Singurătate și simț al vieții (II)

Dedic aceste pagini mamei mele,
Elisabeta Afloroaei (1927-1993),
a cărei viață a făcut loc
unei lungi întâlniri cu singurătatea.

Revin la ideea că starea de singurătate e trăită de fiecare dată pe fondul unui simț al vieții și că, astfel, poate să cunoască variate chipuri. Însă nu e suficient să distingem asemenea chipuri, ar trebui să vedem și altceva. Bunăoară, dacă singurătatea e trăită cu demnitate de omul în cauză. Și dacă nu cumva constituie o formă de capitulare sau de slăbiciune. Eventual, un instrument al expunerii de sine, ca într-un spectacol cu măști triste. Sau chiar un mijloc prin care în locul grijii de sine e solicitată doar grija celorlalți. Nu voi avea în vedere aici toate aceste situații, ci doar câteva care mi se par acum elocvente.

Când distinge între singurătate și însingurare, Hans-Georg Gadamer înțelege însingurarea ca pierdere a apropierii celorlalți, fapt care generează suferință. Însă aș observa, în marginea celor spuse de filosoful german, că nici măcar însingurarea nu e un fapt pur negativ. Nu se consumă doar ca suferință a unei pierderi – și nimic altceva. Cine se simte părăsit de ceilalți poate învăța ceva din această experiență, își poate da seama că așteaptă prea multe de la ceilalți și prea puține de la sine. Poate înțelege că viața sa a făcut loc multor tensiuni în relațiile cu ceilalți, că nu și-a cerut singur și alte moduri ale apropierii de ceilalți. Desigur, pentru conștiința care își caută în ea însăși orice refugiu și orice referință, poate surveni blocarea în sine și, paradoxal, înstrăinarea de sine. Cel însingurat se cufundă cu totul în propria subiectivitate și se pierde în vertijul acesteia („este ca și cum te-ai îneca”, spune Gadamer)¹. Doar că și în acest caz percepția de sine nu e definitiv una și aceeași. Câtă vreme cel în cauză resimte ceva din gravitatea celor petrecute și suferă din acest motiv, încă e posibilă o altă raportare la sine sau o ieșire din starea dată. Iar cine resimte neputința de-a se apropia de ceilalți sau de a-i avea în preajmă, încă duce cu sine dorința întâlnirii celorlalți. Oricât de puțin i-ar fi privirea întoarsă către ceilalți, încă e posibilă o ieșire din vertijul amintit mai sus. Înstrăinarea de sine – dacă o vedem acum ca efect al însingurării – nu înseamnă ceva definitiv, căci încă e posibilă sesizarea unui neajuns cu privire la sine, percepția a ceva dureros sau greu de suportat. Cât timp are loc o anumită conștientizare a celor întâmplate, chiar și la un nivel elementar, nu e pierdută posibilitatea de a depăși situația ca atare. De altfel, înstrăinarea de sine poate avea uneori un sens cu totul diferit, chiar eliberator, prin însăși distanțarea celui în cauză de sinele captiv în cercul lumii sale. Aș aminti în această privință o mențiune pe care o face Nichita Stithatul în cuvântul introductiv la Imnele Sf. Simeon Noul Teolog². Vorbește la un moment dat despre nevoia de a deveni străin unor gânduri sau imagini amăgitoare, ca în felul acesta să te desparți de iluziile cu privire la tine însuți și la propria viață. Cuvântul e adresat inclusiv celor care doresc să citească paginile unor scriitori creștini, să le citească într-un sens cât mai potrivit, anagogic. Nu e posibilă o asemenea lectură fără o anumită pregătire cu privire la sine, fără eliberarea de acele năzuințe sau gânduri care ne țin legați de preocupările zilei și de lumea dată. Eliberarea de iluzii și gânduri deșarte, amăgitoare, are acum semnificația unei bune înstrăinări de sine.

Cum vedem, nici măcar starea de însingurare – sau, la limită, cea a înstrăinării de sine – nu e resimțită întotdeauna ca negativă. Nu e trăită într-o manieră exclusiv tristă sau anxioasă. Poate avea un sens cu totul diferit de cel comun, fapt ușor sesizabil în experiența religioasă. Dar și în alte experiențe, precum în cea poetică sau în cea meditativă, mai ales când simțurile lasă deschisă posibilitatea revelării a ceva ce transcende sinele ca atare. Sunt greu de uitat versurile lui Arghezi: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! / Copac pribeag uitat în câmpie...”. Poemul aduce în față mai ales năzuințele profunde ale celui care se adresează Domnului, nu o tristețe întunecată și fără vindecare, căci descoperă căutările sale nesfârșite și credința, parțial temătoare, în puterea vie de dincolo.

