Bătrâna cerșetoare

Bătrâna cerșetoare era foarte supărată că niciunul dintre cei care treceau strada și se duceau în Piață nu-i dădea nimic, deși ea venise încoace tocmai din Călărași și ocupase acel loc încă de la prima oră a dimineții. Stătea pe ultima treaptă a unei bănci, închisă azi, cu fața spre oamenii ce treceau zebra, în mâini sau pe umeri cu steaguri roșii pe care erau inscripționate secera și ciocanul, panglica sfântului Gheorghe sau sloganul „Za Rodinu” și toți o ignorau cu îndârjire. Nu-i dădu nimic nici tipul cu un magnetofon în mână, care asculta cu sonorul la maximum, o melodie de-a lui Oleg Rudoi, care-i plăcuse și ei în tinerețe:

– „Pervâm delom, pervâm delom, samaliotî / Nu a devușki, a devușki patom” („Prima noastră grijă-s avioanele, / iar fetele, fetele apoi”).

– Un leu, dați-mi și mie un leu, că și tatăl meu a luptat în război, striga ea la cei care treceau strada aproape că în pas de defilare, dar nimeni nu-i dădea nimic și ea începu să regrete că-și părăsise Călărașiul ei iubit unde oamenii se pare că erau mai darnici și venise tocmai aici, cu microbuzul, plătind pentru asta cincizeci și cinci de lei. Dar ea venea încoace în fiecare an. În fiecare an de 9 mai își găsea un loc pe treptele acestei bănci și își întindea mâinile spre mitinganți și demonstranți. În alți ani aceștia erau mai darnici. Iar din banii strânși putea să stea acasă o lună întreagă. Azi, însă, nu adună aproape nimic și tanti Fevronia era tare dezamăgită.

Era foarte dezamăgită și tanti Eleonora, și ea din Călărăși, din cartierul de lângă autogară. Dar nu călătoriseră cu aceeași mașină și nu știau una de alta. Dezamăgirea doamnei Eleonora era însă la fel de mare ca și a bătrânei cerșetoare. Doamna Eleonora fusese învățătoare de clasele primare în școala  numărul doi de peste drum de bazar. În urmă cu cinci ani ieșise la pensie și de atunci se apucase să vândă flori, fără niciun fel de autorizație. Pur și simplu când apăreau carabinierii sau polițiștii, își lua florile și se ascundea după vreun copac sau vreo clădire până când aceștia plecau. Iar în fiecare an venea aici la memorial să vândă liliacul cules din grădina sa și crizantemele roșii tăiate din curtea sa. Își avea și locul său. La poalele dealului pe care se înălța memorialul „Eternitatea”, chiar vizavi de pușcărie, unde de doi ani își ispășea pedeapsa un nepot de-al ei, care îl omorâse pe un fost coleg de-al lui de clasă, așa, dintr-o glumă; se jucau cu cuțitele, unul dintre ei se lipea de trunchiul unui copac și celălalt arunca cu cuțitele în jurul lui. Aruncau vreo zece cuțite. Ideea era să-l încadreze între cuțite pe cel lipit de trunchiul copacului. Din nefericire, nepotul doamnei Eleonora în loc să împlânte cuțitul lângă umărul lui Vitalie l-a nimerit în inimă și acesta a murit pe loc.

De nepotul ei își amintea cel mai des atunci când venea să vândă flori de 9 mai. Își aminti și azi. Îi părea rău pentru el. Dar și mai dezamăgită era că nu putuse să vândă azi prea mare lucru. Lumea trecea indiferentă pe alături și asta pentru că avea de unde alege. Erau foarte mulți florari și florărese. Erau mai mulți ca în alți ani. Erau atât de mulți că aceștia se întindeau ca o panglică de-a Sfântului Gheorghe de la zidurile pușcăriei și până la porțile memorialului, care, altădată, se numea „Victoria” și ea așa îl numea și acum.

Nu-și scosese pârleala și era foarte tristă. Plătise pe drum cincizeci și cinci de lei și ea nu făcu decât cincizeci. Măcar dacă ar mai vinde o crizantemă ca să-și facă bani de bilet. Dar oamenii treceau nepăsători mai departe și nimeni nu voia să cumpere flori de la ea și doamna Eleonora era foarte și foarte dezamăgită.

