Eseuri

Perna cu ace

În casa părintească a rămas de la bunica, acolo, pe perete, o pernuță moale sub formă de inimă – acolo bunica își ținea acele.

Acum inima aceea e întoarsă și seamănă cu o lacrimă.

Că ce-o fi lacrima dacă nu o inimă întoarsă pe dos...

În casa părintească a rămas de la bunica, acolo, în casa cea mare, și o pernă mare-mare – acolo bunica își ținea lacrimile.

Iar în inima ei – adevărată și imensă – bunica își ținea bunătatea, ca să facă minuni cu cei din jur, așa cum făcea cu acele pe care le ținea pe păretar în pernuța aceea sub formă de inimă.

Claca

Au trebuit să treacă decenii și chiar secole ca să putem explica claca prin capacity și team building, crowdfunding și casă de ajutor reciproc.

Pe vremuri, când să-ți ajuți aproapele era o valoare nemonetară, claca era un eveniment care îmbina munca și sărbătoarea și aducea beneficii tuturor.

Atunci când îți ridicai o casă cu meșterii din sat și-ți rămânea doar să pui podul...

Atunci când curățai fântâna de lângă poartă...

Atunci când drumul principal se mâlea și trebuia curățat...

Ei bine, atunci chemai lumea la o clacă.

Și veneau rudele și vecinii să te ajute s-o scoți în capăt cu munca aceasta care era peste puterile unei familii.

Și puneați împreună podul cu grinzi de lemn și lut. Și curățați fântâna într-o zi de duminică sau de luni. Și îndepărtați glodul și gunoiul adus în drum de ape.

Iar aceste munci grele erau toate însoțite de ritualuri, bucate și vin și urmate de un amestec de bucurie, onoare și obligație de a merge la o clacă la cei care te-au ajutat pe tine.

Sigur că astăzi asemenea muncă benevolă, prestată de oameni pentru a se ajuta unii pe alții fără bani, are un sens învechit și este scoasă din uz.

Dar atunci se consolidau capacitățile familiei și ale neamului.

Și însemna multifinanțare.

Și puteai beneficia de întrajutorare.

Capacity building. Team building. Crowdfunding. Casă de ajutor reciproc.

Toate împreună au fost exprimate pe vremuri cu un singur cuvânt.

Claca.

Pe atunci trendul era să-ți ajuți aproapele și să rămâi uman.

Învățătorul

Astăzi asta s-ar numi workshop de creative writing. Cu elemente de debate club și public speaking. Și mentorat cu multă dragoste. Pe atunci însă asta se chema, în satul Micleușeni în anii 70-80 ai secolului trecut, foarte simplu. Cenaclul „Muguraș”. Opera omnia a învățătorului basarabean Mefodii Terguță.

Iar până să se nască nepoțica lui în generația lui Harry Potter erau încă vreo două decenii.

Cartea Cenaclul literar „Muguraș”, cu numele lui Mefodii Terguță pe copertă, a apărut la Editura Lumina de la Chișinău, într-un volum subțire, de 68 de pagini, în îndepărtatul an 1982, la puțin timp după ce profesorul a plecat la cele veșnice și nu a reușit să se bucure de mugurii care au dat în floare.

Dacă este cumva posibil ca eroul unui eseu despre profesorul pe care îl admiri cel mai mult să fie un dascăl pe care nu l-ai întâlnit niciodată în viață, ei bine, atunci profesorul meu cel mai drag, mentorul meu este Mefodii Terguță. Dintr-un motiv care nu se înscrie în structura unui eseu de tip argumentativ. Este tatăl fetei acelea care surâde în toate fotografiile din copilărie, iar în cele alături de tata chiar râde în hohote și care a devenit într-o bună zi soția mea. Și ziua aceea a fost chiar o zi bună, minunată. Zi și tu, Aurelia...

Poate că, dacă era profesor, să zicem, în satul în care m-am născut, Recea, fostul județ Bălți, numele lui l-ar fi purtat o stradă, fiindcă în vara anului 2018 o stradă acolo a fost numită în cinstea unui învățător din localitate, altă stradă este consacrată memoriei primului director de grădiniță, alta – fostului director de școală și așa mai departe. Și mergi pe ulițele satului ca să-l saluți cu o ușoară înclinare de cap pe învățătorul de pe placa cu numele străzii, apoi pe celălalt. Cum să nu le placă...