În asemenea cazuri, singurătatea nu înseamnă doar renunțare la ceva, cum s-a spus la un moment dat. De fapt, nu e în joc neapărat o anumită renunțare, ci trecerea dincolo de cele date în viața comună sau în cursul monoton al zilei. Stările obișnuite de lucruri sunt lăsate în urmă pentru altceva mai puțin obișnuit. Destule exemple s-ar putea da în această privință, câteva le-am amintit mai sus. Bunăoară, căutarea singurătății de omul care se roagă sau se reculege, care se retrage din lumea obișnuită spre a regăsi o comuniune profundă de natură spirituală. Caută atunci, din chiar cuprinsul acestei lumi, ceea ce duce dincolo de stările lumii date. Ceva similar se petrece și în cazul celui îndrăgostit. Sau în cazul omului care se retrage în laborator, în bibliotecă ori în atelierul de pictură. Asemenea lucruri pot să treacă adesea neobservate. Însă, uneori, cel care caută singurătatea apare ca un străin în ochii celorlalți sau ca un om ciudat, atins de ceva neînțeles. Fără să intenționeze acest lucru, el se desparte într-o măsură, să zicem, de lumea simțului comun și de cea a vieții obișnuite. Faptul devine evident când intră în joc o anumită pasiune, trăirea intensă a unei experiențe personale, așa cum se întâmplă în cazul celui îndrăgostit. Acesta caută cu tot sufletul o intimitate aproape pură, râvnește cu ardoare frumusețea a ceva care, deși cu chip și nume, pare să-i rămână mereu la distanță. Se lasă purtat de dorința după ceea ce pare să se îndepărteze de sine la nesfârșit. Tocmai această dorință, ce sporește continuu în fața a ceva deopotrivă prezent și absent, naște singurătatea celui îndrăgostit. Ne putem gândi, desigur, și la alte pasiuni intens trăite, sau, dincolo de acestea, la unele vocații ce pot prilejui experiențe cu adevărat singulare.

Tind să cred că fiecare om poate fi atins la un moment dat de aerul singurătății. Nu doar artistul sau poetul, cum se spune de obicei. Nici doar cel visător, atras de imaginea unor lumi străine, sau, în apropierea acestuia, cel pe care îl numim filosof.

În cazul acestuia din urmă, întâlnirea cu singurătatea poate fi văzută altfel decât în biografiile de uz scolastic: nu cel numit filosof caută neapărat singurătatea, ci invers, cel care caută singurătatea poate să apară asemeni unui filosof. Bunăoară, cel căruia îi place să contemple împrejurimile până departe și cerul nesfârșit de deasupra. Sau cel care, la un moment dat, regăsește orientarea speculativă a privirii, în accepțiunea veche a termenului. Eventual, cel care dorește să se plimbe singur³. Pentru câteva clipe, acest om pare să facă un pas dincolo de lumea sa obișnuită. Își poate vedea propria lume cu alți ochi, eliberându-se pentru un timp de o anumită mecanică a vieții cotidiene. Experiența filosofică, într-o accepțiune mai laxă a expresiei, devine posibilă și în acest fel, câtă vreme o asemenea conduită prilejuiește o altă orientare a atenției și un mod mai liber de a vedea lumea vieții. Însă aș aminti aici și un alt mod de întâlnire a singurătății. Când Descartes ajunge la o anumită vârstă, potrivită pentru a reflecta mai profund asupra celor învățate de-a lungul anilor, simte nevoia „să se retragă singur”, cum el însuși spune în deschiderea scrierii Meditații metafizice. „La timp, așadar, mi-am descătușat azi mintea de toate grijile, mi-am prilejuit un răgaz sigur, mă retrag singur, voi fi în sfârșit de-a binelea liber, pentru a începe în chip serios acea obștească răsturnare a părerilor mele” (traducere de Constantin Noica). Într-adevăr, avea destule griji la timpul respectiv, unele legate de drumurile făcute prin diferite părți ale Europei, altele în legătură cu scrierea unor tratate științifice și, mai ales, cele pricinuite de moartea fiicei sale și a tatălui său. La un moment dat, resimte nevoia să se retragă singur pentru a medita cu privire la puterile cunoașterii omenești. Tocmai acest lucru ni-l arată acum ca filosof, reflecția sa liberă, dialogul în singurătate cu sine și cu învățăturile timpului său. Nu aș putea spune în ce măsură o asemenea reflecție se răsfrânge complet în modul său de viață. În alte cazuri, însă, acest lucru capătă destulă evidență, ca atunci când cineva cultivă adecvarea elementară dintre ce gândește, ce afirmă în fața celorlalți și ce face. Blaise Pascal și Søren Kierkegaard, de exemplu, pot fi invocați în acest sens. Dar și unii stoici, precum Epictet, sau acei gânditori din vechime pentru care filosofia a însemnat înainte de toate un mod de viață. În cazul acestora, „gândirea și caracterul lor sunt legate laolaltă în chip necesar”⁴. Iar singurătatea nu e regăsită doar ca atmosferă sau loc potrivit al reflecției, ci ea concură la ceea ce apare drept singularitate a unei vieți. 

