Spirit critic și toleranță (de la Voltaire la Coșeriu)

1. «Spiritul critic» și «toleranța» nu sunt noțiuni care se exclud reciproc. Cândva am făcut o constatare similară (dacă prin exigență înțelegem aici și ʻspirit critic’): „După cum libertatea fără reguli / norme nu este o libertate veritabilă, ci este, de fapt, libertinaj (conducând la haos sau la barbarie), tot astfel, toleranța fără exigență duce la rezultate nefericite asemănătoare.”¹. Se poate judeca însă și invers, adică punând pe primul loc spiritul critic (exigența) și afirmând că uneori, în unele împrejurări, spiritul critic ar trebui dublat de toleranță. Este ceea ce îmi propun să dovedesc în continuare, apelând la reflecțiile unor prestigioși gânditori.

2. „După ce își luară rămas bun de la Excelența Sa, Candid [îi] spuse lui Martin:

– Ei, acuma nu mai ai ce spune, omul acesta e cel mai fericit, fiindcă e mai presus de tot ce are.

– Bine, zise Martin, dar nu vezi că e scârbit de tot ce are? Platon a spus de mult că cel mai bun stomac nu-i acela care respinge orice aliment [²].

– Da, spuse Candid, dar nu-i o plăcere oare să critici orice, să vezi defecte acolo unde ceilalți oameni văd numai calități?

– Adică asta înseamnă că e o plăcere să nu simți nicio plăcere?” [subl. mea, Cr.M.]³.

Acest schimb de replici se află la finalul capitolului XXV – Vizită la seniorul Pococurante, nobil venețian – din cartea lui Voltaire, Candid sau optimismul [1759]. Pococurante este un nobil foarte bogat, care deține opere de artă rare: de la picturi de Rafael până la ediții scumpe din Homer, Cicero ș.a.m.d.

Candid, plimbându-se prin palatul nobilului, admiră tot ce vede acolo și are numai cuvinte de laudă pentru lucrările expuse pe pereții galeriilor de artă ori în bibliotecile somptuoase. Dar răspunsurile lui Pococurante îl surprind. Când Candid își manifestă entuziasmul în fața picturilor lui Rafael, senatorul admite că le-a cumpărat, pe bani grei, din vanitate, dar că lui nu-i plac deloc, deoarece nu redau cu fidelitate natura. Nobilul poruncește apoi să aibă loc un concert, pe care Candid îl găsește minunat, însă Pococurante afirmă că muzica respectivă nu este altceva decât zgomot și, dacă depășește o jumătate de oră, plictisește pe toată lumea (deși nimeni nu are curajul să o recunoască).

La fel, când Candid se entuziasmează înaintea unei ediții din Homer, seniorul venețian îl expediază și pe anticul poet grec alături de ceilalți, tot din plictiseală, fiindcă ar prezenta lupte care, în fond, se repetă și fiindcă personajele sale sunt neconvingătoare. Din Eneida lui Vergilius îi plac doar câteva părți. În schimb, îl încântă mai mult textele lui Tasso și ale lui Ariosto, întrucât au o acțiune mai dinamică. În cazul lui Horațiu, gustă unele maxime exprimate în „versuri viguroase”; altminteri, stilul acestuia, pe alocuri, îl umple de repulsie din pricina grosolăniilor lui.

Tot așa de nemilos îi judecă Pococurante pe Cicero și pe Milton. Își arată dezaprobarea și față de nenumărate alte volume (în diverse limbi) pe care le deține, fie că este vorba de literatură artistică (îndeosebi teatru: vreo trei mii de piese, dintre care nici măcar treizeci n-ar fi cu adevărat bune), fie că este vorba de știință (în lucrările mai multor academii), fie că se referă la teologie și la predici (care, laolaltă, nu ar prețui mai mult decât o pagină din Seneca)...

Însoțitorul mai vârstnic al lui Candid, Martin, este mai rezervat în aprecieri, mai echilibrat, și, în ansamblu, se declară de acord cu Pococurante. Când Candid dă glas, în șoaptă, unei îngrijorări privind poezia germană (și anume: „Tare mi-e teamă [...] că omul ăsta [= Pococurante] disprețuiește cumplit pe poeții noștri germani.”), Martin îi răspunde că „n-ar fi nicio pagubă”⁴. În acel moment, Candid exclamă „printre dinți”: „O! Ce om superior [...], ce mare geniu și Pococurante ăsta! Nimic nu-i place.”⁵.

