Alexandru Moșanu: „Independența a fost obținută prin lupta a sute de mii de oameni, care au dorit să fie liberi”

– Cum vedeți acum, la o depărtare de peste 20 de ani, acele evenimente ce au pus începutul emancipării Basarabiei de sub regimul sovietic de ocupație?

– Sfârșitul anilor ’90 a fost o perioadă marcată de mișcarea de eliberare națională din întreaga URSS, în urma procesului de restructurare declanșat de Gorbaciov. Însă liderul sovietic nu s-a așteptat că acest proces va lua o asemenea amploare. Astfel, pentru înăbușirea mișcărilor de eliberare de sub jugul imperial, al popoarelor din componența Uniunii Sovietice, autoritățile au început să recurgă tot mai des la forță, violență. Asta s-a întâmplat în Țările Baltice, Azerbaidjan, Georgia, alte republici. Și nu în ultimul rând, forța a fost aplicată împotriva cetățenilor RSS Moldovenești.

În a doua jumătate a anilor ’80 poziția internațională a Uniunii Sovietice a slăbit și statul nu mai era în stare să se confrunte, așa cum o făcea în vremurile mai vechi – prin anii ’50-’60, cu rezultate bune pentru URSS – cu Statele Unite ale Americii și cu lumea occidentală. Gorbaciov, venind la putere în martie 1985, credea că poate salva regimul sovietic prin restructurare și transparență, cum zicea el. Și printr-o nouă mentalitate. Mai credea Gorbaciov că imperiul răului – așa era numită, pe drept cuvânt, Uniunea Sovietică de către Reagan (fost președinte al SUA) – mai putea fi revigorat printr-un nou tratat de Uniune, așa cum îi spunea el. Situația din RSS Moldovenească se caracteriza la acel moment ca și situația din alte republici, așa-zise unionale, prin amploarea mișcării de renaștere națională.

Atunci la noi, în RSSM, a fost dată prima bătălie pentru valorile naționale românești – asta a fost lupta pentru limbă și alfabet. Era vorba de valori naționale românești, pentru că situația lingvistică de la noi reflecta foarte bine, poate mai bine decât în alte părți, poziția noastră de popor colonizat, de popor înrobit, nedreptățit.

În anii 1988-89, mișcarea națională a început să se structureze în organizații. A luat naștere Mișcarea pentru Susținerea Restructurării, care s-a transformat în Frontul Popular din Moldova. Acest lucru s-a întâmplat în 1989. Înainte de Frontul Popular a apărut Cenaclul „Alexei Mateevici”. Au apărut și alte asociații, cum era și este Asociația Istoricilor și alte structuri ale mișcării și renașterii și de eliberare națională. Această mișcare a realizat primul succes, care a intrat în istorie sub numele de adoptarea Legislației Lingvistice.

– Credeți că anume aceste prime acte legislative, adoptate în 1989, sub influența Mișcării de Renaștere Națională, au constituit primii pași spre declararea Independenței?

– Adoptarea legislației lingvistice a avut o foarte mare importanță pentru societatea noastră. Prin aceste legi, adoptate la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, 31 august – 1 septembrie 1989, limba moldovenească a fost decretată ca limbă de stat și a fost reintrodus alfabetul latin. Tot atunci, și acest lucru este foarte important de amintit tuturor acelor care falsifică lucrurile sau uită niște momente foarte importante din acei ani – din acel an! – că atunci, în documentele adoptate de Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a fost statuată și identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă! Așa se spunea într-un document adoptat atunci de Parlament. Și prin aceasta a fost recunoscut în mod oficial că limba moldovenească, între ghilimele, nu este altceva decât limba română. Și atunci când spun unii că uite, trebuie să utilizăm termenul de limbă moldovenească că așa-i scris în constituția agrarienilor, ei uită că acei care au adoptat Constituția în 1994 au uitat de sursele acestei Constituții, care trebuiau să fie legile adoptate și aprobate de către Marile Adunări Naționale. Când ne referim la legislația lingvistică, ne referim la Marea Adunare Națională, prima Mare Adunare Națională, care s-a ținut la 31 august 1989. Aceasta a cerut și a aprobat – a impus! – acele decizii la care m-am referit: limbă și alfabet latin. Acesta a fost un mare succes al Mișcării de Eliberare – primul succes în condițiile existenței imperiului sovietic. Acele rezultate au dat impuls și activităților care au urmat.

