Câteva gânduri privitoare la personalitatea istoricului dr. Ioan Scurtu

Autor al unei opere, pe cât de impresionantă și echilibrată pe atât de distinsă și naturală, istoricul și profesorul Ioan Scurtu ne dezvăluie, prin cărțile domniei sale, frământările, preocupările, sensibilitatea și pasiunile ce-l definesc ca slujitor pe tărâmul lui CLIO. Teme, motive și modalități de o febrilă căutare sunt abordate cu frenezia și nerăbdarea căutătorului ce dă culoare evenimentelor ce-l tulbură și-l atrag. Opera sa istorică poate fi încadrată pe două direcții, aceea care privește lucrări de sinteză asupra epocii de la Carol I până la sfârșitul primului deceniu al mileniului al XXI-lea (reprezentative fiind: Istoria Românilor de la Carol I la Nicole Ceaușescu și Viața contemporană a României, 1918 – 2007), cât și prezentarea unor personalități politice sau a unor partide (Portrete politice, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, Regele Ferdinand (1914 – 1927. Activitatea politică etc., Istoria partidului Țărănesc, Partidele politice din România, 1862 – 1994 etc.). Conținutul acestora dau pecetea personalității sale, caracterizată prin redarea realității epocii contemporane, clarificarea unei situații atât de dificile și întunecate, a unei epoci cu bunele și cu relele ei, din care nu lipsesc creionarea elitelor politice printr-o imparțialitate în interpretarea documentelor, în care respectul demnității umane este acceptat și de către cei ce nu-i împărtășesc întotdeauna concluziile trase.

Opiniile și sentimentele exprimate, printr-o delicatețe puțin obicinuită, fac dovada unei minți pătrunzătoare, analitice, în care vibrează dragostea pentru adevăr. Trăind într-o țară marcată de sfârșitul comunismului și începutul așa-zise „vieți democratice”, polemismul său se manifestă vehement, însă nu coboară la nivelul trivialității intelectuale și al cruzimilor din limbajul devenit, pentru unii, la modă, ci mai mult etalează o anume noblețe în disputele sale. Chiar dacă nu este un temperament expansiv, cine îl cunoaște este cucerit și încredințat de o afectivitate durabilă. Producția sa istorică dovedește necesitatea, într-o măsură din ce în ce mai mare, comunicarea cu publicul dornic de a cunoaște adevărul, mai ales de către noua generație de tineri, care n-a cunoscut comunismul. Propria modalitate de exprimare a dobândit prioritate, deoarece în limitele ei se pot exprima nemijlocit frământările istoricului, iar receptarea acestora de către cei cărora le este destinat se realizează în același mod.

Scrisul său, străbătut de un reținut sentiment apodictic, beneficiază de un farmec aparte și o agerime proprie omului capabil să împărtășească atitudini privitoare la acceptarea, fără resentimente, a cursurilor evenimentelor așa cum s-au petrecut. Apariția publică a istoricului în manifestări științifice, diverse adunări, întâlniri etc., prilejuite de anumite evenimente, se bucură întotdeauna de o bună primire, atrăgând atenția de la început prin cordialitatea reținută, prin aerul demn, fără trufie, fiind încântător și totuși de o severitate abia tăinuită. Ea vine dintr-o emanație a întregii existențe a istoricului, pentru că reproducerea evenimentelor istorice trăite și cunoscute pun stăpânire pe tot, stabilește noi relații, frământă și creează din nou într-o formă și într-o modalitate proprie, intimă. Viziunea istoricului asupra societății apare într-o perspectivă mai democrată.

Prezența fizică, de o eleganță discretă, exprimă tenacitate naturală, însoțită poate de o sobrietate oarecum oficială, atenuată de efervescența sa spirituală, care îi face mai tot timpul prezența captivantă. Ca om al adevărului, într-o permanentă hărțuire dată de hățișul perioadei tranzitorie de după anii ’90, caracterizată printr-o instabilitate continuă, cuprinsă de fobia „căpătuielii”, nu s-a umilit niciodată în fața noilor vremi să accepte provizoratul, combătându-l prin refugiul în scrisul istoric dominat de o concepție corespunzătoare firii sale de moldovean.

Întreaga sa operă istorică, prin care și-a păstrat independența de gândire și acțiune față de noua clasă politică instalată după 1990, epuizată de corupție, de intrigi, de invidii, de patimi și orgolii uriașe, este străbătută de la un capăt la altul de o atitudine critică protestatară disimulată, care nu i-a adus întotdeauna laurii pe care și-i merita din plin. Mai curând, am putea spune, că domnia sa s-a retras întotdeauna, printr-o delicatețe exagerată, din fața onorurilor care i se cuveneau, nedorind să stea alături de cei ce negau adevărul recent. Critica, pentru domnia sa, nu este exprimată în lecții, laudă dreaptă în judecată, și nu provine din câtă carte știi sau dacă știi să scrii, ci mai degrabă din judecata nepărtinitoare, cunoașterea lucrurilor, a lumii și a oamenilor.

În afara acestor noi condiții ce se instalaseră, refuzând să fie „omul noii configurații politice”, istoricul este mai degrabă cuprins de emoția vestigiilor izvoarelor documentare contemporane, singurele depozitare ale zbuciumului și sufletului poporului din care face parte, de pasiunea pentru descifrarea moștenirii nu tocmai îndepărtate, a cărui suflet concordă cu propriile sale vederi democratice.

Întreaga atmosferă de nemulțumire generală, pricinuită pe de o parte de croirea unui drum după mentalitatea și interesele anacronice ale celor din fruntea țării, iar pe de alta de limitele puterii de înțelegere a noului cadru politic deschis prin evenimentele din decembrie 1990, întreținea, fără să-și dea seama, un climat protestatar general, generat de aspirațiile sincere într-o altfel de democrație decât cea declarată, dar oprimată încă din fașă, și de energiile dornice să așeze societatea românească într-o nouă matrice constructivă.