Așadar, aproape nimic nu-l mai satisface pe Pococurante. Găsește cusururi la orice. După cum i-o arată și numele, lui îi pasă prea puțin de părerile altora. De altfel, o spune chiar el: „Proștii admiră orice în opera unui autor celebru. Eu nu citesc decât pentru mine; îmi place numai ce-mi folosește.”⁶; „În sfârșit, eu spun ce gândesc și puțin îmi pasă dacă alții gândesc sau nu ca mine.”⁷. Evident, cu totul altfel este Candid, care nu este înzestrat cu (suficient) spirit critic: „Candid, care fusese deprins să nu judece nimic prin el însuși, era foarte mirat de ce auzea; iar Martin se gândea că felul de-a gândi al lui Pococurante era foarte înțelept.”⁸.

Comentatorii au remarcat deja că prin gura lui Pococurante vorbește, cel mai adesea, Voltaire însuși, însă o atare observație nu trebuie luată ca literă de lege și nici exagerată. Pococurante, fără a fi neapărat un cârcotaș (de vreme ce caută să-și justifice mereu judecățile în baza unor criterii) se arată a fi mai degrabă o persoană intolerantă (deși, neîndoielnic, foarte cultă). În plus – pesemne că și din pricina temperamentului –, se plictisește destul de repede, chiar și în cazul acțiunilor sau lucrurilor care se fac din porunca sa. De pildă, concertul de la palat, pe care îl consideră zgomotos și plictisitor, este cel comandat de el, și nu de altcineva. La fel, grădina, care nu-i mai place și pe care vrea să o reamenajeze, fusese aranjată cândva după gustul său. Chiar și fetele din casă (servitoarele) ajung să-l plictisească, deși le preferă cucoanelor capricioase și false de la oraș.

3. Cum ar trebui să procedăm, de fapt, la contactul cu capodoperele marilor creatori? Eugeniu Coșeriu, care se specializase și în estetică, nu doar în lingvistică, ne-a oferit unele sfaturi binevenite în acest sens, în cadrul unui amplu interviu: „Înainte de a spune: «Michelangelo nu-mi place!», ar trebui, mai întâi, să admiți ceea ce se acceptă de secole și să-i privești pe Leonardo și pe Michelangelo ca mari artiști. Mai târziu, prin educație, se poate întâmpla chiar să-l respingi pe Michelangelo. Acest lucru este valabil și pentru practicarea artei: mama, care, în fața unui tablou de [Paul] Klee, spune că fiul ei de patru ani ar putea să deseneze mai bine, nu înțelege că la fiu e vorba de necunoaștere și la Klee de supracunoaștere, adică Klee se află dincolo de «desenarea corectă» și nu dincoace de aceasta, ca fiul, care încă nu a atins așa-numitul academism.”⁹.

De altfel, în opinia lui Coșeriu, valoarea unei opere de artă nu se stabilește, în primul rând, în funcție de plăcerea simțită în momentul receptării: „Am avut întotdeauna o altă concepție despre literatură; și despre muzică sau despre pictură. Pentru mine nu era important dacă îmi place sau nu, ci dacă este bună sau rea. Nu pot spune despre niciunul că îmi place sau nu în întregime, ci încerc întotdeauna să separ ceea ce este bun de ceea ce nu este bun. La fel, în ceea ce privește artele în general. Dacă sunt întrebat: «Vă place muzica?», răspund: «Da, cea bună.» – «Și pictura?» – «Da, cea bună.» – «Și literatura?» – «Da, cea bună.»”¹⁰.

