Despre destin și destinații, evenimente și bifurcații...

De o bucată de vreme parcă suntem mai atenți la prezența lui Dumnezeu și la relațiile pe care le avem cu el. La școală ni s-a spus că „Homo sapiens l-a creat pe Dumnezeu” acum 2 500 de ani. De fapt, această creație e repetată de către fiecare generație, de către fiecare dintre noi pentru a ne marca odiseea. Când credeam în zei, îi priveam de aproape și puteam sta de vorbă cu ei pentru a-i cunoaște. Acum, ca să-l căutăm pe Dumnezeu, trebuie să ne ducem departe cu privirea, cu gândul, ideea de Dumnezeu fiind legată de ideea de destin, de destinație. Zeul soarelui egiptean era zeu tăcut, nu intervenea în istoria oamenilor. Grecii, „inteligența pură” aristoteliană au inventat alți zei, după care a urmat Dumnezeul iudeo-creștin, Dumnezeul ordinii și resemnării...

De circa 2 500 de ani ontologizăm sacrul, iar „divinitatea” a devenit entitate definitivă, necesară¹... Acum trece prin momente dificile. Mulți chiar o scot din viața lor, din lume... „Specialiștii” au identificat tot felul de explicații pentru o asemenea comportare².

De exemplu, „criza generală a genealogiei”, a relației tată-fiu, a paternității, care nu mai sunt „invariant istoric”. În lumea non-patriarhală, Tatăl Nostru se schimbă, iar reîntemeierea tatălui e apreciată ca arhaism de către „feminisme” și alte „orientări” care „demonstrează” „criza tatălui”, „criza Creatorului cerului și al pământului” (sic!)... Dacă Pământul nu este în centrul universului, dacă omul-tată nu mai este în centrul vieții socioculturale, societale, atunci de ce Tatăl Nostru ar rămâne în centru? Universul geocentric era teocentric. De ce am pune pe cineva în centrul vieții, dacă nu suntem în centrul sistemului solar, se întrebau Copernic și Galilei (care au plătit scump pentru asemenea întrebare...). Chiar religia l-a retrogradat într-un fel pe Dumnezeu prin Isus, care are chip, e născut de femeie, moare răstignit etc., repere identificabile pentru oamenii care-l văd mai accesibil decât pe Dumnezeul pe care nu-l văd...

„Specialiștii” spun, de exemplu, că „nașterea” Tatălui Nostru unic e legată de apariția alfabetului, a scrierii, care au permis abstractizarea, conceperea lui în minte, dincolo de aparențele materiale. Nu-l vedem, dar putem citi despre el și putem interpreta. „Fericiți cei care, fără să-l fi văzut, cred în el”... În „videosferă”, este „credibil” ceea ce-i „vizibil”. Nu credem până nu vedem („este adevărat, am văzut la televizor”...). Biblia tipărită, reproducerea Scripturilor nu au pus în discuție tradiția privind divinitatea. Războaie au fost între cititorii „cărților sfinte”... Dumnezeul citit a prevalat asupra „celor văzute și nevăzute” fiindcă a putut fi... luat la „purtător”. Zeul în forma unei statui nu putea fi purtat (când ești nevoit să mergi prin deșert, nu poți lua cu tine o statuie...), de aceea zeii antichității au fost zei locali. Poți lua zeul cu tine dacă este într-un text pe papirus, sau pe foaia de hârtie. Dumnezeul citit a câștigat și cititori. Criza actuală a lecturii dăunează grav transmiterii divinității, a Tatălui Nostru (care era incontestabil pentru inchizitori și „planificatorii strategici” ai cruciadelor). De când memoria e încredințată computerelor, ea crește în progresie geometrică, la intervale foarte scurte, dar nu cresc la fel și abilitățile memoriei multora dintre noi... Sunt puțini cei care mai recită pe de rost, sunt mulți credincioși care nu cunosc „rugăciunile elementare”, chiar și unii preoți citesc predica de pe „smartfon”... Creierul colectiv e imens, iar creierele individuale stochează puțin. Este adevărat că se pot stoca informații religioase pe „cipuri”,  dar la „extaz” oamenii pot ajunge prin gesturi și cuvinte atunci când sunt laolaltă... Bisericile au început să televizeze slujbele, însă în fața televizorului credincioșii nu sunt laolaltă, actori, ci spectatori care se uită la Liturghie ca la spectacol, nu cu bucuria de „a fi împreună”, laolaltă, în același loc. Slujba televizată ține departe credinciosul de „semenul” său. Nici euharistia televizată nu facilitează apropierea. Dumnezeu nu e la fel adorat în sfera video (videosferă). Dumnezeu este cel din Biblie, iar odată cu dispariția disponibilității, a abilității de a citi, odată cu creșterea analfabetismului funcțional, pot dispărea chiar amintirile care l-au construit și au construit civilizația. Inventarea scrisului, a tiparului au fost revoluții care l-au transformat pe Dumnezeu conform dorinței oamenilor, în limba lor. Digitalul, tele-prezența, „lumea virtuală” scot din lume ideea unui tot integrat și introduc opțiuni, colaje, opționale, diversități, diversiuni – cadru favorabil dezvoltării religiilor detotalizate, dereglementate, chiar deconfesionalizate, a „religiilor fără Dumnezeu”, care nu se transmit pe un singur canal de comunicare. Videosfera (lumea imaginilor) nu este aceea a textului scris. Fiecare imagine e una între altele, derulate rapid, fie că e a Papei sau a unui Dalai Lama...