Așadar, generația noastră poate să spună, acum după trei decenii, că am petrecut împreună grei dar plăcuți ani, luptând fiecare, după puterile și mijloacele de care dispunea și le avea la îndemână, cu prejudecățile și cu obiceiurile întronate de epoca comunistă. Între aceștia breasla istoricilor: Gheorghe Buzatu, Constantin Bușe, Florin Dobrinescu și mulți alții, contemporani cu omagiatul de astăzi, Ioan Scurtu, aflat atunci în plină maturitate creatoare, a adoptat de la început atitudinea unui fervent partizan al „duhului de deșteptare”. Dar, spre deziluzia lor, societatea le-a oferit mulțimea comportărilor conjuncturale, moravurile corupătoare, prejudecăți care favorizau abuzurile, încălcarea demnității, înstrăinarea de țară și de nevoile oamenilor. Este perioada când își face loc o nouă viziune, chiar dacă este încă puțin percepută, de a ne rupe de trecut, susținută de ideea globalizării. Unii, clamând chiar sentințe radicale, afirmau: „CLIO, vremea ta a trecut”, pronosticând că experiențele anterioare nu mai prezintă un îndreptar sigur.

Nădejdea întoarcerii la fântâna istoriei, care este trăirea zilnică a oricărui neam, trebuie să vină tocmai de la corpul profesoral, care are datoria firească și sacră a educa noile generații de tineret, de a resuscita fapte din trecut și de a oferi explicații desfășurării și sensului lor, pentru a descoperi în acestea o sursă de precepte morale și civice proprii poporului român. Acestea sunt în general ideile care răzbăteau chiar conținutul prelegerilor profesorului Ioan Scurtu, insuflarea prin diferite exemple viitorilor dascăli de a transmite, la rândul lor pe mai departe, moștenirea trecutului, virtuțile poporului român, într-un cuvânt de a nu-și uita trecutul, fiindcă o societate fără acestea ar fi precum copacul fără rădăcini, care la cea mai mică adiere de vânt ar fi culcat la pământ și ar muri.

În fața acestui spectacol, istoricul, depășind limitele slăbiciunilor omenești, a pledat și pledează, chiar în limitele impuse de domeniul activității – cea de dascăl – și al funcțiilor deținute și fără a avea ardoarea combativă cerută de așa-zisul „ideal al revoluționarului democrat”, pentru renașterea spirituală în concordanță cu transformările democratice, capabile să ridice societatea românească pe o treaptă superioară a dezvoltării ei și să-i asigure țării un nou prestigiu internațional. Și acest lucru va deveni realitate mai devreme sau mai târziu, cu toate că în prezent capul ni-i cap de neamț, de franțuz sau de american, pentru că sufletul ne-a rămas tot de român prin naștere ce va dăinui peste veacuri.

Cu o răbdare benedictină, cu o voință – aș putea zice cu o înțestare – care durează mai bine de peste jumătate de secol, profesorul Ioan Scurtu își clădește edificiul său, dovedind cu tenacitate că numai adevărul este singurul care va persista peste toate vremurile și regimurile politice. În tot ceea ce a făcut răzbate o voință hotărâtă, suflet senin și minte limpede. Diligent și prolific, impulsionat și de multiple trăiri livrești – lecturile sale sunt impresionante, mai ales a izvoarelor istorice –, prof. Scurtu lărgește necontenit aria de investigație a lucrărilor sale, parcurge cu eleganță sau naturalețe toate și diversele aspecte ale vieții contemporane ale poporului român.

Activitatea și oprea sa, care-i personalizează și-i particularizează individualitatea, este fundamentată pe un program de principii, alimentate mai curând de experiența proprie a vieții, călăuzită de o probitate morală exemplară, și nu pe o anumită ideologie politică, care astăzi a decăzut în ideologia intereselor economice de grup. Totuși, Ioan Scurtu nu caută trecutul, cei drept apropiat, - care pentru domnia sa înseamnă „a povățui” -, drept refugiu și nici ca pretext pentru a dezerta din frământările prezentului. Aspirația istoricului Ioan Scurtu este de a pune de acord nevoile prefacerilor actuale cu tradiția, în care tineretul trebuie să-și aducă contribuția sa.

Modalitatea de abordare a problemelor de istorie contemporană furnizează, din partea istoricului Ioan Scurtu, nu numai o notă aspră, discordantă în atmosfera cu desăvârșire academică a discuțiilor, dar, mai ales, o probă de interpretare personală, concludentă de logică riguroasă, bazată pe o documentație pe cât de vastă pe atât de diversă, cum rar întâlnim la unii dintre confrații săi, truditori pe tărâmul lui CLIO. Ceea ce constituie specificul scrierilor sale istorice și conferă valoare incontestabilă și un farmec deosebit numeroaselor și diferitelor articole și interviuri este înțelegerea profundă a tot ceea ce este omenesc, dezvăluirea simțirilor ascunse, fructificarea valorilor conștiente și subconștiente ale conștiinței umane, precum și crearea unei atmosfere de admirabilă pregnanță istorică.

Some thoughts about the personality of the historian Dr. Ioan Scurtu

Keywords: Ioan Scurtu; historian; historical truth; critical attitude; program of principles

The historian Ioan Scurtu is one of the prestigious personalities of the Ro manian recent Historiography.

His entire work is traversed from one end to the other by the vehement respect for the truth of the evolution of the historical processes that the Romanians have crossed throughout the 20th century.

His personality, dominated by a discreet elegance,modest, sober, inde pendent thinking and delightful spiritual nobility, emanates from the mul titude and diversity of his works.