– A urmat adoptarea Declarației de Suveranitate. Ce alte acțiuni au mai avut influența decisivă în detașarea republicii noastre de imperiul sovietic?

– Au urmat alte evenimente, extraordinar de importante pentru evoluțiile noastre ulterioare. Mă refer aici la lupta pentru un nou Parlament, pentru un Parlament democratic! Și această bătălie s-a dat în februarie-martie 1990, când a fost ales pe bază democratică – dacă ne raportăm la situația care fusese până atunci – un nou Parlament, ce s-a constituit pe data de 17 aprilie 1990. Care au fost rezultatele principale în acest an? Desigur constituirea acelui Parlament, ce a fost rezultatul Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională. Acest Parlament din anul 1990, care a funcționat până în februarie 1994, a ținut cont de doleanțele Mișcării de Eliberare Națională ale cărei cerințe erau: democratizarea societății, promovarea valorilor culturale și spirituale românești, ruperea cu trecutul comunist și distanțarea de imperiu, precum și restabilirea adevărului istoric – ca bază pentru eliberarea de sub jugul colonial sovietic. Acestea erau cerințele principale ale sutelor de mii de oameni care se întruneau nu numai în cadrul Adunărilor Naționale, dar și în cadrul tuturor manifestărilor, care cuprinseseră toată RSS Moldovenească. Și nu este de mirare faptul că printre primele decizii, chiar prima decizie adoptată, a fost adoptarea drapelului de stat, apoi a stemei de stat. Care reflectau adevărul despre trecutul nostru, despre unitatea românească. Ce aș vrea să subliniez în legătură cu aceste succese obținute de acel Parlament? Imediat după ce a început să funcționeze acel Parlament, s-a pus accentul, în primul rând, pe dezvăluirea adevărului istoric! Ne-a fost interzis acest adevăr, a fost falsificat, a fost îngropat de către regimul totalitar comunist de ocupație. Și iată că la 23 iunie – data aceasta este foarte importantă! – a fost adoptată Declarația Suveranității Republicii Moldova. Sigur că de facto suveranitatea nu putea să fie realizată în cadrul Uniunii Sovietice. Era, practic, o formalitate. Gorbaciov chiar a zis că era vorba de un marș (paradă) a suveranităților sau, cum a mai zis el, dar această Declarație de Suveranitate reflecta intențiile strategice ale forțelor politice de la Chișinău. Și a fost o etapă importantă, la acel moment, când mai eram în cadrul Uniunii Sovietice, de pregătire a spiritelor și a forțelor politice pentru următorul pas. Dar aș vrea să mai specific, cu privire la Declarația Suveranității, că acest document era confirmat și cu date istorice. Parte componentă a acestui document era avizul Comisiei speciale a Sovietului Suprem cu privire la aprecierea politico-juridică a Pactului Molotov Ribbentrop și a consecințelor sale pentru Basarabia și nordul Bucovinei. Și aici, în acest aviz, care era parte componentă a Declarației Suveranității, dar a fost adoptat separat, se scoteau în evidență adevărul nostru ca parte componentă a poporului român, ca parte componentă a spațiului cultural și spiritual românesc. Acest aviz și această Declarație au avut un rol foarte important pentru a pune pe principii normale, democratice și naționale sistemul educațional, sistemul de învățământ. În baza acestor documente au fost introduse în școli disciplinele: istoria românilor, limba și literatura română, care au dat tonul întregii societăți. Asta a fost extraordinar de important. Parlamentul de atunci și întreaga societate democratică din Republica Moldova (care s-a numit între 5 iunie 1990 și 23 mai 1991 Republica Sovietică Socialistă Moldova și abia din 23 mai 1991 s-a numit Republica Moldova) a înregistrat o altă victorie atunci – și este important să subliniem acest lucru. Mă refer la refuzul autorităților de la Chișinău de a participa, la 17 martie 1991, la Referendumul privind menținerea URSS. A fost una dintre cele mai importante decizii adoptate de Parlamentul constituit la 17 aprilie 1990. Dar ea reflecta voința adevărată a maselor. Trebuie să spunem că acest eveniment – refuzul autorităților oficiale de a participa la acel referendum care urmărea scopul de a menține URSS – dezminte afirmațiile unor falsificatori, care nu țin cont de adevăruri, de realități, de fapte și susțin că statalitatea noastră nu știu când s-a început – de pe timpul lui Stalin ș.a.m.d. Iată că atunci societatea moldovenească, democratică, s-a pronunțat împotriva acestui referendum și împotriva perspectivei de a revigora, cum voia Gorbaciov, URSS!