Vedem și noi, nu numai „specialiștii”, că religiile au devenit mai pragmatice, la fel ca oamenii care-și spun că pot trăi fără serviciile unui Salvator, ale unui Mântuitor, din moment ce există atâtea mijloace de înlăturare a fricii, de calmare a durerii și suferinței, din moment ce pot fi vindecate/prevenite boli sau pot fi făcute „mutații genetice” la plante și animale... La ce e bună „binecuvântarea preotului în numele Domnului”, dacă oamenii au „securitate socială”, „asigurări”, „ajutoare” care le acoperă pierderile, riscurile? Religia a fost un sistem de protecție pe termen lung („Credeți în Dumnezeu și veți fi cândva mântuiți!”). Astăzi oamenii vor protecție pe loc, urgent (așa cum o pot face asigurările, casele de pensii, ajutoarele sociale...). În caz de accident auto, incendiu, de grindină care distruge grădina, oamenii pot apela și la biserică, pot aprinde lumânări, pot ieși cu icoanele pe câmp, dar depun imediat o „plângere”, o „cerere”, fac „cozi la ghișeele” care acordă despăgubiri... Care au fost funcțiile lui Dumnezeu și ale lui „homo sapiens” timp de cincizeci de generații pline de războaie, de moarte, de așezări devastate, de terorism, coronavirus, „operațiuni speciale”³, ale bisericilor care există și acolo unde sănătatea individuală și colectivă, pacea, viața sunt amenințate, distruse, acolo unde moartea stă la pândă, iar ziua de mâine este incertă?⁴

Spun „specialiștii” că religia s-a bazat (și se bazează) pe „vină”. Dacă „păcatul originar” este astăzi o expresie care face pe mulți să zâmbească, ce să răscumpărăm rugându-ne? În anomia în care trăim, vedem cotidian cât e de greu de numit și de identificat vinovăția, cât de greu li se „descifrează” „vinovaților” responsabilitatea... În creștinism, omul intra în lume printr-un „botez întru iertarea păcatelor”. Acum botezul este voluntar, oamenii se pot converti de la o etnie la alta, de la o religie la alta, ceea ce face ca lumea să devină „voință și reprezentare”, nu destin propovăduit de biserică... De fapt, iudeo-creștinismul a înscris omul pe linia, pe traiectoria pe care au fost introduse apoi Crăciunul, Paștele etc., care se întorc odată cu anotimpurile. Săgeata timpului care se îndrepta spre „Judecata de Apoi” e concurată astfel de tema labirintului, a roții, de revenirea în cerc, de „veșnica întoarcere” – configurații specifice societății care nu mai vede viitorul pe o linie care unește Λ și Ω, ci „viitori posibili” înțesați de evenimente și fapte reunite în „bucle”, fără „legi ale perspectivei”...

