Filologul și stilisticianul Gheorghe Chivu

În paginile de față vom prezenta pe scurt doar două dintre direcțiile de cercetare și de activitate didactică ale filologului, lingvistului, istoricului literaturii și culturii române care este, în plină putere creatoare, „omul de cuvânt”¹ Gheorghe Chivu. Ar fi și dificil să le prezentăm pe toate, căci realizările acumulate în timp sunt pe cât de numeroase, pe atât de profunde și de atent cumpănite în relația dintre detaliu și sinteză. Vorbim, fără îndoială, despre un model de conduită profesională și general umană, indiferent de compartimentul științelor limbii căruia i s-a consacrat într-o etapă sau alta a vieții. După cum acestea alcătuiesc un tot unitar în cercetarea strict științifică și în expunerile ex cathedra, tot așa și viața de zi cu zi a lui Gheorghe Chivu este „una” cu profesia sa, cum ar zice autorii vechilor cazanii și cronicarii români – atât de iubiți de Profesor.

Filologul Gheorghe Chivu

Universitarul timișorean de vrednică aducere aminte Vasile Țâra arăta, într-un articol din 2017, câte dificultăți are de înfruntat un filolog adevărat în munca sa², dacă o reprezintă așa cum o face profesorul și cercetătorul Gheorghe Chivu.

La contactul cu textele vechi te confrunți foarte des cu starea precară a manuscriselor – pagini lipsă, mai ales începuturile și sfârșiturile textelor, dar și în interior, rânduri și pagini devenite ilizibile, amestec de texte, contribuții auctoriale diferite și, ca urmare, pasaje grafice și ideatice eterogene ș.a.m.d.

Dar, dincolo de toate acestea – de așteptat în orice demers pe texte (foarte) vechi –, mai problematică este situația specială din istoria de demult a scrisului românesc. Prin forța lucrurilor, în țările române nu a existat o „școală” unitară, un curent comun de specialitate – cum, uneori, nu a existat nici măcar în țările cu tradiție solidă a manuscriselor. Ca urmare, filologul modern se confruntă cu o varietate infinită de texte. Căci aproape fiecare în parte poartă nu o marcă internă, cât de cât unitară, ci amprenta originalului după care s-a făcut o traducere și chiar în scrieri originale se văd influențele străine în spiritul cărora s-a format autorul român – cunoscut sau anonim, cărturar sau un simplu copist. V. Țâra vorbește despre influențele slave, grecești, turcești. Dar ele sunt mult mai numeroase: cele slave se despart în slavona din diverse etape (sec. XIII-XVII)³, cu variante devenite apoi autonome – ucrainene, bulgare, apoi sârbești ș.a., la care se adaugă cele maghiare, germane, italiene, latinești...

De aici provine un uriaș supliment de efort pentru filologul român, dincolo de obișnuitele încercări ale domeniului, căci principiile transcrierii trebuie veșnic adoptate la specificul textelor cu care se confruntă, iar acestea nu au aproape niciodată o bază stabilă de grafie – alfabet, corespondențe etc. Abia după ce își stabilește un sistem propriu de lectură și interpretare, urmează operațiile obișnuite ale filologului – stabilirea locului și circumstanțelor scrierii, calitatea de original sau de copie, stabilirea paternității, toate – prin migăloase analize de grafie și de date externe (calitatea hârtiei, ornamentația, tăietura literelor, „legătura” etc.), precum și datele interne – de fină interpretare: lexicul, gramatica, stilul, eventualele similarități cu alte texte cunoscute.

Or, prof. Gheorghe Chivu s-a confruntat cu toate tipurile de scrieri – manuscrise sau tipărite – investind în această activitate solida formație profesională inițială, apoi experiența acumulată ca cercetător și, în sfârșit, pasiunea dobândită prin abordarea complexă ca filolog, lingvist, istoric al limbii, literaturii și culturii române.

Stau mărturie edițiile de text datorate lui Gheorghe Chivu. Este vorba, mai întâi, despre Codex Sturdzanus. Editată integral în anul 1993, lucrarea a fost definitivată sub îndrumarea academicienilor Boris Cazacu și Ion Coteanu, în anul 1988, în versiunea primă, când a fost susținută ca teză de doctorat.

