Găgăuzii și românii. Aspecte din viața culturală și socială a găgăuzilor în perioada interbelică

După unirea din 1918, autoritățile române s-au confruntat cu o nouă provocare. Cum să integreze noile minorități naționale? Aceste comunități erau străine de limba și cultura românească. Una dintre aceste minorități era formată din găgăuzi, care au venit în Basarabia în marea lor majoritate după anexarea rusească de la 1812 și au adoptat limba și cultura rusă.

În contextul tranziției Basarabiei de la suveranitatea rusă la integrarea în cadrul României Întregite, s-a observat o lipsă de coeziune lingvistică nu numai cu teritoriile Vechiului Regat, dar și în interiorul regiunii, între zonele rurale și zonele urbane ale Basarabiei. Populația de la orașe vorbea în mare parte rusă și idiș (unii dintre evrei), în timp ce în zonele rurale se vorbea în mare parte în limbile română, bulgară și găgăuză (Grigoriadis & Shahin 2020).

În comunitățile găgăuze, în special, populația nu avea nici cele mai elementare noțiuni în limba română. Nici nu aveau de unde, deoarece Basarabia era regiunea cu cel mai scăzut nivel de alfabetizare, iar găgăuzii erau una dintre cele mai puțin alfabetizate etnii din România. Spre comparație, la 1918 peste 40% dintre locuitorii Vechiului Regat știau să scrie și să citească, iar de partea cealaltă din rândul găgăuzilor sub 10% știau carte. Cea mai ușoară metodă de a-i integra pe găgăuzi în societatea românească o reprezenta școala. Dar și aici necunoașterea limbii române a încetinit foarte mult procesul de alfabetizare a populației. De exemplu, în localitatea Cazaclia, deoarece nu cunoșteau limba română, doar 14,3% dintre copiii de vârstă școlară frecventau instituțiile de învățământ (Șornikov & Bulgar 2006: 308). Au fost și cazuri în care unii dintre profesorii români, trimiși ca să predea în localitățile găgăuze, s-au confruntat cu revolte în rândul elevilor. Un astfel de eveniment s-a petrecut în orașul Comrat, atunci când elevii clasei a VI-a de la Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” au refuzat să-l mai asculte pe profesorul Nicolae Nicolina, motivând că nu cunosc limba pe care acesta o vorbește (Ibidem).

Autoritățile de la București au oferit o atenție deosebită sistemului de învățământ în vederea creșterii procentului alfabetizării în rândul populației din Basarabia. În acest scop, în anul 1924, guvernul român a emis Legea învățământului primar, care reglementa acțiunile ce urmau să fie întreprinse pentru a crește cât mai mult rata alfabetizării în rândul populației. Legea era una dintre cele mai moderne la acele timpuri în toată Europa și stipula: învățământul obligatoriu și gratuit al tuturor copiilor de la vârsta de 5 până la 16 ani; organizarea școlilor pentru adulții analfabeți; favorizarea pregătirii cadrelor didactice de la sate, așa încât copiii din mediul rural să obțină studii echivalente cu cei din mediul urban; susținerea învățătorilor, care plecau în zonele periferice și eterogene cum ar fi Bugeac, prin oferirea unui supliment de 50% la salariul de bază și stagiului de muncă necesar pentru pensionare; deschiderea în școli a cantinelor, căminelor, punctelor medicale și bibliotecilor școlare etc. (Crețu 2018: 78-79).

Autoritățile centrale acordau o atenție deosebită integrării în societatea românească a tuturor minorităților naționale, care au intrat în componența României după 1918. Cum școala este cea mai rapidă metodă prin care se pot integra, s-au deschis școli cu predare în limba română în majoritatea localităților din Basarabia, inclusiv în regiunea Bugeac.

Problema majoră cu care se confruntau autoritățile române era lipsa acută de cadre didactice pregătite, care să poată preda în limba română în localitățile cu majoritatea populației neromânească. De aceea, pentru a stimula cadrele didactice din Vechiul Regat să migreze spre aceste zone locuite preponderent de alogeni, Legea învățământului primar din 1924, prevedea: „Membrii corpului didactic primar, care funcționează în prezent sau care vor merge să funcționeze în comunele din teritoriile alipite, cu populația în majoritate de altă origine sau cu români deznaționalizați și care își vor lua angajamentul că vor servi cel puțin zece ani la școalele din acele comune vor primi pentru tot timpul cât vor funcționa la aceste școale un spor de 50 la sută la salariu; termenele de gradație li se vor socoti din patru în patru ani, iar stagiul cerut pentru înaintare li se va reduce cu un an” (Ibidem).

