virtutea grabei existențiale, determinată parțial, apoi pe nesimțite într-o mare măsură, și de avansul tehnologic caracteristic epocii în care trăim. Cercetarea în filosofie rămâne, deși de o profunzime salvatoare întotdeauna, într-o marginalitate a cotidianului. Vorbim deci despre un context cultural în care întâlnirea cu cărțile lui Ștefan Afloroaei ne prilejuiesc revizitări consistente ale traseului gândirii pe care l-a parcurs umanitatea până acum, pentru a învinge vertijul instantaneului. În plus, în timp ce toate celelalte domenii îți procură prin studii, aproape automat, și un statut profesional, dacă studiezi filosofie nu este de la sine înțeles că devii un filosof în afara unui exercițiu aplicativ pe măsura acestei materii. Prin cărțile sale Ștefan Afloroaei duce mai departe tradiția gândirii cel puțin printr-un model de abordare interdisciplinară exemplar. Și anume prin reluarea unor discuții privind teme fundamentale și resituarea unor concepte-vedetă din operele vechilor înțelepți în registrul ficțiunii literare. Așa s-a constituit, de exemplu, volumul de analiză reflexivă a unor opere literare Fabula existențială (Editura Polirom, Iași, 2018), din care ambele domenii au de câștigat în mod inerent: filosofia își testează flexibilitatea conceptelor în modul lor esențial de a numi lucrurile, iar literatura scapă momentan de sub ocheanul structuralist, pătrunzându-se de sine dincolo de discurs, plăcerea estetică îmbogățindu-se cu o savoare meditativă.

Fabula existențială este un volum de eseuri în care sunt puse față în față concepte filosofice grele care se dovedesc a fi insuficient definite în raport cu ficțiunea – o existență răsturnată, drept experiență a căutării „lumii adevărate”. Iar această insuficiență conceptuală este tocmai terenul și mobilul gândirii „mai departe” sau, ca să preluăm un termen al autorului din chiar titlul unei cărți a gândirii, „altfel” (Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, București, 2013).

Cum să-l citești pe Hamlet altfel? Sau cum să interpretezi tabloul lui Van Gogh Scaunul lui Vincent altfel? Cum să vezi saltul de la existență la trăire pornind de la Toate numele lui Saramago? Cum să-l asculți pe un altfel de Dumnezeu ca pe un ego detașat de propria persoană, pornind de la Frații Karamazov? Cum să cunoști liniștea și absoluta libertate interioară după ce credeai că ești liber existențial, printr-un schimb de statut cu propria slugă în Stăpân și slugă de Lev N. Tolstoi? Cum să cunoști terifiantul prin imitația unei existențe străine pornind de la Animalele din oglinzi de Jorge Luis Borges?  La toate aceste întrebări găsim posibile ample și interesante răspunsuri în Fabula existențială. În demersul său de reperare a fabulei existențiale, Ștefan Afloroaei actualizează deopotrivă discuțiile despre frumos ca tensiune intersubiectivă, bazată pe contraste în registrul sensibilității, despre artă ca sens și simț al vieții și, prin urmare, ca adevăr, despre a fi, a exista și distanța dintre acestea, într-o constelație integratoare de alte concepte tangente.

