Singurătate și simț al vieții (I)

Dedic aceste pagini mamei mele, Elisabeta Afloroaei (1927-1993),
a cărei viață a făcut loc unei lungi întâlniri cu singurătatea.

Nu e ușor de înțeles, astăzi, percepția prevalent negativă a singurătății. De cele mai multe ori, doar negativă. Sigur, mulți oameni se plâng de singurătate, acuzând acest fapt apăsător sau dureros pentru ei. Deopotrivă, auzim mereu spunându-se că fenomenul, în forme grave sau îngrijorătoare, s-ar extinde continuu în acești ani. Eventual, că ar privi însăși condiția omului de astăzi, căderea definitivă într-o lume atrasă mai ales de eficiență imediată, performanțe tehnice și noi pasiuni¹.

Însă nu ar trebui să dramatizăm atât de ușor, nici să dăm curs unor enunțuri ultimative, aparent profetice, care ne spun, de pildă, că omul este acum mai singur ca niciodată, într-o lume indiferentă sau lipsită de sens... În fond, ca să anticipez puțin, singurătatea e proprie făpturii umane, chiar dacă uneori pare absentă sau irelevantă. Omul poate să o resimtă în multe feluri, poate trăi atât teama de singurătate, cât și nevoia de-a o regăsi pentru sine. În unele situații o suportă greu, în altele o caută sau o cultivă. Prin urmare, modul în care e întâmpinată sau trăită poate da seama de sensibilitatea noastră, de unele alegeri sau credințe care ne orientează în lumea vieții. Cu alte cuvinte, de ceea ce am putea numi simț al vieții.

Unele motivații ale percepției negative a singurătății, în acest timp, pot fi legate de înseși evenimentele în curs. Bunăoară, schimbările radicale (cu libertăți neașteptate și ambigue) în viața unor comunități, migrația peste țări și mări a unor mari grupuri de oameni, impactul neprevăzut al noilor forme de comunicare sau, mai recent, pandemia ce pare să nu aibă sfârșit și războiul absolut cumplit din Ucraina. Asemenea întâmplări generează ușor distanță socială sau izolare, exil și pribegie, refugiu sau abandon. Reușesc să zdruncine din temelii și chiar să disloce unele moduri de viață, cu acele locuri și ritmuri ce păreau cât de cât stabile, ca să arunce aproape totul într-o mișcare de felul celei vertiginoase, greu de stăpânit. În consecință, tot mai mulți oameni se pot vedea pe neașteptate singuri.

Cu asemenea întâmplări în față, par de înțeles lamentația frecventă în legătură cu starea de singurătate și portretul negativ al acesteia. Doar că nu sunt în orice privință de înțeles, nu pot fi luate ca de la sine înțelese. Unele situații sau fapte apar lăsate deoparte, dacă nu cumva ignorate complet. Le-am amintit cu alt prilej, însă revin aici la câteva dintre ele.

Mai întâi, faptul că singurătatea nu e resimțită doar de cei aflați în situații dificile sau cu adevărat dramatice. Nu presupune întotdeauna izolarea în ordine socială sau afectivă, nici distanțarea cuiva de acei oameni alături de care a trăit multă vreme. Prin urmare, nu poate fi asociată de fiecare dată cu ceea ce înseamnă, de exemplu, separare, abandon, exil, refugiu, pribegie sau marginalizare. Sentimentul singurătății poate fi trăit de oricine dintre noi și în diferite moduri. Poate fi trăit chiar și alături de cei apropiați sau împreună cu ei, inclusiv când cineva are parte de grija atentă a celorlalți. Deși te afli printre ceilalți sau alături de ei, te atinge pe neașteptate aerul singurătății.