Iată câteva „explicații” propuse de „specialiști” pentru faptul că „bisericile se golesc”, că oamenii stau în camere, pe canapele, la televizor, că își „descarcă sufletul” mai curând la psihiatru sau în „platoul tv”, în fața milioanelor de telespectatori...

Promotorii Reformei au vrut cândva să „regenereze” credința creștină prin revenirea la „autenticitatea originilor”. Răscolirea Antichității a produs însă Renașterea, modernitatea, „postmodernitatea”... Astăzi, cei care „se detașează de lumea creștină” pot produce... mutații precreștine, precum preeminența naturii, întoarcerea la Mama Terra etc. Lumea oamenilor e „invitată” „să se reintegreze” în lanțul viețuitoarelor, mulți nu mai pot fără animale de companie în casă, fără animale domestice în curte, trăiesc cu „animalele comunitare” pe străzi, formulele vegetariene sunt la mare căutare. Lumea animalelor, lumea plantelor nu au istorie. În acele lumi se dau lupte cotidiene cu virușii, cu furtunile, cu seceta sau inundațiile, acolo speciile se luptă între ele. Omenirea actuală se confruntă cu furtuni, tornade, secete, pandemii, epizootii, „operațiuni speciale” de distrugere a fraților... Răspândirea neopăgânismului poate întoarce omul, lumea, la „soarele egiptean”, la „vechii greci”, la Renaștere, Iluminism etc. Monoteismul pare să arate mai multă compasiune pentru toți cei actualmente vii, promovează o „globalizare fericită”, dar „globalizarea” produce și reînvierea amintirilor locale, remobilizarea unor zei vernaculari, a unor locuri pierdute⁵, induce reidentificări, protejează identități care se vor imune la contagiuni⁶... Dacă posibilul credincios, probabilul „enoriaș”, devin „clienți pe piața” în care au de ales între „zen”, „meditație transcendentală”, „reîncarnare”, Talmud, Coran, Biblie, el poate alege puțin zen, puțină meditație transcendentală, puțină reîncarnare... Poate adăuga și alte opțiuni oferite de „marketingul religios”⁷.

Religia⁸  continuă să rezoneze în oameni, fiindcă „Adam și Eva”, „Abel și Cain”, „Iosif și frații săi” ș.a. au fost înfățișați ca entități care s-au războit contra Tatălui, s-au ucis, s-au bătut între ei, nu au avut nevoie de un arbitru... Ca să existe o comunitate, trebuie să fie ceva „deasupra”, un „dat superior”⁹, transcendent, axa orizontală care ne conține pe „noi” și pe „ei”, conexându-se cu axa verticală care leagă un „sus” de un „jos”. Conjuncția axelor cere referința la un „Preaînalt”, la „Atotputernic”, dar conjuncția implică și disjuncția între cei care cred în „Cel de Sus” și se opun celor care nu cred. Și invers... Credinciosul își dorește să fie în centrul în care axa verticală (fiu-tată) și axa orizontală (frate-frate) se întânesc, se conectează. Pot fi frați toți? Și cei fără un tată comun, fără o referință comună?

Ajungem iar la „marea povestire” cu ambivalența sacrului, posibilitatea nașterii fără moarte, a zilei fără noapte...