Lumea spiritelor cultivate ne lasă a vedea și un mod mai echivoc în care poate fi trăită singurătatea, aceasta fiind deopotrivă suferită și asumată cu folos. De pildă, în cazul lui Dimitrie Cantemir, pe când era reținut la Constantinopol drept garant al loialității domnului Moldovei (inițial, tatăl său, apoi fratele său Antioh). A trăit în acest prim exil aproape 12 ani, adesea cu sentimentul singurătății apăsătoare, cum reiese dintr-o scrisoare trimisă la începutul anului 1700 vechiului său dascăl de la Iași, Ieremia Cacavela. Descrie drama din anii de „robie la Bosfor” ca una comparabilă cu cea biblică din Egipt. „Lipsit de frați și de surori, lipsit de rude și de cei apropiați, lipsit, în sfârșit, de proprietățile părintești și, cum se spune de obicei, de toate bunurile și – ce este cel mai apăsător dintre toate și mai greu decât orice se poate gândi – lipsit de tine, îndrumătorul meu, rămas fără dascăl, și încă la vârsta cea mai lunecoasă și de primejdioasă zdruncinare /.../”⁵. Or, chiar în acei ani, mai precis între 1697 și 1700, sunt elaborate primele lucrări filosofice ale lui Cantemir, Divanul, Micul compendiu de logică și Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte. Cercetată cu atenție nu este doar lumea cărților, ci și lumea vieții obișnuite din vremea sa. Cum avea să se observe, Cantemir trăiește dincolo atât ca un solitar, cât și ca un om al timpului dat. Mai bine spus, deopotrivă ca „om de lume și ascet de bibliotecă” (George Călinescu). Exilul său, dureros în multe privințe, a devenit prilejul pentru a studia intens, spre a cunoaște lumea acelui timp cu toate capcanele ei și a reflecta asupra noii condiții umane în spațiul european. 

Aș încheia spunând că asemenea chipuri ale singurătății devin posibile pe fondul unui anumit simț al vieții. Ele presupun o raportare trăită la sine, la celălalt și la lumea dată, o manieră distinctă de a percepe și a evalua propria lume a vieții. De aceea cred că e important felul în care cineva întâmpină singurătatea sau felul în care se confruntă cu ea. Nu e vorba de o stare negativă prin ea însăși, ci de una proprie omului, pentru care faptul de a fi împreună cu ceilalți se conjugă clipă de clipă cu faptul de a fi singular. Cum anume survine starea de singurătate și ce anume face fiecare cu ea, în ce fel o descoperă sau o întâmpină, toate acestea stau în legătură cu un anumit simț al vieții.

Note:

¹ Hans-Georg Gadamer, Însingurarea ca simptom al înstrăinării de sine, în volumul Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, traducere de Octavian Nicolae și Val. Panaitescu, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 90.

² Cf. Nichita Stithatul, monah și preot din Mănăstirea Studion, Despre cartea „Imnelor dumnezeiești” a părintelui nostru, cuviosul Simeon, traducere de Dumitru Stăniloae, în volumul Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp. 322-324.

³ „În unele localități din Germania există un «drum al filosofilor» – cel din Heidelberg se bucură de un oarecare renume. Numele acestui drum nu provine – pentru cel al cărui auz este sensibil la istorie – de la profesorii de filosofie. Filosof se numește mai degrabă cel care are înclinația ciudată de a se plimba de unul singur. Acesta este sensul originar al numeroaselor locuri numite «drumul filosofilor»” (Hans-Georg Gadamer, op. cit., p. 89).

⁴ „Nici un fel de convenționalism nu-și mai are locul în ceea ce-i privește /pe gânditorii de până la Socrate/, căci pe vremea aceea nu exista o clasă, o ierarhie a filosofilor și învățaților. Ei toți, în singurătatea lor magnifică, sunt singurii a căror viață a fost, atunci, închinată cunoașterii” (Friedrich Nietzsche, Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, traducere de Mircea Ivănescu, 2002, p. 31). Cei numiți atunci înțelepți își contrariază semenii prin chiar faptul că refuză a fi socotiți astfel. De exemplu, Thales, care va spune că nu poți cunoaște ce se întâmplă aici pe pământ dacă nu-ți este cunoscut, atât cât e posibil, ce se întâmplă în cer (Diogenes Laertios, I, 23-24). Sau Solon, care, pentru a putea afirma adevărul în public, se preface uneori a fi nebun (I, 46).

⁵ Dimitrie Cantemir, Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte (și alte scrieri), traducere din latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Ștefan Afloroaei, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2017, p. 7.

Loneliness and sense of life (II)

Keywords: loneliness; sense of life; experience of loneliness; distinct situations of loneliness

I observe that people often complain about loneliness, sometimes without any obvious justification. At the same time, we often encounter its negative portrait, loneliness being seen only as a deficit in the relationship with oth ers, something that causes suffering. Yet, the loneliness may be experienced either negatively or positively. I believe that it will have to be recognized, one way or another, in what we call sense of life. The loneliness is experienced in a certain way while having a particular sense of life. Starting from these thoughts, I will try to draw attention to certain situations which, today, can be eloquent for how man relates to self and to the world of life.