Sau poate că, dacă Mefodii Gheorghevici ar fi fost profesor de limba română într-un alt sat, sigur că gimnaziul ori liceul din localitate i-ar fi purtat numele, așa cum s-a întâmplat în alte sate care-și cinstesc, cu ce pot, înaintașii. Gimnaziul „Constantin Tănase” din Nemțeni. Liceul „Grigore Vieru” din Briceni. Liceul din Micleușeni nu a reușit încă să devină Liceul „Mefodii Terguță”, pentru că a devenit, din lipsă de copii, gimnaziu. Iar copiii de la școala din Micleușeni și din alte sate din Nisporeni pe care i-a îndrumat demult pe calea scrisului și a omeniei în cenaclul literar „Muguraș” sunt astăzi mai în vârstă decât era pe atunci profesorul, mentorul lor. Și probabil cu toții își amintesc cu nostalgie pentru adolescență și cu simpatie pentru învățătorul lor acei ani fragezi în care erau mugurii ce aveau sa devină copaci. Iar cenaclul era ceea ce azi se numește club de lectură și de scriere creativă.

Cu ceea ce a creat mai bun în fulgerătoarea sa viață, profesorul de română Mefodii Terguță este și mentorul meu. Că cine sunt mentorii? Opușii dementorilor din cărțile seriei „Harry Potter”. Dacă dementorii sunt creaturile care se hrănesc cu fericirea oamenilor, mentorii, dimpotrivă, oferă fericire oamenilor. Iar fericirea pe care mi-a dat-o Mefodii Gheorghevici este fiica lui, soția mea, care se pricepe la plante, la copaci și la oameni.

Și este prima oară în viața noastră comună când îi spun pe nume cum doar tatăl ei o dezmierda.

Auraș.

„Fulgușor”

Atunci și acolo nu conta cafeaua dacă era arabica sau robusta. Și nici înghețata ce esențe are. Iar scaunele și mesele erau simple, din plastic. Și expresiile erau plastice. Pentru că acolo și atunci vizitatorii erau cei care dădeau aromă, gust și spirit acelui local cu prezența lor robustă.

Într-o vreme îndepărtată, în care esența conta mai mult decât aparențele, cafeneaua „Fulgușor” de la Chișinău, situată la intersecția străzilor Mihai Eminescu și Veronica Micle de astăzi, puțin mai jos de strada 31 august 1989, a fost ceea ce generațiile de azi ar putea să înțeleagă doar dacă am pune la un loc Tucano, Starbucks-ul, librăria, teatrul și socializarea. Plus senzația comună a oricărei generații de tineri de oriunde că tot ce e bine și frumos în viață e înainte și e foarte-foarte aproape.

Viitorii scriitori, actori, pictori, ziariști, oameni politici care au ieșit atunci din cafeneaua „Fulgușor” au intrat mai târziu în antologii, în lumina reflectoarelor, în academii, în înalte cabinete, în pușcării sau în uitare.

Acolo și atunci, în ultimul deceniu și jumătate al secolului trecut al Chișinăului, care învăța libertatea odată cu noi, vechiul și noul mergeau mână în mână, la fel cum copiii noștri ne țineau de mână în primii lor ani de viață, când ieșeam la cafenea.

Iar apoi, într-o zi, n-au mai vrut s-o facă, dar am rămas la fel de apropiați cu ei ca pe vremuri, chiar dacă nu ne mai ținem azi de mână.

Ușor, trecutul care suntem noi, cu cafenelele tinereții și cu obiectele și fenomenele vechi care pot fi înțelese de adolescenții de azi doar dacă le povestim și le prezentăm modul de funcționare și asamblare, ca într-un prospect Ikea, face loc prezentului. Și asta nu ne întristează. Pentru că viitorul este deja al noului.

De mult nu mai este „Fulgușorul” în inima Chișinăului, dar a rămas în inimile tinerilor care nu mai voiau să trăiască în Uniunea Sovietică, dar încă nu știau că orice vor construi la maturitate va semăna mult cu Uniunea Sovietică. Și că statul pe care îl edifică nu reușește deloc să se descurce de unul singur de la independență încoace. Pentru că este, ca un copil, prea mic și are nevoie să învețe viața de la părinți și de la adulți.

Așa cum învățam noi atunci speranța și libertatea, ieșind din bucătării și cămine și intrând în parcuri și cafenele, ca într-o viață adultă.