Parlamentul din 1990-94, încă până la proclamarea Independenței, a salutat și a sprijinit, a recunoscut independența Republicii Lituania! Ceea ce era cu totul și cu totul nemaipomenit în cadrul Uniunii Sovietice! Se indigna Gorbaciov, se indignau cei de la congresul deputaților de la Moscova, de acolo. Dar Parlamentul de la Chișinău, în această circumstanță a făcut lucrul ăsta – a recunoscut Independența Lituaniei! Mai mult decât atât, am protestat vehement împotriva acțiunilor militare ale trupelor speciale sovietice care au atacat televiziunea din Vilnius, am protestat împotriva masacrelor din Tbilisi și din Azerbaidjan, din Bacu. Noi am avut o atitudine extrem de clară în privința asta!

– Ce vă amintiți despre acele momente tensionante ale puciului din 21 august 1991, moment ce a grăbit destrămarea imperiului sovietic? A fost nevoie de mult curaj, totuși în acele zile nimeni nu putea prevedea evenimentele...

– Toate imperiile au avut o dată de naștere și-au avut date când au dispărut. Imperiul sovietic a fost putred la rădăcină. Pentru că un asemenea imperiu cum a fost cel sovietic, cu sistemul său draconic, autoritar, dacă nu ar fi fost putred la rădăcină, nu ar fi avut să dispară atât de subit – în câțiva ani de fapt. Iar ultima lovitură a fost cea care a fost dată chiar de organizatorii loviturii de stat din capitala imperiului, de la 18 august. Dorind să-l înlăture pe Gorbaciov și să revigoreze regimul de tip stalinist, la care visau ei – acel de tip stalinist. Acest puci a fost condamnat unanim de conducerea de la Chișinău – șeful statului, președintele Parlamentului, prim-ministrul și toți acei care erau în capitală, care s-au adunat în aceeași zi, au condamnat această acțiune, au calificat-o drept lovitură de stat reacționară și anticonstituțională. Ca o tentativă de a restaura trecutul prin înșelăciune, presiune și violență. Și tot atunci, conducerea de la Chișinău în mod unanim a adoptat această poziție comună. Vreau să subliniez acest lucru, pentru că s-a întâmplat mai rar. Atunci însă a fost adoptată această poziție comună, cu rezultate foarte bune din punct de vedere istoric; mă refer la faptul că această conducere atunci și-a fixat ca scop imediat proclamarea Independenței Republicii Moldova.

– Cum a fost pregătită proclamarea Independenței, vă rog să vă referiți mai detaliat la acele momente.

– Precum am spus deja, această decizie a fost luată în legătură cu puciul, cu intențiile forțelor reacționare din imperiu de a restabili, așa cum a fost pe timpul lui Stalin, imperiul sovietic cu toate atrocitățile sale. Înainte de a lua decizia aceasta de a proclama Independența, au fost întreprinse niște măsuri de precauție împotriva forțelor pro-imperiale din interiorul Republicii Moldova. Atunci ne-am înțeles cu șeful statului, cu domnul președinte Snegur ce avem de făcut – ce are de făcut Domnia sa, ce are de făcut Parlamentul, ce are de făcut Guvernul, am împărțit sferele. Astfel, aș putea să mă refer la niște lucruri; despre care nu s-a prea scris.

