Inga EDU – Artistul nu îmbătrânește niciodată...

Viorica-Ela CARAMAN: Fiecare artist are propria definiție a artei. Ce înseamnă arta pentru Inga Edu?

Inga EDU: Arta înseamnă pentru mine dialogul cu universul. Arta este lupta interioară a artistului care tinde spre armonie sau echilibru. Iar până și echilibrul pentru fiecare este diferit.

V.-E.C.: Cum și când ați realizat că aceasta este calea pe care o veți urma, pictura?

I. E.: Am realizat mai târziu, după absolvirea facultății. Până atunci mă jucam cu culorile, fără mize, fără constricții. Iar acum înțeleg că libertatea și jocul cu culorile și formele în artă este, de fapt, cel mai important lucru. Și artistul rămâne totuși un copil care se joacă și experimentează continuu, de aceea nu îmbătrânește.

V.-E.C.: Vă amintiți primele dvs. lucrări? Ce emoții aveți legate de acestea și unde sunt ele astăzi?

I. E.: Primele lucrări le-am făcut la lecțiile de pictură în școală. Nu știu unde sunt… Apoi cele din liceul de Arte Plastice „Igor Vieru” le am acasă, nu s-au păstrat toate... Emoții de bucurie când reușeam să pictez sau să desenez și lucrarea ieșea frumoasă, în viziunea mea.

V.-E.C.: Practicați deopotrivă peisajul, portretul, nudul. Pentru mesajul artistic în ce măsură contează haina tematică? Contează și ce pictați pentru a transmite ceva? Sau e doar un detaliu tehnic, ca să spunem așa?

I. E.: Fiecare artist își alege tematica. Cum am zis, arta este o luptă interioară a fiecărui artist. Această căutare are un traseu diferit, pe etape. La mine prima etapă au constituit-o niște compoziții cu orașe și nuduri, portrete de doamne, figura umană era centrul compozițional. Peisajele și naturile statice, florile au apărut mai târziu, când am început cariera. Orașele medievale, care persistă în traseul meu artistic încă din 2002. Mă fascinează aceste ziduri pline de istorie și mister. Orașele și zidurile au văzut multe pe parcursul secolelor și acum ele parcă povestesc istorii și eu vreau să prind firul misterios al acestor evenimente. Mulți m-au întrebat de ce peisajele mele nu au personaje și am răspuns că probabil vreau să păstrez prin zidurile goale misterul perioadei medievale.

Apoi, cu vreo opt ani în urmă, am început drumul de transformare în altă etapă și perioadă. Culorile au devenit mai fove, mai curate, petele mai decorative, mai abstracte, formele au început să se schimbe și, prin urmare, întregul limbaj. Temele pot rămâne aceleași, dar abordarea e diferită și e fundamentală pentru mesaj.

V.-E.C.: Legat de tematica picturii pe care o faceți, am remarcat revizitările etnicului care evadează în abstractul modern, foarte eteric, proaspăt, în pofida specificului vechilor lăicere, grele și intens colorate de la care porniți. Fiind născută la oraș, cum s-a întâmplat această legătură cu rădăcinile noastre, care sunt profund rurale?

I. E.: Cum s-a mai spus în cultura noastră, prin cuvântul lui Lucian Blaga, veșnicia s-a născut la sat. Toată copilăria până la adolescență vacanța de vară am petrecut-o la sat, la bunici. Acolo m-am format în sensul acesta și am îmbibat toate tradițiile și resursele naturii pure și curate. Am fost copiii naturii, fără multe lucruri complicate în jurul nostru, natura fiind principala noastră provocare. Totul era foarte simplu și natural, a fost ceea ce numim deopotrivă acum, foarte în vogă, BIO, ceea ce a contat pentru buna noastră funcționare, având parte de relaxare, destindere psihică. Lumea de la oraș acum plătește scump pentru aceste lucruri, înainte era totul gratis, la discreție. Mi-am ajutat bunica și la țesut covoare, țin minte războiul destul de mare pe care țesea zestrea nepoților. Țin minte cum „juruia” un anume covor pentru nepoată, ca e mai ochios, deci e pentru o fată, altul pentru fratele, că este băiat. Eram mici, bunica era tânără și voinică. Avea grijă de 2 copii, lucra și avea și gospodărie: și vacă, și porc, și păsări, grădină, în plus mai și țesea. Nu știu cum le reușea pe toate. Și cocea pâine în cuptor, plăcinte, sarmale, biscuiți de casă. Doamne, ce bun era totul! Fantastic! Papilele mele gustative nu erau pretențioase și era totul simplu și gustos. De acolo vine seria de lucrări pe tema „tradiții”.

Acum lucrez la un proiect nou care se numește „Identitate națională”. Eu m-am născut în Chișinău, dar, în special de o perioadă încoace, simt o legătură sufletească strânsă cu pământul. Eu cred că anume tradițiile noastre frumoase ne fac așa de deosebiți în lume, iar această unicitate dă sens dăinuirii noastre. Acest lucru trebuie păstrat și făcut vizibil. Iată de ce motivația mea este să arăt în tablourile mele unghiul nostru particular de vedere asupra lumii, prin care ne identificăm.

V.-E.C.: Ce stări are un artist în actul creației, ajunge vreodată la mulțumirea de sine, trăiește vreodată sentimentul că gata, asta a fost tot ce a vrut să zică, punct? Cum e în cazul Ingăi Edu?