Cum am arătat și altădată, însuși parcursul volumelor semnate de Gh. Chivu dovedește seriozitatea implicării în domeniul discutat aici, căci o primă mare contribuție a fost Bibliografia românească. Secolul al XVI-lea, 1974, București, Editura Academiei. Probabil că sarcina, dusă la capăt alături de Mariana Costinescu, i-a fost trasată de conducătorii vechi ai Institutului de Lingvistică, dar modul exemplar de punere în operă este strict personal. Și ce poate fi mai normal, mai rațional și mai garantat pentru o evoluție profesională de calitate decât parcurgerea atentă a surselor bibliografice detectabile până la momentul editării volumului și cu instrumentele de lucru existente pe atunci. Clădindu-și pentru sine o infrastructură informațională⁴, care îi va folosi din plin în cercetările ulterioare, a pus la îndemâna tuturor specialiștilor români și străini, a profesorilor, studenților și doctoranzilor un repertoriu care le-a facilitat munca într-o manieră greu de apreciat obiectiv, dacă nu judeci prin prisma unui profesionist în domeniu.

În aceeași serie documentar-utilitară, dar deja impregnată de intervenții editorial-filologice, se înscriu volumele care reprezintă culegeri de texte vechi – altfel, extrem de greu accesibile celor interesați: Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, București, Editura Academiei, 1976 (în colaborare cu Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniță, Alexandru Mareș, Alexandra Roman Moraru); Cele mai vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice, București, TUB, 1982 (în colaborare cu Emanuela Buză, Mariana Costinescu, Ion Gheție, Alexandru Mareș, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon); Texte românești din secolul al XVI-lea, București, Editura Academiei, 1982 (coord.: Ion Gheție). Profesorului i se datorează secțiunea Pravila lui Coresi. Text stabilit, studiu lingvistic și indice de Gh. Chivu, p. 128-257.

Acestea constituie faza de trecere de la activitatea de documentare la munca filologului și lingvistului. Cu noile achiziții profesionale va reveni asupra lucrării Codex Sturdzanus până la forma amplificată și aprofundată a ediției din 1993⁵.

Stilisticianul Gheorghe Chivu

Una dintre direcțiile de cercetare căreia Profesorul Gheorghe Chivu i-a rămas fidel și pe care a diversificat-o, ca arie de investigații, și a aprofundat-o, ca metodologie de lucru și ca principii de interpretare, este aceea a stilisticii, cu aplicații speciale la stilurile funcționale – abordate diacronic, în strânsă legătură cu etapele de dezvoltare a limbii române literare, dar și la tipurile diferite de manifestare a limbii scrise.

Primul articol științific semnat este consacrat procedeelor artistice în stilul lui Ion Barbu⁶. El face parte din seria de cinci contribuții la revista „Limba română”, între anii 1971-1975, toate centrate pe scrierile moderne și contemporane. Mai precis, trei dintre ele sunt consacrate operei lui Ion Barbu, iar două scriitorilor romantici români (temele vizate fiind epitetul și comparația)⁷. Pe aceeași direcție – a analizei stilului beletristic individual sau de grup/perioadă/curent literar-cultural – va continua de-a lungul vremii, cu observații despre D. Cantemir⁸, despre unele texte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau despre poezia lui M. Eminescu⁹.

Dar, cu aceasta, a pătruns deja pe o altă direcție, aceea a cercetării stilurilor funcționale ale limbii române vechi și premoderne. În anii 1980- 1981 publică, în aceeași revistă a Academiei Române, „Limba română”, o serie de șase articole consacrate stilului științific în textele vechi românești (1640-1780), domeniile vizate fiind cel geografic, lingvistic, matematic, medical, filosofic¹⁰. Între anii 1985 și 1986, va reveni cu cercetările de acest tip asupra unor texte din perioada 1532-1640, axate pe stilul literar-beletristic, juridic-administrativ, științifico-tehnic.

De acum, avea deja o imagine generală a faptelor și o poziție personală în dezbaterea pe tema existenței sau nonexistenței acestor stiluri în româna literară veche. Rezultatul se vede într-o cercetare de tip exclusiv calitativ, adică de interpretare și argumentare pe baza materialului faptic prelucrat cu migală de-a lungul anilor și în virtutea unor acumulări de date trecute printr-un decantor foarte fin...