Articolul 159 al aceleiași legi spunea că învățătorii care își iau angajamentul să se stabilească „pentru totdeauna în aceste localități vor fi împroprietăriți cu câte un lot de 10 ha de colonizare din teritoriile disponibile” (Ibidem: 84). Această prevedere se referea la învățătorii care urmau să plece în județele Cernăuți, Storojineț, Hotin, dar și județele Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Cahul, unde se aflau majoritatea găgăuzilor.

Această lege pare să fi dat roade și în rândul populației găgăuze are loc o alfabetizare continuă. Sursele vremii arată că, deja la 1930, 67,5%
(7 344 de persoane) din populația alolingvă din Comrat cunoștea limba română, în vreme ce 3 507 locuitori nu o înțelegeau și nu o utilizau (Duminică 2019a: 68). În anul 1930, în localitatea găgăuză Etulia, 38,2% dintre bărbați cunoșteau să scrie și să citească în limba română (Șornikov & Bulgar 2006: 309). Unii dintre tinerii găgăuzi au demonstrat chiar succese remarcabile la învățătură și au reușit să facă studii universitare în limba română, ajungând importante figuri politice, culturale sau chiar în domeniul științific. A. Bârlădeanu, originar din orașul Comrat, a fost academician român, deținând în perioada comunistă funcțiile de viceprim-ministru și de președinte al Senatului. G. Drăgan, originar din localitatea găgăuză Copceac, a fost membru al Academiei Române și un specialist recunoscut în domeniul energetic. O altă personalitate marcantă găgăuză a fost N. Topciu din satul Tomai, imunolog, membru al Academiei Române. De asemenea, trebuie să-l menționăm și pe A. Măcriș, un inginer de mare valoare, care a fost numit erou național al României și Iugoslaviei (Ibidem: 3010). O altă personalitate este Ion Fazlî, cel care a absolvit Academia Regală de Muzică din România, iar mai apoi a devenit un mare compozitor, membru al Uniunii Muzicologilor din România și cel care a compus o melodie nouă pentru rugăciunea Tatăl nostru (Măcriș 2008: 78).

Academicianul român Ștefan Ciobanu, în lucrarea sa Basarabia, populația, istoria, cultura, descrie foarte bine relațiile dintre români și găgăuzi, dar și modul în care s-au integrat aceștia în societatea românească: „Dintre toate minoritățile din Basarabia, populația găgăuză este cea care se apropie cel mai mult de poporul român, prin calitățile sale spirituale, prin lealitatea și blândețea firii sale. Trebuie menționat că toți găgăuzii vorbesc perfect românește, iar în regiunea Comrat mulți dintre ei folosesc atât limba română cât și cea găgăuză” (Ibidem: 79).

Problema analfabetismului s-a menținut în rândul femeilor de etnie găgăuză, în condițiile în care la 1930 aproximativ 90% dintre femeile găgăuze nu știau încă să scrie și să citească.

Trebuie să mai menționăm faptul că populația găgăuză a cunoscut, după unirea Basarabiei cu România, un fenomen al migrației. Numai că de această dată fenomenul a avut un efect invers decât cel din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mai întâi, o parte dintre găgăuzi, adepți ai ideilor revoluționare bolșevice, a emigrat la est de Nistru și s-a așezat în localitățile de acolo sau a luptat de partea Armatei Roșii (Angheli 2010: 231). Sursele istorice menționează numeroși găgăuzi care au plecat din Basarabia odată cu trupele bolșevice, cum ar fi Evghenia Carabadjac, originară din Comrat, Petru Genov și Nicolai Tucan, originari din Ceadâr-Lunga (Ibidem).