Astăzi, se pare că „marii gânditori” nu mai au curajul să construiască o „mare povestire” despre omenirea în mutaţie profundă, preocupată de globalizare, bani, piață, politică, pandemii, medicamente, război... Socioculturile și religiile se „transnaţionalizează”, „fragmentele socioculturale și religioase” se interpenetrează pe măsură ce se înmulțesc sateliții artificiali, posturile de televiziune, iar internetul invadează lumea. Alte povestiri, ale „făuritorilor de coșmaruri”, sunt acum „în vogă”, ca să nu aibă oamenii timp să se gândească la „promisiunile deşarte” ale „conducătorilor” și ale „politicienilor”, la corupţie, la lipsa de responsabilitate a altor categorii de decidenți... Cei care vor doar să supravieţuiască trăiesc ușor și în aceste condiții, fiindcă ei nu folosesc simboluri sofisticate, nu construiesc teorii, nu sunt stresați de prădarea resurselor, de involuţia culturală, de parazitismul social, nu se gândesc la viitorul pe termen lung sau la ceea ce lasă în urmă … Nimeni nu ar trebui să se lase vulnerabilizat, să-și lase mintea vulnerabilizată de către aceia care le-o țin ocupată cu tot ce născocesc... Nimeni nu ar trebui să fie de acord cu dezumanizarea, cu decivilizarea, cu barbaria războiului în plin secol XXI etc., dar cum cultura nu se transmite genetic, dacă oamenii nu fac efortul să gândească, să acționeze, să creeze, involuează cu timpul, se (auto)condamnă la obscuritate, la întuneric...

Sociologul Anthony Giddens a acordat importanţă dimensiunii temporale a „acţiunii sociale”, dar a criticat „legarea într-o totalitate închisă în sine a diversităţii”, tendinţa de a gândi istoria ca pe o linie, uitând de întâmplare, dezordine, discontinuu, singular, accidental… Cei care au propus o „doctrină unitară” au folosit informații din vremea lor pentru a concepe o lume simplă, clară, omogenă, supusă legilor, independentă de alți „savanţi” şi de reprezentările „oamenilor simpli”... A plăcut și place multora „propunerea” unei lumi simple, previzibile, care oferă doar certitudini... Mulți sunt „marcaţi” de „gândirea clasică”, de propunerile, de „doctrinele” ei, cu un „punct zero” de la care începe organizarea, ordinea, cu un „echilibru stabil” ...

„Gândirea contemporană” denumește și definește însă: „raportul ordine-dezordine”, „ordinea improbabilă”, „metastabilitatea”, „decalajele dintre nivele”, „pragurile”, „energia potenţială”, „stările departe de echilibru”,  „atractorii stranii”, „incertitudinea persistentă”, „indecidabilitatea”... Toate aceste distingeri, definiții, idei au stârnit și au indus nedumerire, teamă și s-au tradus prin „luarea unor poziţii” diferite în viaţa socioumană reală. Totul se petrece în spiritul meu, care este un punct de vedere al spiritului universal, spunea odinioară Hegel. Reprezentarea mea este capitală, susţinea Schopenhauer. Un fapt, un fenomen nu devin inteligibile dacă nu identificăm sensul, semnificaţiile pe care le dau oamenii din interiorul propriilor proiecte asupra lumii, au susținut alții. „De-a lungul timpului” au fost propuse „modele” cauzale, sistemice, structuralist-funcţionaliste etc., au fost urmărite și analizate „comportamente strategice”, „efecte ale agregării” (inter)acţiunilor etc. A opta însă pentru un model, pentru o teorie cu pretenţia hegemoniei înseamnă a adopta un punct de vedere reducţionist, sterilizant pentru cunoaşterea complexităţii lumii, care este o construcţie istorică şi cotidiană a actorilor individuali şi colectivi, condiţia şi rezultatul, matricea şi produsul acţiunilor intersubiective. Cunoaștem unele condiţii şi consecinţe a ceea ce facem zi de zi, dar competenţa noastră e limitată de subconştient, de condiţiile (ne)(re)cunoscute ale acțiunilor şi de consecinţele (ne)intenţionale ale actelor noastre. Folosim rutine pentru reducerea anxietății, angoasei, pentru menţinerea sentimentului securităţii existențiale, dar nu putem omite schimbările contextului, ale frontierelor spaţial-temporale ale interacţiunilor, co-prezenţele, status-urile și rolurile în mutație, obligaţiile, drepturile şi sancţiunile, gradele diferite de închidere-deschidere a totalităţilor societale… Suntem mai mult sau mai puţin liberi după cum ştim să alegem să fim, să gândim, să acționăm în funcţie de „predispoziţiile” noastre, de posibilităţile de acţiune şi de resursele existente în mediul nostru natural și sociocultural. Suntem beneficiarii unei „rezerve de cunoştinţe şi experienţe”, ai unui „tezaur de memorie” şi facem proiecte de traiectorii alegând obiective, dispozitive, optând pentru anumite valori, norme, reguli, în urma negocierii, acordului, compromisului între actorii individuali şi colectivi. Nu putem postula că doar acţiunea individuală este determinată de „ordinea universală”, că oamenii aleg doar după „obişnuinţe căpătate într-o viaţă anterioară” nici că acţiunea individuală determină „ordinea universală”¹⁰... Alegem să fim, trăim, gândim, acționăm după cum ne-am socializat în familie, şcoală, în mediul sociocultural local, naţional, internaţional, după ce-am făcut şi noi din noi înşine. Suntem fiinţe fizico-chimico-bio-psiho-etno-socio-culturale, care nu ştim totul despre noi și despre lume pentru a ne „calcula” matematic și a ne programa traiectoria...