I. E.: Actul de creație este divers. Câteodată sunt foarte inspirată și lucrarea iese de la sine, ideea și lucrarea poate fi închegată și terminată chiar într-o zi. Câteodată nu. De exemplu, am multe lucrări începute și nu știu cum să le duc la bun sfârșit până azi. Nu am soluția, nu văd finalul. Atunci le las la o parte și revin când simt sau văd metoda sau stilul cum pot să le închei. Am avut o lucrare care timp de 10 ani a stat cu fața la perete, nu știam ce să fac, dar într-o zi am avut inspirația să o termin cu bine, cred eu. Despre inspirație sau idei: ele pot apărea atât spontan, cât și în procesul de lucru. Cum a spus marele artist Ilia Repin, „Inspirația vine când lucrezi cu creionul în mână, adică lucrând. Dacă o aștepți, ea nu va veni niciodată”.

V.-E.C.: Traseul dumneavoastră artistic indică faptul că ați devenit mai întâi membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar apoi de la noi. Cum s-a întâmplat asta?

I. E.: După ce am absolvit Facultatea de Arte Plastice și Design a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, am fost invitată să lucrez acolo. Timp de trei ani am avut studenți aproape de vârsta mea. Apoi am fost invitată într-o tabără de creație în România și acolo am avut un mare succes. Mi s-a propus să mă mut în România și să devin membru al Uniunii de acolo, al filialei din Ploiești. După aceea, am revenit la Chișinău și am depus actele și în Moldova. A fost un frumos și împlinitor „drum de acasă acasă”.

V.-E.C.: Câte lucrări ale dumneavoastră estimați că au plecat în lume să bucure ochii? Dacă ar fi să reperați punctele de pe harta răspândirii acestora, care sunt cele mai importante?

I. E.: Cred că foarte multe, mai mult de 500 de lucrări au ieșit din atelierul meu pentru totdeauna. Am lucrări în colecții publice și private, de exemplu, Muzeul de Arta din Ploiești, Muzeul de Istorie din Ploiești. Am donat și Palatului Șuțu din București, Castelului Peleș. Mai am lucrări în colecții private în țări precum: România, Italia, Canada, Emiratele Arabe Unite, SUA, Germania, Rusia, Ucraina, Moldova ș.a.

V.-E.C.: Cum vă poziționați astăzi față de alegerea dumneavoastră pentru artă? Aveți vreun regret legat de asta? Ați schimba ceva dacă ați fi acum la început?

I. E.: Nu cred că aș schimba ceva. Eu am o profesie foarte frumoasă și interesantă. Dacă nu pictam, nu știu cum aș fi putut să mă exprim, poate tot prin artă – dans, muzică. Fără artă, e totul trist pentru mine. De fapt, dacă vă uitați în jur, tot ce vedem e creat de un artist. Casele, mașinile, mobila, hainele, bijuteriile etc. Ființa umană este profund creatoare și eu mi-am permis să rămân astfel.

V.-E.C.: Unii spun că talentul nu e decât muncă și perseverență. Ce înseamnă talentul din punctul dumneavoastră de vedere?

I. E.: Talentul este un dar, fiecare este talentat într-o oarecare măsură și într-o anumită direcție. Talentul trebuie descoperit și dezvoltat. Pentru aceasta, într-adevăr, este nevoie de multă muncă și perseverență. Primii sunt părinții care observă sau poate nu observă talentul copilului. Mai departe deja depinde de circumstanțe și de munca pe măsură a copilului și a părinților. Exact ca o sămânță care dă roadă dacă nimerește într-un sol fertil. Talentul este o sămânță care trebuie cultivată și dezvoltată.

V.-E.C.: Întrucât aveți și experiență pedagogică, aș vrea să vă întreb cum apar artiștii – într-un sistem rigid în care la un moment dat poate interveni un declic și o atitudine reacționară și, ca urmare, o nevoie de expresie sau viitorilor artiști trebuie să li se rezerve de timpuriu o pepinieră în care libertatea să fie regimul vieții lor, sau e nevoie de ceva combinat între libertate și... altceva?

I. E.: În țara noastră se merge pe o tradiție a învățării, formăm artiști prin exercițiul creației raportat la studiu. Sunt pedagogi cu o vocație autentică, iar aceștia depun efort și dedicație pentru a (re)descoperi talentele și a le ajuta să-și găsească viziunea și expresia plastică în lumea artei. Pentru aceasta, există multe obiecte de studiu în cadrul instituțiilor care dezvoltă creativitatea și aptitudini profesionale. În licee și universități de artă încă se păstrează obiectele de studiu care sunt bazele artelor plastice. De exemplu, Liceul Academic de Arte Plastice „Igor Vieru” în care activez ca profesor și director adjunct este unic în Republica Moldova și chiar în România. Este o pepinieră de creștere a artiștilor plastici unde se pun bazele artelor. Se studiază din clasa a V-a până în a XII-a. Avem multe ore de desen, pictură și compoziție de șevalet. După absolvire, elevii pot desena și picta peisaje, portrete, nuduri, flori, naturi statice, animale etc. Într-un cuvânt, sunt artiști în devenire. Unii își urmează studiile tot în domeniul artelor. Alții, chiar dacă aleg altă cale, au o viziune mai creativă datorită acestor ore petrecute creând.

V.-E.C.: Vă mulțumesc pentru deschidere și disponibilitate și vă urez multe bucurii și inspirație în această lume fascinantă a tinereții eterne!

An artist never ages...

Keywords: Inga Edu; fine art; oil painting; inspiration; tradition; nature; identity; birth of the artist; education; Republic of Moldova

An interview with Inga Edu, a painter from the Republic of Moldova, about her path to becoming an artist, about oil painting, the creative process, traditions, nature and education in the spirit of creativity as a harmony with her own identity and the natural environment in a traditional regional context.