Seceta a lovit din plin teritoriul României pe parcursul anului 1923, iar criza alimentară a adus sărăcirea nu numai a țăranilor, ci și a orășenilor, care depindeau complet de situația din sectorul agricol. Situația în sudul Basarabiei, în stepele aride ale Bugeacului, era mult mai dificilă decât în celelalte regiuni ale României. În aceste condiții, începând cu deceniul al treilea al secolului al XX-lea, a avut loc o emigrare a găgăuzilor în America de Sud, mai ales în Brazilia și Argentina, fenomen care a continuat și în deceniul al patrulea (Șornikov & Bulgar 2006: 309).

Fenomenul migrației în America de Sud a început în anul 1924 și a continuat până spre începutul celui de-al Doilea Război Mondial, datorat, în special, sporului natural din rândul populației găgăuze și promisiunilor autorităților braziliene că îi vor înzestra pe aceștia cu pământ (Bercu 2016: 42).

Printre familiile care au emigrat în această perioadă se numără și familia Ialamî din satul Tomai. În 1925, 6 membri ai familiei Ialamî: Ilia Vasilievici (tatăl), Anna Fedorovna (mama), Constantin (fratele mamei) și trei copii (Sanda, Anastasia și Efim), au emigrat în orașul brazilian São Paulo, în speranța că acolo vor găsi condiții prielnice pentru trai. La doi ani distanță, familia Ialamî s-a reîntors pe plaiurile natale, fără Sanda și Constantin, care și-au găsit locuri de muncă și s-au stabilit acolo.

Despre intenția găgăuzilor de a pleca spre tărâmurile sud-americane găsim și în rapoartele „Siguranței” românești. În unul din aceste rapoarte se menționează că la începutul anului 1937 poliția secretă din județul Cetatea Albă informa despre faptul că 35 de familii din localitatea Satalâc-Hagi și-au manifestat intenția de a emigra spre Brazilia. Poliția mai informa „Siguranța” că frații Mihail și Vladimir Costevî își declaraseră intenția de a pleca în Brazilia, incitându-i și pe alți locuitori din Satalâc-Hagi să îi urmeze. Emigranții invocau drept pretexte „clima capricioasă din Bugeac, din cauza căreia au loc des secete, iar în Brazilia, din cauza lipsei de forță de muncă, munca este destul de scump remunerată” (Duminică 2019b: 76).

O altă direcție a migrației găgăuzilor a reprezentat-o Republica Turcia. Spre sfârșitul anilor 1930 tot mai mulți găgăuzi au început să emigreze în Turcia. Fenomenul migrației în Anatolia a fost susținut chiar de ambasadorul Turciei în România, Tanriover, și chiar de protoiereul Mihail Ceachir (Bercu 2016: 42).

În perioada interbelică, în special în anii 1930, politica dusă de România și de Turcia kemalistă față de găgăuzii din Dobrogea și Basarabia avea drept scop principal să-i îndepărteze de lumea slavă și să-i apropie de turci, prin popularizarea limbii turce în rândurile vorbitorilor de limbă găgăuză. Scăderea indicatorilor demografici în timpul Primului Război Mondial a determinat autoritățile turce să întreprindă o amplă campanie de atragere a turcilor și musulmanilor din Balcani (Bulgar & Duminică  2015: 60). În conformitate cu acordul dintre Republica Turcia și România, s-a decis că statul de pe malurile Bosforului va oferi o mai mare atenție renașterii culturale a găgăuzilor, încât acestora să li se ofere mai multe oportunități pentru a se dezvolta din punct de vedere social, economic și cultural. În acest scop, în satele găgăuze din Basarabia au fost deschise școli cu instruire în limba turcă sau, pur și simplu, limba turcă era materie de studiu (Grek 2016: 291). Prima clasă cu predare în limba turcă din România a fost deschisă la 25 mai 1931. În total, până la declanșarea celei de a doua conflagrații mondiale, au fost deschise 26 de școli cu predare în limba turcă. Turcia a trimis profesori care au fost repartizați în școlile din satele găgăuze și a furnizat materiale didactice (Berker & Necati 2016: 72).