Trăim o epocă de schimbări bruşte, de incertitudine persistentă, de „rupturi”, „turnùri”, „bifurcaţii”, în care faptele şi evenimentele se amestecă. Majoritatea faptelor istorice și cotidiene reproduc structurile sociale şi culturale, dar evenimentele le transformă, pot fi sursa unor reorientări importante ale traiectoriilor individuale și colective. Evenimentele rup continuitatea și perturbă modul de înțelegere a realității ca recti-linie. Evenimentele fac să se bifurce traiectoria, iar indivizii, colectivitățile să o ia pe diferite căi. Liniaritatea traiectoriei nu există fără să fi aderat la ideile de destinație și destin... Indivizii ce dau sens devenirii lor pot defini retrospectiv fapte și evenimente. Dacă stoicii greci, de exemplu, spuneau că zeii voiau să se întâmple ceva cuiva anume, în modelul alegerii, existența și experiența oamenilor sunt o suită de alegeri la răspântii, la răscruci în care iau decizii. Oamenii aleg într-un context în care și semenii lor fac alegeri. Fiecare acțiune individuală și colectivă poate deconecta/conecta structuri existente, poate crea altele. Structurile nu ar trebui reificate de către „gânditori” sau de către „oameni simpli”, fiindcă ele sunt configurații de (inter)relații, de (inter)acțiuni care, la un moment dat, se prezintă într-un anumit fel, într-un anumit „aranjament”. Ele sunt memoria procesului social, la care (inter)acțiunile și interpretările cotidiene adaugă mereu. Memoria individuală nu reține prea multe fiindcă oamenii caută să păstreze controlul în situații și construiesc strategii pentru a face față incertitudinilor și a reduce riscurile, iar controlul lor nu e niciodată total... Fondatorii sociologiei (Comte, Durkheim, Tönnies) au propus modele ale istoriei ca îndeplinire a logicii trecerii de la „stadiul religios” la „stadiul metafizic”, de la „solidaritatea mecanică” la „solidaritatea organică”, de la „comunitate” la „societate”, datorită „unor cauze”... Declinul încrederii în „progres” s-a soldat cu eclipsarea teleologiei, dar aceasta nu  dispare cu totul... A fost o „epocă” în care erau celebrate certitudinile, acum e una în care luăm seama și la incertitudini, la riscuri, la schimbările rapide, cotidiene, în „logica urgenței”. „Principiul certitudinii” a oferit justificări pentru cele mai diverse „propuneri culturale şi filosofice” din istoria omenirii... Incertitudinile actuale sunt legate de colapsul „propunerii” culturale şi filosofice care, de câteva sute de ani, insistă pe „sporirea abilităţilor de a stăpâni natura” și a aduce „raiul pe pământ”… Dacă viziunea celor vechi asupra lumii pleca de la ideea unei „ordini supranaturale”, modelul newtonian a postulat o „ordine originară” înţeleasă de către oamenii raţionali, în „modelul Heisemberg” evenimentele nu sunt predeterminate... De la Herodot și Tucidide, „gânditorii” au urmărit cronologia unor „fapte” și „evenimente” pe care le-au legat ca să identifice un „fir al istoriei”. Ei au fost aceia care au triat și au decis ce este acela un „eveniment istoric”. „Omul simplu” poate fi surprins de evenimente (o naștere, un deces etc.), se poate bucura sau speria, dar „gânditorii” discern – dincolo de discontinuitatea aparentă indusă de acestea – o „logică a succesiunii lor, a faptelor și evenimentelor”... Evenimentul „istoric”, spun ei, se detașează de cotidian, iese din uniformitatea socialului. Pentru „omul simplu”, un botez, o nuntă, o înmormântare reprezintă repere ale traiectoriei, pentru o comunitate, evenimente precum un tsunami, o tornadă, o criză politică, o „operațiune specială de denazificare” le marchează cursul vieții. „Evenimentele istorice” incită la căutări pe „firul timpului”...