Apoi, singurătatea nu e trăită doar ca o formă de suferință. Uneori, într-adevăr, exprimă un deficit dureros în relația cu ceilalți, pierderea apropierii celorlalți sau chiar o formă de abandon. Doar că, alteori, poate fi întâlnită cu o anume seninătate, cu sentimentul a ceva așteptat și eliberator. Nu apare întotdeauna asemeni unui gol care se tot extinde între sine și ceilalți. În unele cazuri, survine, de exemplu, asemeni unei regăsiri de sine, sau asemeni situării acolo de unde poți vedea din nou ce e firesc să faci ori să cauți.

Aș aminti aici încă un fapt, bine clarificat cu ani în urmă de către Hans-Georg Gadamer în studiul Însingurarea ca simptom al înstrăinării de sine. După ce distinge între singurătate și însingurare (și, cu aceasta, între singurătate și înstrăinarea de sine), are în vedere câteva situații în care singurătatea e căutată ca atare. Într-adevăr, singurătatea poate fi căutată cu grijă, fie ca loc propriu al intimități, fie ca prilej de reflecție și reculegere, atmosferă potrivită a unor experiențe personale. Dar și ca o condiție de a lucra în mod propriu („liber”, „autonom”), eventual într-o manieră bună sau eficientă.

Ar mai fi un motiv care ne lasă a înțelege că starea de singurătate nu poate fi socotită negativă prin ea însăși. Este vorba de acel înțeles pe care îl regăsim ori de câte ori ne întoarcem de la expresia substantivală („singurătate”) la cea verbală („a fi singur”). Or, a fi singur nu înseamnă doar a fi izolat sau uitat de ceilalți. Aș spune că înseamnă, înainte de toate, a te regăsi ca prezență distinctă, ca ființă care se anunță prin ea însăși, care poate să răspundă prin ea însăși. Desigur, nu în absolut prin ea însăși, dar suficient pentru a fi vorba de cineva anume, de o persoană cu chip și nume². De altfel, nu ai cum să resimți izolarea de ceilalți sau o formă de însingurare dacă în prealabil nu resimți într-un anume mod propria prezență. Ceea ce doresc să spun este că a fi singur înseamnă, într-o privință, a fi tu însuți. Bunăoară, a fi la tine însuți, a fi cu tine însuți, a fi prin tine însuți. Nu cred că am putea ignora acest sens elementar al singurătății: a fi tu însuți / tu însăți. Îl recunoaștem, de pildă, când spunem despre cineva că poate să facă singur un anumit lucru. Sau că răspunde singur de cele făcute. Eventual, că poate dialoga cu sine, își poate identifica singur unele limite și îndreptățiri³. Faptul e reținut și atunci când se vorbește de singularitate în cazul ființei umane, aceasta fiind văzută ca prezență distinctă și irepetabilă. Cu fiecare om în parte și prin tot ce are caracter propriu (formă de expresie și experiență, comunitate sau fapt de creație), omul apare ca o prezență singulară⁴. Sau, cum spunem adesea, personală. Poate fi regăsit deopotrivă împreună cu ceilalți și singur, se anunță deopotrivă ca ființă în comunitate și prezență singulară. Or, doar o prezență personală și întrupată poate trăi, într-un mod sau altul, starea de singurătate.

Aș adăuga aici încă un gând, pentru mine mai important decât altele. În percepția și trăirea singurătății contează întotdeauna simțul vieții, așa cum se manifestă acesta în cazul fiecăruia dintre noi. Contează, așadar, modul de a percepe cursul vieții și de a-l întreține sau de a-l cultiva⁵. Astfel îmi explic faptul că, în una și aceeași situație, cineva suferă singurătatea, iar altcineva o caută; cineva se simte părăsit, iar altcineva se simte liber; cineva trăiește anxios când se vede singur, iar altcineva cu bună dispoziție. În definitiv, una și aceeași persoană poate trăi în moduri diferite faptul singurătății. Bunăoară, când ajunge să urască pe cineva, va suporta greu singurătatea adusă de resentimentele sale, însă când iubește sau se dedică celorlalți, va căuta locul unei anumite intimități. De aceea cred că nu atât împrejurările conduc la trăirea diferită a singurătății, cât un anumit simț al vieții, felul în care pulsează acesta, mai intens sau mai estompat, mai frust sau mai rafinat.