La observația unuia dintre partenerii de dialog (Adolfo Murguía) că E. Coșeriu nu ar fi fost „un cititor hedonist” (ca Borges), adică unul care să ia drept criteriu plăcerea (estetică) produsă de citit, savantul român a răspuns așa: „Există anumite cărți pe care trebuie să le citești până la capăt, chiar dacă nu dormi toată noaptea și ziua următoare rămâi încă în pat, fără să dormi, dar acestea sunt puține. Mi s-a întâmplat aceasta cu Idiotul lui Dostoievski; l-am început și am citit toată noaptea, și ziua următoare, fără să dorm, până l-am citit tot; dar aceasta ține de Dostoievski, nu de mine. Poate uneori se întâmplă același lucru numai din cauza insomniei. Mi s-a întâmplat așa cu Cien años de soledad. Am început-o și a trebuit să o citesc până la capăt.”¹¹.

4. Așadar, întâmplarea că o operă de artă te plictisește sau nu (cum aprecia Pococurante) nu reprezintă un criteriu esențial pentru o judecată estetică pertinentă. Pe lângă aceasta, când vine vorba de marii creatori, se cuvine să fim îngăduitori în privința unor „scăpări” întâlnite în operele lor. O atare îngăduință este, în realitate, o „toleranță motivată”, cum susține Eugeniu Coșeriu, adică este „motivată de prezența altor valori care sunt considerate mai importante”¹² decât respectivele greșeli ori defecte în sine.

Observația aceasta este valabilă, bunăoară, și în cazul unor greșeli de exprimare. Iată un exemplu amintit frecvent de către Coșeriu în prelegerile și interviurile sale: când unui elev german (sau spaniol) i se reproșează că face greșeli de ortografie, iar acesta protestează spunând că și Goethe (ori Cervantes) scria cu greșeli de ortografie, replica profesorului trebuie să fie următoarea: „Mai întâi, fii tu Goethe (ori Cervantes) și după aceea îți trec cu vederea greșelile de ortografie!”...

Note și referinţe:

¹ Vezi Cristinel Munteanu, Filosoful Ștefan Afloroaei – un cercetător și un magistru exemplar, în „Limba Română” (Chişinău), anul XXXII, nr. 5-6, 2022, p. 122. Pentru problema libertății veritabile, vezi Cristinel Munteanu, „Absenţa normei este barbarie”. Dinspre Coșeriu către Ortega y Gasset, în „Limba Română” (Chișinău), anul XXIX, nr. 4, 2019, p. 62-68.

² În acest context, îmi permit să adaug amănuntul (de „sens contrar”) că filologul clasicist N. Georgescu menționează undeva un anume Didim, un critic foarte rău, care era poreclit Helkenteros, adică ʻMațe de aramă’, întrucât era în stare să digere orice (vezi Nicolae Georgescu, Cuvinte și semne. Hermeneutica punctuației în poezia antumă eminesciană, Editura Academiei Române, București, 2018, p. 571).

³ Voltaire, Candid, Antologie, prefață și note de N.N. Condeescu, Editura Tineretului, București, 1961, p. 122. Traducerea în românește a operei Candid sau optimismul îi aparține lui Al. Philippide.

⁴ Ibidem, p. 121.

⁵ Ibidem.

⁶ Ibidem, p. 119.

⁷ Ibidem, p. 121.

⁸ Ibidem, p. 119.

⁹ Vezi Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, „A spune lucrurile aşa cum sunt...”. Conversaţii cu Eugeniu Coşeriu, Traducere, indici şi completări bio-bibliografice de Adrian Turculeţ şi Cristina Bleorţu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2017, p. 121-122.

¹⁰ Ibidem, p. 25-26.

¹¹ Ibidem, p. 26.

¹² Eugenio Coseriu, Competencia lingüística y criterios de corrección, Edición de Alfredo Matus Olivier y José Luis Samaniego Aldazábal, Revisada y autorizada por Eugenio Coseriu, Editorial Universidad de Sevilla (EUS), Sevilla, 2019, p. 104.

Critical Spirit and Tolerance (from Voltaire to Coseriu)

Keywords: critical thinking; tolerance; arts; aesthetics; correct usage

Critical spirit and tolerance are notions which do not exclude each other. As freedom without rules is not actually authentic freedom, but libertin ism (leading to chaos or barbarism), so tolerance without critical thinking (or critical spirit) leads to similar regrettable results. One can also judge the other way round, starting with critical spirit and stating that sometimes, in certain circumstances, critical spirit should be doubled by tolerance. This is what I intend to prove in my article, dealing with statements belonging to Voltaire and to Coseriu.