O altă metodă, prin care se dorea atingerea acestui scop, era trimiterea tinerilor găgăuzi la studii în Turcia. Prin urmare, Ceachir și Tanriover¹ au ajutat numeroși tineri găgăuzi să urmeze gratis studiile superioare la universitățile din Turcia. Aproximativ 40 de tineri găgăuzi au fost trimiși la diferite universități din Turcia, unde au absolvit studii superioare (Ibidem). Printre cei care au beneficiat de burse de studiu s-au aflat matematicianul Gheorghi Mutaf, originar din Comrat, ajungând să dețină chiar funcția de Prorector la una dintre universitățile turcești; Irina Bulgar din Vulcănești, care a obținut titlul de doctor în științe matematice la Universitatea Marmara din Istanbul; Leonid Gagauz din Cubei, care și-a făcut studiile la Universitatea din Istanbul și a devenit doctor, genetician, emigrând mai târziu în Canada (Bulgar & Duminică  2015: 67); istoricul Vasilii Cebanov, folcloristul Petr Zavrak, compozitorul Vasili Ekiuzciu (Șornikov & Bulgar 2006: 309) și alții.

Turcia și-a manifestat deseori interesul pentru transferarea populației găgăuze din Basarabia și Dobrogea în regiunea Anatolia din Turcia (Bercu 2016: 42). Scriitorul și jurnalistul turc Yașar Nabi Nayir, care a vizitat Basarabia în 1936, scria că Bucureștiul era informat despre interesele pe care le avea Turcia față de găgăuzi, așa încât la un moment dat „Guvernul României i-a propus Turciei să-i ia” (Bulgar & Duminică  2015: 60-61).

Istoriografia turcă consideră perioada interbelică drept o perioadă în care a avut loc un adevărat progres în dezvoltarea conștiinței naționale a găgăuzilor. Datorită eforturilor comune ale autorităților turce și române, pentru prima dată în întreaga istorie, găgăuzii au avut ocazia să studieze în limba lor maternă (Sağlam 2019: 57). Deși au primit educație în limba turcă, și nu găgăuză (aceasta în condițiile în care nu exista material didactic, nu aveau un alfabet propriu și nici normele ortografice ale limbii găgăuze nu erau stabilite), totuși limba turcă este foarte apropiată de limba găgăuză.

Protoiereul găgăuz Mihail Ceachir² este cel care, atât înainte, dar mai ales după unirea Basarabiei cu România, a depus eforturi constante pentru renașterea culturală a găgăuzilor și pentru integrarea acestora în societatea românească. Cunoscutul istoric bulgar Blagovest Nyagulov, în articolul său De la unitate la delimitare: bulgarii și găgăuzii din Basarabia românească (1918-1940), menționează rolul și importanța lui Mihail Ceachir în renașterea identității etnice a găgăuzilor din Basarabiei: „Putem afirma ferm că, odată cu pregătirea și publicarea primei istorii a găgăuzilor din Basarabia, Mihail Ceachir joacă pentru ei (pentru găgăuzi) rolul pe care îl joacă părintele Paisius Hilendarsky pentru bulgari, autorul «Istoriei slavo-bulgarilor» din 1762” (Apud Grek  2016: 286).

Stepan Bulgar, istoric de origine găgăuză, consideră că preotul găgăuz are același rol în istoria găgăuzilor basarabeni precum cel pe care îl au Chiril și Metodiu pentru slavi (Bulgar 2005: 65), iar scriitorul basarabean Nicolae Costenco spunea că „pentru moldoveni va rămâne înscris în cartea de aur a Basarabiei, iar pentru găgăuzi este un apostol”.

Datorită abilităților sale lingvistice, educative și activităților sale clericale, Mihail Ceachir a manifestat o capacitate extraordinară de conectare a comunității găgăuze cu români, ruși, lumea turcă și cea occidentală. Comandamentul său asupra limbii găgăuze, ruse și române i-a oferit accesul în cercurile conducătoare rusești și românești, care i-au permis popularizarea cu succes a problemelor găgăuzilor la cel mai înalt nivel (Grigoriadis & Shahin 2020: 3).

La începutul secolului al XX-lea Mihail Ceachir a fost cel care a dus o politică activă de iluminare a poporului găgăuz, a început să publice cărți religioase în limba sa maternă și pentru prima dată a folosit termenul „limbă găgăuză” atunci când făcea referire la limba sa maternă.