Un element comun care structurează abordarea de față este confruntarea cu limita, iar limita nu este tocmai o realitate impunătoare în sine, precum moartea sau iubirea, sau durerea, ci este vorba de obicei despre o limită insolită, inconștientă, acolo unde nu o bănuim că există: de exemplu, forța de a coborî în simplitate aș spune că este una dintre limitele care îi atrag atenția în mod surprinzător lui Ștefan Afloroaei, încercând să-l interpreteze pe Tolstoi atunci când scoate în evidență motivul dedublării interioare din Stăpân și slugă. În povestirea clasicului rus sunt alăturate două vieți, doi oameni, două atitudini foarte contrastante. Unul este stăpânul, un om ambițios, cu o voință și o putere de a reuși de neînvins și cu o încredere în sine și în viață de nezdruncinat, altul este sluga umilă și modestă, recunoscătoare, atoateiertătoare și primind viața cu toate ale ei în tihna modestiei. Cei doi apar la un moment dat într-un pustiu răscolit de viscol, departe de orice reper salvator și în pericolul iminent de a fi înghițiți de zăpadă și ger. Este momentul în care lui Vasili Andreici, stăpânul, i se zdruncină din temelii convingerile, coborând inițial în hăul angoasei, al pierderii, al morții, dar toate astea ricoșând într-un gest de solidaritate cu sluga sa atunci când aceasta este văzută zăcând amorțită și acoperită de zăpadă. E momentul în care stăpânul devine slugă, se aruncă să-și salveze aproapele, dar nu sluga, de data asta. Are loc aici un schimb de identități, stăpânul devine slugă, iar sluga devine stăpânul servit și salvat. Totuși cel „câștigat”, paradoxal, este stăpânul devenit slugă, pentru că este cel care cucerește această capacitate de coborâre și apropiere în simplitate de un aproape al său, iar divina seninătate și bucurie de pe chip în final este dovada unei autodepășiri, a unei recuceriri temporale autentice prin recunoașterea limitelor proprii, a fragilității sale iremediabile. Un teren fructuos pentru o repunere în cauză a filosofiei la care Ștefan Afloroaei procedează cu o atenție și sensibilitate deosebite, identificând prin această turnură tensiunea și distanța dintre a exista și a trăi. „Ce anume este însă de-a dreptul surprinzător în acest loc? Faptul că el însuși există apare neobișnuit de concret și sensibil, mai concret decât orice altceva, chiar și decât acea viață pe care o dusese până atunci. Pentru cititor e aproape șocantă această concretețe simplă a ființei lui. De obicei, ființa unui om, când totuși vorbim de așa ceva – ne apare cu totul altfel, nevăzută sau eterată, sau insesizabilă, sau pur și simplu abstractă. (...) Mai toate abstracțiile de altădată – viață și moarte, soartă și putere nevăzută – vin acum asemenea unor făpturi în fața lui. Le simte nemijlocit, în felul celor văzute aievea, precum urmele pe zăpadă ale calului și tufișurile din preajmă. Își dă seama că acum dacă ceva e ales, apare ca alegere de sine, iar dacă e ratat, e o ratare de sine. (...) Însă, acum, el însuși există. Se privește oarecum de dincolo de sine, caută pentru cel care este un înțeles și un posibil loc. Își vede încercată existența ca atare, o resimte în felul unei prezențe amenințate direct, împinse deja la marginea timpului” (p. 178-179). Aici avem de a face, în viziunea filosofului, cu sfârșitul unei vieți, o destrămare a acesteia, o năruire a reperelor ei, care este căderea în abstract, de fapt. „Diferența între a trăi și a exista apare de această dată în cu totul altă lumină. Abstractă tinde să fie tocmai viața deja trăită (nu ființa ca un concept abstract de care se ocupă de obicei mintea unui gânditor – n.n.), cea care avea în spate o voință excesivă de sine, iar cu adevărat concretă apare însăși ființa acestui om, așa cum survine în câteva gesturi care până atunci îi fuseseră străine. Aici, în povestea acestui stăpân care în ultima clipă slujește propriului slujitor, ființa lui este absolut concretă. Ea se întrupează, să spunem așa, în tremurul cărnii și în cuvântul de încurajare spus celuilalt, în lacrimile ce însoțesc o bucurie venită din senin” (p. 179).
Iar în continuare avem o descifrare a acestor complexe concepte, a trăi și a exista, care se întrepătrund pe alocuri în autenticitatea ființei, în modurile acesteia de manifestare. Autorul afirmă în acest context literar că „am putea admite ideea că oricând se pot distinge mai multe niveluri ale trăirii. Cu fiecare chip al vieții – de la cel elementar și până la cel care face din el însuși o problemă și o miză decisivă – se poate recunoaște un nivel al trăirii. Și fiecăruia dintre acestea îi corespunde un  mod de existență. Nu aș respinge o asemenea idee, clară, într-o privință. Doar că ar trebui să vedem, cel puțin uneori, inegalitatea uriașă dintre faptul de viață și cel de existență, dezacordul dintre ele, felul în care se ocultează reciproc. Ai impresia câteodată că descriu două mărimi invers proporționale: cu cât faptul vieții obișnuite „crește” (devine tot mai expansiv și mai evident în voința care-l susține), cu atât faptul de existență „scade” (se retrage și câteva gesturi și acte, aproape neînsemnate pentru voința excesivă de a trăi)” (p. 179).