Acum intrăm în cafenelele lumii ca într-o amintire a locului pe care astăzi se înalță la Chișinău o casă în care noii locatari poate își montează singuri mobilele, fără să știe că aici generația noastră de tineri, ajunși maturi, care știu ce înseamnă și Uniunea Sovietică, și Uniunea Europeană, își bea cafeaua și își împărtășea visurile că totul va fi tare bine și tare frumos.

Și chiar a fost tare.

Cafeaua.

De vreme ce nu am uitat gustul acelei cafele, dacă ne-a rămas senzația de frumusețe a acelor vremuri și, mai ales, senzația plăcută de durată a oamenilor alături de care am băut-o.

Covorul

L-am privit seară de seară, ca pe un serial, înainte de somn.

I-am urmărit rândurile, ca într-o carte, până ni se închideau ochii și începeam să visăm cerbi pe pajiști nemărginite cu flori care împrumutau culorile și aromele odăii, care devenea, ca o ilustrată, tărâm de basm.

Covorul de pe peretele din dormitor a fost pentru generația noastră televizorul și cartea de povești în toți anii copilăriei. Asta cu mult înainte de inventarea Facebookului, care avea să împrumute de la minunatul covor tradițional expresia cover photo.

Și în toți acești ani, spre deosebire de televizor, covorul nu s-a stricat niciodată. N-a urlat la cei care îl priveau să voteze într-un fel sau altul. Nu a prezentat secvențe și orori dintr-un război în plină desfășurare. Și nici nu a adresat ironii oamenilor săraci, îndemnându-i să respecte mesele principale ale zilei.

Covorul este martorul tăcut al trecerii noastre prin această viață, în care învățăm să păstrăm firul roșu ce ne leagă de cei care au fost și de cei care vin.

Pentru generația bunicilor noastre covorul a fost cartea lor de colorat, iar țesutul a fost singurul lor calmant, remediu împotriva depresiei.

Covorul a fost și singurul termoizolant al încăperii, care îndeplinea și o funcție estetică. Și deseori, singura lor sursă de venit într-o vreme în care orice venit la putere însemna o schimbare în rău.

Covorul este un produs handmade dintr-o vreme în care totul era făcut de mâna omului, care punea acolo și ceva suflet, răbdare, pricepere și așa mai departe – câte o calitate esențială pentru fiecare culoare.

Drumul covorului începe cu o turmă de oi care pasc pentru lână și lapte pe un covor cu flori și plante pe imaș. Și se încheie cu un război de țesut, unul dintre multele războaie cărora le-au supraviețuit, cu demnitate, bunicile noastre – pentru ca viața noastră, a generațiilor următoare, să fie mai colorată. Iar între pajiște și perete a fost transformarea lânii în fire de țesut, un proces tehnologic care a rămas descris în „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă.

Că ce era șezătoarea în care se torcea caierul de lână dacă nu un afterparty la capătul unei zile de muncă pe câmp și în gospodărie? Și ce era țesutul manual la război dacă nu rezolvarea unui puzzle de către niște adulți care astăzi nu mai sunt lângă cei dragi, dar continuă să le ofere căldură nepoților și nepoatelor cu florile covorului de pe perete sau de pe jos?

Și ce minunată invenție au la îndemână copiii și adolescenții de astăzi în persoana Youtube-ului, care încă îi mai poate fascina cu vreun making-of al covorului tradițional, atâta timp cât nu știm să povestim în cuvinte toate semnificațiile, ofurile și admirațiile pe care ni le generează covorul! Care este pentru generația noastră best cover ever.

Oare ce s-ar întâmpla și cum ar fi dacă s-ar amesteca într-o zi timpurile, genurile, eroii, istoria și ficțiunea și ne-am pomeni în față cu un supergrup muzical în care ar evolua pe aceeași scenă Ciprian Porumbescu, Barbu Lăutaru, Piotr Ciaikovski, Ioana Radu, Tamara Ciobanu, Eugen Coca, Ștefan Neaga și Maria Tănase?

Ei, bine, asta ni se poate întâmpla chiar în fiecare zi, aproape pe bune, dacă traversăm Chișinăul prin acel sector uimitor din Buiucani unde toți acești muzicieni sunt străzi. Maria Tănase colț cu Eugen Coca. Barbu Lăutaru colț cu Piotr Ciaikovski.