Schimbările din viața politică a Basarabiei, începând cu 1918, a contribuit decisiv la dinamizarea mișcării de renaștere găgăuză în fruntea căreia a stat Ceachir. În perioada interbelică atenția sa principală s-a concentrat pe studiul istoriei și al etnografiei găgăuzilor basarabeni. În 1934, Ceachir a publicat în limba găgăuză lucrarea Istoria găgăuzilor din Basarabia, în 1937 – Ritualuri de nuntă ale găgăuzilor, iar în 1938 ieșea de sub tipar primul dicționar găgăuz-român (Grek  2016: 290). Hamdullah Suphi Tanrıöver a remarcat rolul proeminent al lui Mihail Ceachir în conservarea limbii și culturii găgăuze. Tanrıöver spunea despre Ceachir că „de 50 de ani încearcă să contribuie la renașterea găgăuzilor. Prin traducerea Bibliei în turcă, prin publicarea a numeroase articole în «Revista Besarabiei», prin scrierea de texte despre istoria poporului găgăuz, a încercat să prevină rusificarea, bulgarizarea și românizarea poporului găgăuz” (Sağlam 2019: 58).

Din punct de vedere economic, așezările găgăuze aveau un nivel modest de dezvoltare. Cu toate acestea, cele mai mari localități erau destul de moderne pentru acea perioadă. De exemplu, centrul administrativ al găgăuzilor, orașul Comrat, avea un tribunal, o primărie, o gară, o poștă, un birou telefonic și un telegraf, fiind, de asemenea, iluminat electric. În oraș își desfășurau activitatea notari și funcționarii unui birou fiscal, funcționau un spital, trei biserici ortodoxe, o sinagogă, un liceu pentru băieți și un liceu pentru fete, nouă școli primare, două grădinițe, o secție de pompieri și un abator (Măcriș 2004: 37-40). În perioada interbelică, Comratul a fost unul dintre centrele comerciale importante din sudul Basarabiei. În fiecare zi de luni, aici era organizat târgul săptămânal; bâlciul anual se ținea în zi de sărbătoare și era însoțit de numeroase spectacole și petreceri. În 1925, în oraș își desfășurau activitatea 34 de băcănii, 33 de cârciumi, 10 magazine de manufactură și câte 3 magazine de galanterie și pielărie, 5 brutării, 7 restaurante, 4 mori, 3 frizerii, 2 cofetării și o farmacie. Comratul avea și un hotel, al cărui proprietar a fost Nicolai Nored, și o librărie, denumită „Aurora” (Duminică 2019a: 70).

După una dintre vizitele întreprinse la Comrat, în anul 1933, juristul și publicistul naționalist-antisemit Gheorghe A. Cuza³ scria despre oraș: „[…] mi s-a părut așa cum mi l-am imaginat, fără atracții speciale. Între bordeie și magazine, am observat un spital și un liceu. Centrul orașului este locuit de bulgari și găgăuzi, dar aici puteți găsi și jidani. În piața situată în inima orașului, am văzut ruine și gunoaie care îmi aminteau de piețele noastre de la periferie. Același spirit oriental, aceleași probleme urbane. La trotuar crește buruian. Mirosul unui cadavru de animal, care a murit din cauza căldurii, s-a răspândit în întreg cartierul central al orașului. Porcii mănâncă orice plantă care le iese în cale. Rațe și gâște se bălăceau într-un șanț murdar. Aproape peste tot putem observa stâlpi de telegraf care arată asemenea unor pânze într-o mare moartă. Bazarul era pustiu. Jupânii (prinț sau conducători la popoarele slave) au acum o siestă (odihnă de după-amiază). Căldura a făcut ca toată lumea să stea la umbră” (Duminică 2019b: 311).

Și autoritățile locale, într-o notă redactată în 1943, informau autoritățile centrale, cu un pesimism nedisimulat, că „în ceea ce privește viitorul acestui oraș, el nu apare în culori vii. Nu se văd perspective care ar promite o înflorire a orașului. Așezat departe de calea ferată, rămâne un centru mort, depășit de acele centre ce sunt situate pe liniile de comunicație, ca Ceadâr-Lunga și Românești” (Duminică 2016: 77).

În Vulcănești, un sat cu o populație de peste 7 mii de locuitori, existau atunci 9 magazine alimentare, o bancă, o fabrică de bere, patru fabrici de șindrilă, șapte hanuri, 4 ateliere de croitorie, 7 ateliere de prelucrare a metalului, 6 ferme agricole, 3 ateliere de procesare a lânii, 3 mori, 2 tâmplării, 3 fabrici de lactate, 22 de exploatații mari de teren. Majoritatea sătenilor dețineau loturi între 3 și 7 hectare de pământ. Un număr mare de țărani nu au avut pământ, închiriau terenuri agricole sau nu erau angajați (Măcriș 2004: 41-43).