Plecând de aici, am putea înțelege unele situații aparent ciudate, precum faptul că omul poate să fie singur și să nu se simtă singur. Eventual, să se simtă singur tocmai atunci când se află printre ceilalți. Deopotrivă, poate să se simtă singur atât de unul singur, cât și în doi sau în mai mulți, chiar ca un întreg grup (precum, astăzi, din păcate, grupurile celor rămași în zonele de conflict din estul Ucrainei, aflate sub bombardamente continue). Uneori, omul se simte în egală măsură singur și alături de ceilalți. Altfel spus, solitar și solidar, ca să reiau cuvintele întrezărite pe pânza unui pictor dintr-o nuvelă a lui Camus, Jonas sau artistul la lucru. Această conjuncție existențială – uneori ambiguă – îi este proprie omului⁶. Singurătatea nu se opune solidarității decât în anumite situații, ca atunci când e trăită într-o manieră pur egocentrică, sau, eventual, când ia forma alienării de sine.

Contează de fiecare dată felul în care cineva își percepe cursul vieții și așteptările sale cu privire la sine sau la ceilalți. Contează, de exemplu, confruntarea liberă cu propriile posibilități de a fi, puterea de alegere cu privire la sine și credința sa de viață. În definitiv, singurătatea poate fi asumată ca atare printr-o anumită credință de viață. Să ne amintim de cei care, după 1948, s-au retras în munți ca să lupte împotriva puterii bolșevice sau comuniste. Merită oricând amintite numele lor, mai ales astăzi. De exemplu, Teodor Șușman, din Munții Apuseni, deopotrivă Ion Uță, din Severin, Gavrilă Ogoranu, fost student la Cluj, Toma Arnăuțoiu și Petre Arnăuțoiu, din zona Muscelului, Maria Plop sau Elisabeta Rizea, Constantin Jubleanu și alții. Dacă avem în vedere ce se întâmplă astăzi în nord-estul Europei, exemplul lor este cu adevărat memorabil. Știau bine că sunt puțini și izolați de lume, că lupta lor seamănă într-o privință cu nebunia lucidă a unor visători, însă au lăsat în urmă totul și au ales să-și dedice viața unei cauze realmente nobile. Au trăit până la sfârșit cu credința că viața liberă e posibilă aici în continuare și că trebuie apărată cu orice preț. La fel și în cazul singurătății celor care, întrucât au rezistat înregimentării în noul sistem, au fost duși în lagăre sau închiși pentru mulți ani, unii fiind condamnați cu bună știință la moarte. În celula sa de la Aiud, unde și-a trăit ultimele zile din viață, Mircea Vulcănescu s-a simțit deopotrivă solidar și solitar, împreună cu ceilalți și totuși singur în fața propriei vieți. Unii dintre cei condamnați de statul comunist au suportat un regim de izolare foarte sever și ani întregi, precum Corneliu Coposu, care și-a dus cu multă demnitate propria singurătate. Ne putem gândi, deopotrivă, la singurătatea celor deportați sau a celor din exil, a celor cu domiciliu forțat și a celor obligați să-și părăsească familia sau locul unde au trăit.

Există, așadar, multe moduri în care e trăită singurătatea. În unele cazuri, e deplânsă ori acuzată ca atare. În altele, e trăită cu discreție sau în tăcere, fără nicio dramatizare pentru văzul celorlalți. Ai atunci în față un mod demn sau chiar nobil de asumare a singurătății. La limită, există moduri exemplare în care e trăită singurătatea, ca în cazul celui care se jertfește pentru o întreagă comunitate și în numele vieții, sau în cazul celui care se retrage în chilie pentru tot restul vieții sale.