Cu ce rămânem oare din muzica aceea și ce fredonăm în continuare ca să transmitem mai departe din acel farmec? 

În capitală există doar un singur loc care a reușit să amestece la fel de surprinzător epocile, personajele reale cu cele de ficțiune și chiar cifrele de pe case și acesta se numește strada 31 august 1989. Nu 8 martie și nici 27 martie 1918. Ci anume 31 august 1989, strada care se odihnește în amintirea noastră cu numele care ni s-a prezentat în tinerețea noastră nesăbuită de 17 ani, atunci când am venit din sat la oraș pentru studii, așa cum ni se părea nouă atunci, dar s-a dovedit că pentru o bună bucată din viață: strada Kiev.

Dacă am fi avut noi atunci puterea de decizie la redenumirea străzilor, poate că am fi numit-o strada Liniștii. La trecerea din deceniul opt la deceniul nouă al secolului trecut strada 31 august de astăzi era cea mai liniștită stradă a orașului. Fără maxi-taxi-uri, vă închipuiți, fără zgomot și, bineînțeles, cu mai mulți copaci. Și fiecare anotimp aici avea bucuriile lui.

Vara își cernea ploile peste străzi și oameni fără să-și facă griji că apele vor ajunge în râul Bâc și în știrile despre nevoia de curățare permanentă a canalizării pluviale a orașului.

Toamna nu-și grăbea măturătorii să strângă frunzele, parcă special lăsându-ne să ne afundăm pașii și gândurile pe acel covor roșu-auriu pe care aveam să ajungem la maturitate, că aceea era pietonala noastră.

Iarna își aduna în liniște orășenii și oaspeții la bradul din centrul capitalei unde trecerea timpului era trădată doar de inscripția cu anul nou din spatele moșului de carton sau mascat alături de care ne fotografiam în fiecare zi de 31, iar în pozele acelea parcă și el și noi eram aceeași, neschimbați ani de-a rândul.

Primăvara își anunța discret venirea odată cu inițierea acțiunilor de salubrizare.

Acum pe strada 31 august, după ce colorul și instantul au intrat în fotografiile alb-negru, parcă și zâmbetele au ieșit de pe fețele oamenilor reali ca să ajungă și să rămână doar pe panouri și afișe.

Acum, de câteva decenii, aici bisericile au reintrat în spațiile lor de drept pe care o sală de degustare a vinului și un muzeu al ateismului științific le-au împrumutat de la acestea cu de la sine putere administrativă incultă.

Ceea ce a rămas neschimbat, probabil, de mai multe decenii pe această stradă este micul spațiu de cultură și educație pe care îl conturează biblioteca, muzeul, liceul și biserica într-o vreme în care la oraș sunt oameni fără case, iar la sate – case fără oameni. Și atâta lume necultivată, inclusiv noi, cei care ne-am pornit, dar încă nu am ajuns, dar deja se face toamnă, că e 31 august.

Bine măcar că măcar această muzică a rămas cultă.

Bunica

Vărzările coapte în cuptor pe frunze de nuc și gustul lor, fără egal.

Bomboanele uitate în sertare, special parcă pentru a fi găsite.

Fructele uscate.

Fusul.

Și numaidecât acul cu ureche mare.

Pernele din casa cea mare, care depozitau între ele răcoarea în zilele de vară.

Și plapuma aceea grea ca o iarnă lungă, dar mereu caldă ca o persoană dragă.

Obiecte și, mai ales, stări.

Asta înseamnă bunica.

Și să ne scuze engleza și franceza cu bunicile lor – grandmother și grand-mère –, însă doar în limba română bunica este celălalt cuvânt pentru bunătate.

Ca s-o ținem minte pe bunica până la vârsta aceea înaintată la care vom folosi acul cu ureche mare al ei ca să punem ața în ac.

Iar bunătatea să treacă de la generație la generație ca un fir roșu.

Piatra

Sigur că vi s-a întâmplat în copilărie să aruncați o piatră într-o apă.

Și cu cât piatra era mai mare și cu cât era aruncată mai puternic, cu atât cercurile de pe suprafața apei erau mai numeroase și durau mai mult.

Așa e și binele, ca piatra aceea.

Cu cât este mai mare, cu atât se propagă mai mult în jur.

De la val la val, de la om la om.