– Cred că ascultătorii vor fi curioși să afle!

– Prezidiul Parlamentului era un organ subordonat Parlamentului, o structură a lui, care în momentul cela a jucat un rol foarte important. Din Prezidiu făceau parte președinții Comisiilor parlamentare, vicepreședinții Parlamentului și persoane care erau recomandate de către Parlament pentru a face parte din acest Prezidiu. Ne-am înțeles atunci în privința partidului comunist. Am vorbit despre unele măsuri de precauție ce se cereau a fi luate împotriva forțelor pro-imperiale. Sigur că trebuia să ne gândim să blocăm acțiunile pe care le putea întreprinde partidul comunist din Moldova. Care nu s-a pronunțat public în zilele puciului. Și deci ne puteam aștepta de la ei la orice. Și ne-am înțeles atunci cu domnul președinte Snegur că el va interzice acest partid printr-un decret prezidențial. Iar noi vom lua alte măsuri. Trebuia să-i invităm și ulterior i-am invitat la ședința Prezidiului, să le cerem socoteală, prim-viceprim-ministrul de atunci, domnul Andrei Sangheli, șeful radioteleviziunii, procurorul general de atunci, să-i întrebăm – și i-am întrebat – unde au fost în ziua de 18-19 august? Și domnul Snegur a zis în ultimul moment: „Mai bine voi interziceți partidul comunist. Eu voi lua deciziile celea pe care voi, Prezidiul, veți hotărî în ședință”, inclusiv demiterea domnului Sangheli, care era prim-vicepremier atunci. Și la 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului a interzis activitatea partidului comunist din Republica Moldova.

– Interzicerea unui partid, care decenii la rând deținea toată puterea în acel stat! Cum a fost motivată această decizie?

– Cred că e important să spunem. A fost o decizie extrem de importantă. Poate cea mai importantă în ajunul adoptării Declarației de Independență. Era motivată prin faptul că partidul comunist a promovat o politică antipopulară, a uzurpat puterea de stat, a organizat represiunile și deportările în masă, colectivizarea forțată, foametea planificată, a nimicit metodic și sistematic cultura națională, obiceiurile și tradițiile populare, limbile naționale, a falsificat istoria, a deformat dezvoltarea economiei naționale, a provocat o catastrofă ecologică și o degradare considerabilă a fondului genetic al societății. A concentrat în mâinile sale imense mijloace materiale, aducând prejudicii multor generații. Prezidiul Parlamentului a concluzionat că partidul comunist din Moldova a căutat cu orice preț să mențină regimul totalitar și sistemul administrativ de comandă, a acționat împotriva renașterii naționale, a contribuit la formarea a două pseudorepublici marionete ale metropolei imperiale, a blocat înfăptuirea reformelor economice și politice. Argumentul final în favoarea interzicerii partidului comunist era formulat astfel, citez: „Fața adevărată și scopurile minuțios camuflate ale partidului comunist s-au manifestat deosebit de pregnant în organizarea și sprijinirea înfăptuirii loviturii de stat anticonstituționale!” Aceasta a fost decizia la 23 august! La 24 august Prezidiul Parlamentului și-a anunțat decizia de a convoca ședința extraordinară a Plenului Parlamentului. Și în aceeași zi, tot Prezidiul Parlamentului – și asta o spun la acei care uită, care nu citesc documentele din timpul respectiv și atribuie această convocare altcuiva – anume Prezidiul în acele condiții a luat și decizia de a convoca Marea Adunare Națională. Inițiativa ne-a aparținut nouă. Frontul Popular, bineînțeles, prin toate structurile lui, a contribuit la aceea că a asigurat venirea oamenilor la cea de-a treia Mare Adunare Națională, care a avut loc pe data de 27 august. Ședința Parlamentului fusese fixată pentru ora 12, dar pentru ora 10 a fost planificată inaugurarea Marii Adunări Naționale. Când domnul Snegur m-a întrebat de ce am făcut așa, de ce ne trebuie Adunarea Națională – a fost o discuție telefonică, în premieră! – i-am răspuns: „Poate că asta ar fi o soluție, un argument în plus în favoarea adoptării de către Parlament a Declarației de Independență”.