Am cunoscut oameni pe care aș fi tentat să-i numesc simpli, deși nici un om nu e de fapt simplu. Apăreau mai curând în felul unor oameni obișnuiți și retrași, cunoscuți bine doar de câțiva apropiați. Mi-a plăcut să văd că și-au trăit în chip firesc singurătatea lor, nu ca pe o boală veche, nici ca pe o slăbiciune datorată celorlalți și fără să se plângă întruna de așa ceva. Au trăit-o cu demnitate, dându-i, pe cât posibil, un conținut prin lucrările lor de zi cu zi și un sens prin credințele lor de viață. Tocmai astfel de oameni ne lasă ușor a vedea, în definitiv, că e important cum anume întâmpină fiecare dintre noi singurătatea și încercările propriei vieți.

Note:

¹ Textul de față reia, într-o formă puțin refăcută, o parte din conferința susținută la Simpozionul Internațional „Dumitru Stăniloae”, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și Arhiepiscopia Iașilor (secțiunea Învățământ), între 10-13 mai, 2022, având ca temă: „Nu este bine să fie omul singur”. Pandemie – Izolare – Isihie.

² E bine să ne amintim că latinescul singulus (-a, -um) e regăsit mai ales ca adjectiv distributiv al lui unus (-a, -um), când înseamnă „numai unul”, „unul câte unul”, „unul pentru fiecare”. Un alt termen, singularis, propune și mai clar asemenea semnificații: „de unul singur”, „unic”, „personal”. Desigur, singularis poate avea și semnificații grave: „singuratic”, „izolat”, „retras”.

³ Desigur, chestiunea nu e atât de simplă pe cât pare. Referința la sine poate lua multe forme, atât primare, cât și rafinate, atât egocentrice, cât și deschise, aerisite printr-o constantă și bună raportare la ceilalți. Apoi, pot surveni schimbări radicale cu privire la sine. De aceea, întoarcerea la sine – sau dorința de a fi tu însuți – nu se arată oricând pozitivă, eliberatoare.

⁴ Unii filosofi au insistat mult asupra acestor chestiuni, atenți, de exemplu, la diferența dintre actul personal și cele impersonale. De exemplu, Gabriel Marcel sau Constantin Noica. Pentru cel din urmă, persoana umană apare mereu sub semnul excepției întrupate, ca un destin singular; a se vedea, bunăoară, Modelul cultural european, 1988, cap. I („Regula, excepția și nașterea culturilor”).

⁵ În Despre simțul vieții, Polirom, Iași, 2021, m-am referit pe larg la asemenea chestiuni. Am căutat să spun, de exemplu, că acest simț se constituie cel mai adesea ca unul al cursului vieții și al posibilei ei orientări; așadar, ca simț al unor repere omenești ale vieții, nu neapărat al unor bunuri sau realizări. Mai bine spus, ca simț al unor criterii de alegere și evaluare, privind, bunăoară, viața alături de ceilalți, stările de lucruri prezente și viitoare.

⁶ O astfel de corelație poate fi sesizată inclusiv când singurătatea e dureros resimțită, uneori în chip maladiv sau asociată unor maladii. A se vedea, de exemplu, John Cacioppo & William Patrick, Loneliness: human nature and the need for social connection, NY, W. W. Norton & Co., 2008; Alfred Kraus, Existential a prioris and the phenomenology of schizophrenia, în „Dialogues in Philosophy, Mental and Neuro-Sciences”, 3 (1), 2010; Mircea Miclea, Despre fețele singurătății, în „Sinteza” din 28/ 10/ 2014.

Loneliness and sense of life (I)

Keywords: loneliness; sense of life; experience of loneliness; distinct situations of loneliness

The author notesthat people complain about loneliness, sometimes without any obvious justification. At the same time, we often encounter its negative portrait, loneliness being seen only as a deficit in the relationship with others, something that causes suffering. Yet, the loneliness may be experienced either negatively or positively. I believe that it will have to be recognized, one way or another, in what we call sense of life. The loneliness is experienced in a certain way while having a particular sense of life. Starting from these thoughts, the author draws attention to certain situations which, today, can be eloquent for how man relates to oneself and to the world of life.