Localitatea Ceadâr-Lunga, un alt centru important al populației găgăuze, în 1929 era dotată cu iluminat electric, avea o judecătorie, un ambulator, farmacii, 5 bănci și cooperative, 2 biserici, o sinagogă, un gimnaziu, 4 școli primare, 2 mori, 2 fabrici de ulei și o cărămidărie (Măcriș 2008: 75-76). Din 1932, în comuna Ceadâr-Lunga funcționa Căminul cultural „Avântul”, dotat cu o bibliotecă cu circa 1 200 de volume, sală pentru spectacole cu scenă fixă și un aparat de radio. În 1934, în localitate a fost construită baia comună, cu o sală cu 10 dușuri și o cameră individuală cu 2 dușuri, care funcționa 3 zile pe săptămână, iar în cazuri excepționale – epidemii – zilnic (Duminică 2016: 75).

Perioada interbelică a constituit pentru găgăuzi o etapă importantă de renaștere națională și un moment propice de agregare etnică, când majoritatea reprezentanților acestei etnii s-au aflat în componența unui singur stat. Drepturile și libertățile garantate de Constituția României din 1923, Legea învățământului primar din 1924, dar și de alte prevederi legale democratice, au oferit găgăuzilor posibilitatea de a se manifesta în toate sferele vieții socioeconomice și culturale. Faptul că găgăuzii au fost percepuți la nivel oficial ca o etnie distinctă de bulgari a dus la consolidarea conștiinței naționale, dar și la conservarea și dezvoltarea propriei culturii. Nu mai puțin importantă a fost activitatea publicistică și educațională a protoiereului găgăuz Mihail Ceachir, care a publicat Istoria găgăuzilor din Basarabia, a tradus Evanghelia în limba găgăuză, dar a fost și autorul primului dicționar găgăuz-român. Toate aceste evoluții favorabile au permis integrarea găgăuzilor în societatea românească și participarea acestora la procesele politice din România.

Note:

¹ Hamidullah Suphi Tanrıöver a fost ambasador acreditat la București în răstimpul 1931-1944; în toată această perioadă, a fost implicat activ în procesul de renaștere națională a găgăuzilor, a vizitat personal localităţile găgăuze din sudul Basarabiei, unde a ajutat la deschiderea a 26 de şcoli cu predare în limba turcă.

² Mihail Ceachir a rămas în istorie ca unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai familiei preoţeşti basarabene Ceachir. Acesta s-a născut în 1861, în satul găgăuz Ceadâr-Lunga, judeţul Bender. Familia sa a imigrat din Dobrogea mai întâi în Principatul Moldovei, apoi în Bugeac. A studiat la Şcoala parohială locală şi la Seminarul din Chişinău, care la acea vreme erau unicele instituţii de învăţământ superior din Basarabia. Ulterior, s-a dedicat pedagogiei, ocupând pe rând funcţii importante, cum ar fi educator la Şcoala spirituală de băieţi din Chişinău, preşedinte al Consiliului pedagogic Chișinău pe lângă Ministerul Învăţământului, iar din 1884 a fost hirotonit preot la biserica Şcolii spirituale cu hramul „Întâmpinarea Domnului”. ³ Gheorghe A. Cuza, jurist specializat în drept român, om politic naţionalist, poet şi publicist român, a fost fiul profesorului Alexandru C. Cuza, preşedintele organizaţiei naţionaliste şi antisemite Liga Apărării Naţional-Creştine (1923-1935) şi al Partidului Naţional Creştin (1935-1938).