Societatea industrială a „încadrat”, a „inserat” individul în „sfera productivă”, în „lumea muncii”, care ofereau suport, protecție. Traiectoria vieții era previzibilă, programată în etape biografice și marcată prin „rituri de trecere”.

În condițiile destandardizării parcursului vieții, oamenii aflați „în căutarea certitudinilor pierdute” se confruntă cu nenumărate evenimente, cu incertitudini persistente. Le-ar putea gândi ca apărute dintr-un sens înțeles, așteptat, și atunci le-ar înscrie într-o filosofie a destinului. De fapt, se întâmplă ceva ireductibil la o explicație liniară, celor cărora li se întâmplă li se schimbă viața (motivul neavând doar „explicație cauzală”), codeterminarea evenimentului și a gândirii lui fiind indisociabile... Evenimentele deschid alternative de continuare a traiectoriilor. Opțiunea pentru o cale înseamnă abandonarea altora. Continuarea unei traiectorii liniare înseamnă să fi aderat la ideea că există o linie și o deplasare de-a lungul ei, deci înseamnă să fi aderat la o schemă teleologică. Bifurcația produsă de un eveniment deschide multe căi…

Note:

¹ Napoleon spunea oamenilor că Dumnezeu vrea să existe mereu săraci și bogați, fiindcă altfel s-ar ajunge la subversiune socială, dezordine, la idei eliberatoare...

² Les grandes mutations, Édition électronique réalisée à partir du tome XXXVIII des Textes des conférences et des débats organisés par les Rencontres Internationales de Genève [Ediție electronică realizată pe baza tomului XXXVIII cu textele conferințelor și dezbaterilor organizate de Întâlnirile Internaționale de la Geneva), Éditions L’Age d’Homme, Lausanne, 2002

³ www.osw.waw.pl/en/publikacje/osw-commentary/2019-12-31/myth-great-patriotic-war-a-tool-kremlins-great-power-policy

⁴ https://www.digi24.ro/stiri/externe/mesajul-patriarhului-rus-kiril-dupa-ce-a-sustinut-razboiul-lui-putin-in-ucraina-sa-ne-aratam-iubirea-fata-de-semenii-nostri-1915409

⁵ Reislamizarea țărilor musulmane, religiozitatea Europei de Est, penticostalismul american...

⁶ https://www.contributors.ro/ce-a-transmis-de-fapt-viktor-orban-la-baile-tusnad/

⁷ Unii vorbesc de întoarcerea Orientului în Occident, sau de Occidentul care devine oriental, în măsura în care Dumnezeu nu-i mai cheamă la mântuire prin acțiune, prin fapte, nu-i face întreprinzători...

⁸ Religie vine din religare, legare, conectare. Fanatismul religios apare ca un comportament de graniță între „noi” și „ei”, confruntarea unei majorități cu minoritățile, a unei culturi cu alta. Universalismul ”sovietelor”, ”internaționalismul proletar” au venit cu ideea că poate exista o istorie comună fără geografie, fără identitate culturală. Alții au venit cu ideea că poate exista o ”piață comună” cu o economie care netezește diferențele...