Și astfel, la ora 10 dimineața, Președintele Parlamentului, adică cel care vă vorbește, a deschis Marea Adunare Națională, unde au fost rostite mai multe cuvântări. Am condus acea Adunare Națională, după aceea l-am rugat pe domnul Ion Ungureanu să preia conducerea, pentru că trebuia să intrăm în ședință. La ora 12 Parlamentul și-a început lucrările și la asta n-am să mă refer prea mult, că lucrul acesta este cunoscut. Parlamentul unanim, toți cei 334 de deputați care au participat la acea ședință, au votat pentru Declarația de Independență, pentru legea care confirma această Declarație de Independență. Aceasta a fost decizia principală a ședinței Parlamentului din 27 august.

Aș vrea să subliniez în concluzie că independența a fost obținută prin lupta a sute de mii de oameni, care au dorit să fie liberi. Românii din stânga Prutului și-au realizat în așa fel dreptul lor istoric și de neam, dreptul la auto-determinare. Iar Republica Moldova, dintr-o colonie sovietică, condusă de un regim totalitar comunist, s-a transformat, juridic și politic, într-un stat suveran, independent și democratic, așa cum a fost fixat în Declarația de Independență. Ceea ce a urmat eu cred că este un subiect aparte.

– Vă rugăm să ne povestiți despre evenimentele ce s-au derulat în ajunul zile de 27 august, cum a fost pregătită acea ședință la care s-a votat unanim?

– Fixasem data de 27 august cu câteva zile înainte, dar în ajunul ședinței, la 26 august, la ora 18, am convocat ședința Prezidiului Parlamentului. Pentru a testa situația, reacția. Aveam Declarația de Independență, am avut o Comisie care a elaborat-o. Am avut specialiști care au pregătit esența, sursele Declarației de Independență. Ele erau înfipte – dacă putem spune așa – în toate documentele importante, pe care le adoptase Parlamentul nostru, începând cu data de 17 aprilie 1990 până la proclamarea Independenței. Acest proiect al Declarației de Independență trebuia să aibă forma unui document foarte rigid din punct de vedere juridic. Și am avut specialiști care ne-au ajutat ca să-i dăm forma cuvenită. Repet, forma. Și am convocat această ședință a Prezidiului, care urma să fie ca un test, să vedem ce vor spune colegii care nu văzuseră proiectul Declarației. La ședință au participat 14 membri ai prezidiului din 25. Ceilalți n-au venit. Pur și simplu nu erau la Chișinău. Și acolo a apărut Ion Țurcanu, istoric și cei cinci membri care l-au sprijinit pe Țurcanu. El i-a învinuit pe autorii proiectului Declarației de Independență că aceștia au elaborat nu o Declarație de Independență, dar – Doamne ferește! – o declarație de unire cu România. N-au avut prea multe argumente, dar s-au referit la anumite date, care figurau acolo în Declarația de Independență. Am ținut cont de unele lucruri, care nu erau deloc esențiale. El a amenințat că dacă noi nu ținem cont de observațiile sale și ale celor cinci membri ai Prezidiului, a doua zi ei vor pune problema aceasta în plenul Parlamentului. Nu știu dacă el sau altcineva s-ar fi hotărât, în condițiile când în piață se întrunise Marea Adunare Națională. Lucrările Parlamentului erau urmărite de, sunt diferite cifre, sute de mii de oameni! Nu știu dacă cineva din cei care aveau pretenții în ajun ar fi avut curajul. În general, nu au avut curaj, niciodată n-au avut curaj acești oameni! Și nu l-ar fi avut nici atunci... Dar pentru a exclude orice, știu eu, situație, pentru a evita discuții în plen, am făcut niște cedări, care, precum am spus, n-au fost esențiale – am scos o dată sau două acolo, niște formulări, care n-au influențat în niciun fel sensul, conținutul și spiritul Declarației de Independență.