Ștefan Afloroaei nu evită antrenarea în acest joc al interpretărilor nume care au determinat istoria filosofiei: Epictet, Aristotel, Platon, Kant, Nietzsche, Heidegger, Husserl, Deleuze, James, Reis, Gadamer, Todorov, Foucault, Danto, Kundera, Derida, Rorty, Eco, Lévinas, dar și Eliade, Coșeriu, Cioran ș.a. dinspre care ne vin majoritatea conceptelor filosofice importante – ființă, frumos, bine, viață, moarte, fericire, existență, iubire etc.

Iar pentru că moartea face parte din viața și temporalitatea noastră proprie, aflăm, printre altele, din cartea lui Ștefan Afloroaei, printr-o abordare conjugată dintre filosofie și literatura de ficțiune, de exemplu, ce ar putea fi mai teribil decât moartea și de ce și care ar fi de fapt principala învățătură a vieții noastre și grija noastră esențială. Anume că mai înfricoșător decât suflul morții este atunci când nu-ți mai aparții, când nu ai parte nici măcar de „fericirea” propriei disoluții... O reflecție pe marginea povestirii lui Jorge Luis Borges Animalele din oglinzi, în care este vorba despre niște făpturi de altădată din oglinzi, care aveau o viață proprie, o libertate proprie și propria temporalitate, locuind libere printre oameni, intrând și ieșind din oglinzi nestingherit, până când au îndrăznit să atace și să lupte sângeros cu lumea oamenilor din dorința de a o cuceri, însă au fost învinse, iar pedeapsa lor a fost nu moartea, ci condamnarea la o inexorabilă imitație, la o replicare morbidă a vieții altora, la o suspendare în absolut a vieții lor individuale. „Atunci când se suspendă viața și moartea unei făpturi, se suspendă timpul ei propriu. Experiența terifiantă a ființelor din oglinzi este în fond cea a unui timp absolut impropriu. Închise în temnița oglinzii, timpul însuși devine o umbră a timpului. Nu este anulat ca atare, însă devine o simplă repetiție. Apare asemenea unei eternități vide, căzute, ce diferă totuși de cea pe care o descrie Emil Cioran în ultimele pagini din Căderea în timp. Deși înseamnă repetiție la nesfârșit, nu trecutul se repetă acum, oboseala nu este a cuiva care, atins mereu de ceea ce a fost sau nu a fost, se vede fără prezent și viitor. Făpturile întemnițate în oglinzi nu mai resimt nimic propriu, nici măcar senzația disoluției lor” (p. 110).

Fabula existențială constituie un adevărat manual de (re)lectură reflexivă a ficțiunii, unul de învățare a gândirii despre viața noastră și a altora, un exercițiu întotdeauna util pentru redescoperirea plăcerilor lecturilor clasice sau mai noi, raportate la prezentul și concretețea ființei noastre, a cititorului. Aș încheia, mulțumindu-i profesorului Alforoaei pentru demersul de a aduce mai aproape de viețile noastre concrete înțelepciunea lumii, cu un citat din Shopenhauer, pe care-l regăsim în analizele Fabulei existențiale: „Primii patruzeci de ani ai vieții ne dau textul, cei din urmă treizeci, comentariul, fără de care nu am putea cunoaște adevăratul înțeles și conex al textului, precum și morala și toate finețele lui. Spre sfârșitul  vieții e ca spre sfârșitul unui bal mascat, când se scot măștile. Acum vedem în adevăr cu cine am avut de a face în decursul vieții. Căci caracterele s-au dezvelit, faptele și-au dat roadele, operele au aflat aprecierea lor meritată și iluziile au dispărut”.

Ștefan Afloroaei – a philosopher on the side of literature

Keywords: Being; temporality; loneliness; death of time; life; existence; meaning; art; beauty; nothing

This  article is a chronicle of the volume of philosophical essays The Existential Fable, signed by the Romanian philosopher Ștefan Afloroaei. The text affirms the merit of the Afloroaie to approach a series of philosophical concepts in their functionality regarding the literary reception. It also emphasizes, with concrete examples from classical literature, the double benefit of the two fields conjugated in this exercise: testing the applicative flexibility of fundamental philosophical concepts and overcoming and enriching the structuralist model of literary analysis.