La fel de dezamăgit era și moș Ion. Acesta venise la memorial cu liliacul lui adus de acasă și, de asta, nu cumpărase flori de la doamna Eleonora sau de la alți florari, ale căror voci l-au urmărit până a ajuns în fața piramidei compuse din cele cinci puști de granit. Dezamăgirea lui era că nu mai rezista, dar nu putea să plece pentru a-și face nevoile fiindcă Petru Petrovici Ciobanu era cu ochii pe ei. Vorbea deputatul Odnostalco, marele său prieten, și Petru Petrovici ar fi vrut ca toți oamenii din satul său, unde el era primar, să-l asculte. Își rotea ochii pe fețele lor ca să vadă cine-l ascultă și cine nu.  De asta și era dezamăgit moș Ion, pentru că nu putea să plece să se ușureze și era nevoit să caște gura la ce spune prietenul primarului lor, care le-a dat câte două sute de lei ca să vină la Chișinău și acum, vrei, nu vrei, bea, moș Ion, agheasmă. Sfârși și deputatul de vorbit și moș Ion se furișă în spatele primarului și-i șopti la ureche că ar vrea să se retragă un pic pentru a face undeva pipi. Primarul îl povățui să o ia înainte spre pâlcul de brazi, unde auzise el că ar fi fost amenajate niște toalete. Moș Ion însă nu le găsi și trecu strada. Peste drum era o construcție neterminată, dar bine păzită de paznici. Puși special acolo ca să nu-i lase pe ei să se ușureze în interiorul ei. Moș Ion o înconjură și dădu peste alți paznici. Înconjură și paznicii și ajunse la o altă clădire. Coborî niște scări și ajunse într-o vale. În spatele unui copac își goli vezica plină plescăind din buze.

Când însă reveni înapoi în stradă, nu văzu în fața sa memorialul. Ieșise pe o altă stradă și el nu știa cum să ajungă de acolo înapoi la memorial. Întrebă un tânăr, dar acesta ridică din umeri și nu-i spuse. O femeie însă îi explică și el îi urmă indicațiile. O luă la dreapta, apoi la stânga, apoi iar la dreapta și acum ar fi trebuit să iasă la memorial. Dar nu-l văzu în față. Realiză că se rătăcise și nu știa cum să ajungă la memorial, unde se aflau ai lui, cu care venise la Chișinău.

Îl sună Petru Petrovici și-l întrebă unde este și el nu-i putu spune. Nu știa unde este. Petru Petrovici se înfuria repede, se înfurie și de data asta și-l făcu cu ou și cu oțet și-i ceru să vină cât de repede poate la memorial, dacă nu vrea să plece fără el acasă, la Cubolta. Deci, plecau acasă? Așa repede?

Petru Petrovici văzu o femeie cu două căldări cu flori venind spre el și o rugă să-i spună cum să ajungă la memorial.

– Îți spun, dacă îmi cumperi o floare.

– Care dintre ele?

– Care vrei!

– Care-i mai ieftină?

– Crizantemele.

– Și cât costă?

– 10 lei firul.

– Dă-mi una.

Tanti Eleonora îi dădu și el o luă. Femeia mergea înainte și el după ea. Ea fericită că reuși, în sfârșit, să mai vândă o floare și să câștige pe ea 10 lei. Acum avea chiar șaizeci de lei, adică cu cinci lei mai mult. Iar el era fericit că femeia îl conducea la memorial, cu toate că cheltuise pentru asta 10 lei din cei 200 de lei pe care-i primi de la primar. Dar știa că primarul era în stare să plece și fără el, așa că cei 10 lei îl salvaseră de la neplăceri și mai mari.

Se despărțiră în fața memorialului, unde mai rămăsese doar Petru Petrovici și bătrânii din sat cu care venise la Chișinău. Petru Petrovici era negru la față de furie. Se mai rătăcise cineva. Trei femei. S-au pornit singure spre autocar, dar, în loc s-o ia în jos spre hotelul Chișinău, unde își parcase autobuzul, o luară în sus.

– Și unde sunteți?

– Lângă un monument!

– Care monument?

– Nu știm care!

– Citiți ce scrie pe el.

– Lazo. Iar în spatele lui e o clădire demolată.

– Nu contează ce-i în spatele lui. Veniți înapoi, în jos, spre memorial.

– O să vă descurcați?

– Sperăm.

– Știți ce, mai bine rămâneți acolo și venim noi după voi, le spuse primarul și s-au pornit cu toții după cele șase femei rătăcite.

Tanti Eleonora, vrând să economisească bani, ajunse pe jos în Piața Marii Adunări Naționale, unde pe treptele băncii stătea tanti Fevronia, bătrâna cerșetoare. Nu făcuse nimic azi și era tare dezamăgită.

Tanti Eleonora o văzu și o recunoscu. Era cerșetoarea aia bătrână de la ei din Călărași. Tanti Fevronia, însă, nu o recunoscu și își întinse mâna spre ea. Fosta învățătoare îi dădu cinci lei și cele două căldări cu flori.

The old beggar

Keywords: Dumitru Crudu; writer; transition; twilight zone; Romanian literature