Anticipând, pot spune că în Parlament a doua zi n-a mai apărut nicio piedică. Iar atunci, în ajun, ședința Prezidiului a durat de la ora 18 până la 24. Au luat cuvântul, s-au pronunțat toți membrii. Opt erau pentru susținerea proiectului prezentat inițial și șase erau împotriva lui. Noaptea s-a mai lucrat asupra acestui proiect – am rămas cu domnul Matei și cu domnul Nedelciuc. La ora 8 dimineața am revenit și am continuat ședința din ajun. Am retipărit locurile respective și le-am spus: „Noi am ținut cont de observațiile dumneavoastră. Aveți alte observații?” Nimeni n-a mai spus un cuvânt. Și atunci i-am întrebat dacă adoptăm. „Adoptăm!” Deși asta nu se cerea regulamentar. Prezidiul nu avea asemenea prerogative ca să adopte – putea să recomande sau să nu recomande. Dar a fost important din punctul de vedere la care m-am referit deja... Acesta a fost cazul din ajun despre care ați pomenit dumneavoastră și despre care a scris și domnul Țurcanu, referitor la observațiile lui. El continuă și acum să le motiveze, în felul său. Cred că acest document, dacă ar fi avut slăbiciunile la care se referea Ion Țurcanu sau se referă alții, atunci desigur că atitudinea față de Declarația de Independență ar fi fost alta.

Dar nu întâmplător, acest document fundamental pentru statul nostru, pentru Republica Moldova ca stat suveran, independent și democratic, a fost ignorat de guvernanții comuniști. A fost ignorat demonstrativ, ca unul ce le stă ca un ghimpe-n ochi. Pentru că această Declarație de Independență le răstoarnă planurile. Ei de fapt nu recunosc că RSS Moldovenească a fost o colonie sovietică, ci consideră că a fost un stat, laudă constituția care a fost adoptată pe timpul lui Brejnev, constituția RSS Moldovenești, din 1978, se pare. Nu le place să se considere că statul Republica Moldova a apărut la 27 august 1991.

– Totuși, existau sau nu șanse ale unirii în 1991? Primul stat care a recunoscut Republica Moldova a fost România. Nu a constituit oare aceasta pierderea unei șanse istorice de unire?

– Vă răspund în felul următor. Despre lucrul acesta am scris și eu, au scris și alții. Vreau să repet încă odată. Republica Moldova, partea din stânga Prutului, Basarabia, pe care a distrus-o ca noțiune politico-geografică, nu știu cum s-o numesc, Stalin în 1940, când a tăiat nordul și sudul și le-a dat altui stat, altei republici sovietice și a inclus în RSSM Transnistria, parte din raioanele din stânga Nistrului – această Basarabie, ca și Nordul Bucovinei, este parte componentă a spațiului românesc. Populația autohtonă, majoritară, din stânga Nistrului sunt români. Fac parte din poporul român. Situația Basarabiei se deosebește de cea a Țărilor Baltice, care au fost țări independente. SUA niciodată n-au recunoscut ocuparea de către Uniunea Sovietică a Țărilor Baltice. Ceea ce nu s-a întâmplat cu noi. Noi n-am fost țară aparte. Noi am fost o parte a teritoriului și suntem o parte a teritoriului și a spațiului valoric românesc – spiritual, cultural ș.a.m.d. Problema trebuia să fie pusă de către puterea de la București – cu referire la un teritoriu al României. Acest lucru nu s-a întâmplat. Dar asemenea lucruri trebuie pregătite dinainte. Ceaușescu n-a făcut-o. Când e vorba de un spațiu care tu consideri că-ți aparține și din punct de vedere al dreptului istoric și de neam, și din punct de vedere al dreptului natural – dacă o țară, un guvern, un parlament consideră că asta-i partea lui, atunci el pregătește strategii și tactici, cum să-și reîntregească pământurile, poporul. La acest lucru Ceaușescu nu s-a gândit – se temea – și de aceea ce s-a temut n-a scăpat! Iar când s-a produs revoluția română, Iliescu nu a fost pregătit pentru așa ceva. Deci n-a fost pregătită unirea nici din perioada regimului comunist de la București, nici în perioada de după decembrie 1989.