⁹ Un mit fondator, un act de credință, o epocă de aur, un strămoș sanctificat...

¹⁰ https://www.dw.com/ro/r%C4%83zboiul-rusiei-cu-vestul-pentru-ca-genera%C8% 9Biile-viitoare-s%C4%83-nu-fie-silite-s%C4%83-l-poarte/a-61813822 (consultat pe 3 august 2022)

Bibliografie selectivă:

Berthelot 1997 = J. M., Berthelot, Les vertus de l’incertitude, P.U.F., Paris, 1997

Bifurcations 2010 = Bifurcations. Les sciences sociales face aux ruptures et à l’événement, Marc Bessin, Claire Bidart, Michel Grossetti (coord.),  Paris, La Découverte, 2010

Grossetti 2005 = M. Grossetti, Sociologie de l’imprevisibilité, Paris PUF, 2005

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mesajul-patriarhului-rus-kiril-dupa-ce-a-sustinut-razboiul-lui-putin-in-ucraina-sa-ne-aratam-iubirea-fata-de-semenii-nostri-1915409

https://www.osw.waw.pl/en/publikacje/osw-commentary/2019-12-31/myth-great-patriotic-war-a-tool-kremlins-great-power-policy

Ionescu 1997 = I. Ionescu, Sociologii constructiviste, Iași, Polirom, 1997

La décivilisation 1974 = La décivilisation, politique et pratique de l’éthnocide, texte reunite de Robert Jaulin, Editions Complexe, Bruxelles, 1974

Les grandes mutations 2002 = Les grandes mutations, Édition électronique réalisée à partir du tome XXXVIII, Textes des conférences et des débats organisés par les Rencontres Internationales de Genève, Lausanne, Éditions L’Age d’Homme, 2002

Les Sciences sociales en mutation 2007 = Les Sciences sociales en mutation, coord. Michel Wieviorka, PUF, Sciences Humaines, 2007

Soljenitin 2018 = A. Soljenitin, Arhipelagul Gulag, Chișinău, Universul, 2018

About destiny and destinations, events and crossroads…

Keywords: God; “specialists”; Reformation; Renaissance; historical facts; community; industrial society; life trajectory

For about 2500 years we have been ontologizing the sacred, the divinity, which are now going through the general crisis of genealogy, new experiences of fatherhood etc., after passing through the alphabet, writing etc., which allowed their abstraction, their conception beyond appearances materials. The current crisis of reading is seriously damaging to the transmission of divinity. Religious information can be stored on chips, but ecstasy is reached through gestures and words. Digital, tele-presence, video sphere introduce optional, collages, diversities, diversions. The arrow of the Judeo-Christian time that was heading towards the Last Judgment is competed by the themes of the labyrinth, the wheels, the return to the circle, the eternal returns, full of events and deeds without laws of perspective... Those who detach themselves from the Christian world can produce pre-Christian mutations, humanity be ing invited to reintegrate into the chain of living things. To be a community of their own, we need something above, a superior, a transcendent... Anthony Giddens criticized the tendency to consider human history as a line (summed up in a unitary doctrine) simple, clear, homogeneous, law-abiding world, full of certainties. To opt for a model, for a theory with the claim of hegemony means to adopt a reductionist point of view for knowing the complexity of the world which is a historical and everyday construction of individual and collective actors, the condition and the result, the matrix and the result of intersubjective actions. Most acts reproduce social structures. Events break a continuity and disrupt the way we understand reality. The linearity of a trajectory does not exist without adhering to the ideas of destination and destiny. However, people’s existence and experience represent a series of elections at crossroads, where they make decisions. After celebrating the certainties, now take into account uncertainties, risks, and changes in the logic of urgency. The world of work in the industrial society framed the individual and offered him support and protection. In the conditions of destandardizing the course of life, they look for lost certainties, while facing persistent uncertainties.