Referințe bibliografice

Angheli 2010 = F. Angheli, Краткая история гагаузов [Scurtă istorie a găgăuzilor], Chișinău, 2010

Bercu 2016 = Oleg Bercu, Evoluția social politică a populației găgăuze de la mijlocul secolului al XIX-lea și până la sfârșitul secolului XX-lea, Galați, 2016

Berker & Necati 2016 = Kurt Berker, Necati Demir, Gagauz Öğrencilerin Türkiye Türkçesi Konușma Becerisinin Değerlendirilmesi, în „Türk Eğitim Bilimleri Dergisi”, vol. 14, nr. 2, 2016

Bulgar & Duminică  2015 = St. Bulgar, I. Duminică, Găgăuzii din Basarabia în contextul relațiilor româno-turce în perioada 1931-1940: istorie și personalități, în „Archiva Moldaviae”, VII, 2015

Bulgar 2005 = St. Bulgar, Протоиерей Михаил Чакир 1861-1938 [Protoiereul Mihail Ceachir 1861-1938], în vol. Pagini din istoria și literatura găgăuzilor secolul XIX – sfârșitul secolului al XX-lea, Chișinău, 2005

Crețu 2018 = Vasile Crețu, Legislația românească în domeniul învățământului primar (1918-1940), în „Akademos”, nr. 2, 2018

Duminică  2013 = I. Duminică, Бессарабские болгары и гагаузы во взглядах румынского писателя и политика Георге А. Куза [Bulgarii și găgăuzi basarabeni în viziunea scriitorului și politicianului român George A. Cuza], în vol. Bulgaria: Metropolă și diasporă, Chișinău, 2013

Duminică 2016 =  I. Duminică,, „Monografiile” comunelor plasei Comrat, județul Tighina, din 1943 (I), în „Revista de etnologie și culturologie”, vol. XX, 2016, p. 68-78 (disponibil pe https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/68_78_Monografiile_comunelor%20plasei%20Comrat%2C%20judetul%20Tighina%20din%201943%20%28I%29.pdf)

Duminică 2019a = I. Duminică, Cu privire la modernizarea orașului Comrat în perioada interbelică (1918-1940), în „Revista de etnologie și culturologie”, Volumul XXV, 2019, p. 67-72 (disponibil pe http://ethnology.asm.md/wp-content/uploads/8.Ivan-DUMINICA.pdf)

Duminică 2019b = I. Duminică, Гагаузы межвоенной Бессарабии в отчетах румынской сигуранцы [Găgăuzii din Basarabia interbelică în rapoartele Siguranței românești], în Молдова и Гагаузия в контексте истории развития молдавской государственности [Moldova și Găgăuzia în contextul istoriei dezvoltării statalității moldovenești], Comrat, 2019

Grek  2016 = Ivan Grek, The activity of Paisius of Hilandar and M. Chakira: Common and specific, în „Rusin”, nr. 1 (43), 2016

Grigoriadis & Shahin 2020 = Ioannis Grigoriadis, Evgeniia Shahin, Between Ethnic group and Nation: Mihail Çakir Histories of the Gagauz, în „East European Politics an Societes”, First Published July 23, 2020, (disponibil pe https://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/0888325420937803; accesat 26 noiembrie 2020)

Măcriș 2004 = Anatol Măcriș, Găgăuzii cred în ziua de mâine, București, 2004

Măcriș 2008 = Anatol Măcriș, Găgăuzii, București, 2008

Sağlam 2019 = Nesibe Ayșe Sağlam, Post-Sovyet Süreçte Gagauz Kimliğinin Yeniden Üretilmesi Üzerine Sos-yolojik Bir Araștırma, Istanbul, 2019

Șornikov & Bulgar 2006 = Piotr Șornikov, St. Bulgar, Социально-культурное состояние гагаузов в годы румынской окупации [Situația socio-culturală a găgăuzilor în timpul ocupației românești], în vol. История и культура гагаузов [Istoria și cultura găgăuzilor], Comrat-Chișinău, 2006

Gagauzians and Romanians. Aspects from the cultural and social life of the Gagauz people in the interwar period

Keywords: Romanians; Gagauz; colony; Republic of Moldova; identity; social integration; famines; war

After the re-unification of 1918, in an attempt to integrate the new territories in the administrative structure of Romania, the Romanian authorities faced numerous social and cultural problems. One of them was related to the integration of national minorities in Romanian society. The Gagauzians were a minority of Turkish ethnicity located mostly on the territory of Bessarabia, which was foreign to the Romanian language and culture, being also one of the ethnic groups with the lowest literacy rate. Romanian authorities have taken a series of actions to speed up the integration of Gagauz into Romanian society.