Ba chiar în aprilie 1991 – în 91! – Iliescu a fost la Moscova și a semnat cu Gorbaciov un nou tratat sovieto-român. El n-a fost ratificat, pentru că s-a schimbat situația politică și geo-strategică din lume și din Rusia. Dar acolo, Republica Moldova era considerată ca parte componentă a Uniunii Sovietice. Eu eram invitat insistent de către domnul Lucinschi să particip, ca Președinte al Parlamentului, la semnarea acestui tratat. Emisarul domnului Lucinschi, care activa pe atunci în conducerea sovietică de la Moscova, era chiar domnul Ion Țurcanu, secretarul Parlamentului. El a venit două zile consecutiv la mine – în ajunul semnării și îmi transmitea invitația, adică opinia domnului Lucinschi, că eu trebuie să fiu acolo, la Moscova. Și atunci eu i-am pus întrebarea – de partea cui trebuie să fiu eu acolo? Păi, zice, de partea noastră! Care-i partea noastră? Sovietică, a lui Gorbaciov, a fost răspunsul. Sigur că am refuzat categoric, am spus că nu mai vreau să discut referitor la această chestiune. Și nu m-am dus. Pentru că ei voiau prin prezența președintelui Parlamentului să confirme că Chișinăul are aceeași poziție ca și domnul Iliescu! Dar asta n-am făcut-o. Sigur că nu mi-a făcut bine din punct de vedere al relațiilor personale cu domnul Iliescu. Niciodată n-au fost foarte strălucite, deși la un moment dat mi-a întins o mână de ajutor, dar asta a fost cu mult mai târziu.

Iată care a fost situația de atunci. România nu ne-a considerat, cred eu, până la domnul Băsescu – mă refer la șefii de stat – ca parte a spațiului, a teritoriului și a populației românești. Nu ne-a considerat așa! Ce-a trebuit să facem atunci? Să ne proclamăm independența! Vasăzică, acesta a fost primul factor – România nu ne-a considerat ca parte a teritoriului său. Nu vreau să spun că această atitudine continuă până azi, că nu dispun de informația respectivă, dar probabil mulți cetățeni ai României ne consideră în continuare ca fiind ceva separat, care nu mai poate fi reunit la trupul țării. Nu știu dacă acuma este gata. Dacă va fi cândva gata... Deci, acesta era primul factor, cel românesc.

Dar al doilea factor? Era foarte importantă atitudinea majorității populației de atunci a Republicii Moldova. Și asta vreau să vă spun – sunt convins, știam situația de atunci – or, cine dorește poate să studieze materialele care erau la suprafață: majoritatea populației de atunci, de aici din RSS Moldovenească opta pentru independență! Era valul acesta „independist” în Uniunea Sovietică, toți își declarau independența. Oamenii, necunoscându-și istoria, cunoscând doar o variantă falsificată total, voiau independență. Nu știu dacă și azi o mare parte din cetățenii noștri își dau seama că noi suntem o părticică din alt popor – poporul român...

(Interviul integral, în cadrul căruia A. Moșanu face unele
dezvăluiri exclusive referitor la formarea autonomiei găgăuze,
va putea fi citit în cadrul volumului în curs de apariție
Între curaj, amnezie și Demnitate de neam – o istorie unică,
 scrisă cu sângele strămoșilor tăi)

Alexandru Moşanu: "The Independence was obtained through the struggle of hundreds of thousands of people, who wanted to be free"

Keywords: Alexandru Moșanu; the Declaration of Independence; the First Parliament; Sovereignty; the issue of Gagauzia.

The interview, conducted in 2011, with the historian and politician Alexan dru Moșanu, the president of the first Parliament, democratically elected in the former Moldavian SSR, tells about the difficult way out of the composi tion of the former Soviet empire. Under the leadership of A. Moșanu, the most important legislative acts were adopted, including the Declaration of Independence, which led to the separation of the former Soviet colony from Moscow. The ideal of union with the Motherland, Romania, which is contained in these documents, is yet to be realized.