Așa apare densul articol-provocare Există un stil științific și tehnic în limba română veche?¹¹, în „Limba română”, XXXIX, 1, 1980, p. 5-18, și mai ales broșura scoasă de Academia Română, în 2001, pe baza conferinței Avea româna literară veche variante stilistice?¹². Multe dintre studiile enumerate aici au fost reunite în volumul Limbă și cultură, din 2019.

Între timp, cercetătorul și profesorul Gh. Chivu sintetizează experiența dobândită în cercetarea și editarea textelor vechi românești, predominant religioase, din aceeași perspectivă stilistică. Este vorba, așadar, despre o nouă subdirecție de investigație încadrată în amplul proces de cercetare a textelor vechi cu instrumentele stilisticii. De acum, nu mai era o problemă ca în spațiul public românesc să apară articole în care domeniul religios poate fi denumit expresis verbis, așa că în 1995, în aceeași revistă „Limba Română” (unde Gh. Chivu era membru în colectivul de redacție), găsim studiul O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc¹³. Textele de acest fel vor continua în 1997¹⁴, 2004¹⁵, 2012-2013, în „Dacoromania” (XVII, 2012, p. 54-67) și în Text și discurs religios, IV, 2013, p. 37-59, acesta din urmă făcând parte din seria de volume care reunesc comunicările susținute la conferințele naționale cu același titlu, organizate de prof. univ. dr. Al. Gafton, împreună cu tânărul colectiv de la Departamentul de Lingvistică Generală și Istoria Limbii Române al Facultății de Filologie a UAIC din Iași.

Desigur, aria preocupărilor s-a lărgit mult, în timp. Sunt supuse atenției registrele de limbă în dramaturgia română veche¹⁶ sau limbajele speciale (precum „limba băieșilor” din Ungaria)¹⁷, elemente de versificație¹⁸, stilistica numelor proprii¹⁹, modele folclorice în scrierile culte (ale lui D. Cantemir)²⁰ ș.a.m.d.

Toate acestea țin de munca sistematică desfășurate de autor în calitatea sa de cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române.

Materia prezentată succint aici o găsim în marile tratate editate de venerabila instituție. Cea dintâi este Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), București, Editura Academiei Române, 1997. Apărută cu o întârziere de aproape un deceniu, căci materialul fusese definitivat de colectivul condus de Ion Gheție încă din 1988, tratatul are două părți corespunzătoare celor două subetape ale limbii române literare vechi, respectiv I. 1532-1640 și II. 1640-1780. Fiecare dintre acestea se încheie simetric cu câte o secțiune (a III-a) consacrată variantelor limbii române literare, secțiune în care I. Gheție prezintă variantele regionale, iar Gh. Chivu – pe cele stilistice.

Ceea ce deosebește cercetările întreprinse de Gheorghe Chivu de toate cele anterioare este caracterul sistematic, amplu și complex al abordării chestiunii stilului, bazat pe o expunere procedurală foarte clară. În primul rând, cercetătorul din anii 1983-1997 definește stilul „prin opoziție cu o altă structură lingvistică de același rang”, ceea ce înseamnă că investigația vizează cel puțin două compartimente ale limbii – lexicul și sintaxa, cu pondere diferită, desigur, de la un stil la altul, și cu numeroase particularități de frecvență, combinații, importanță în sistem etc.²¹ Premisa de la care a pornit a fost aceea că stilul este o structură lingvistică „cerută” de factori extralingvistici (finalitatea și circumstanțele comunicării, competențele personale și marca identității culturale colective ale emițătorilor și destinatarilor unui text etc.) și, în consecință, el trebuie căutat în „anumite categorii de texte”.

Demersul analitic propriu-zis s-a bazat și el pe niște principii solide. A existat o etapă preliminară a selectării corpusului de lucru. Practic, procedura a avut o dublă direcționare:

a) dinspre o bază de caracteristici stilistico-lingvistice, stabilite aprioric, spre tipologia scrierilor al căror prim element comun fusese, inițial, doar apartenența la aceeași epocă istorică;

b) apoi, invers, de la studiul amănunțit al particularităților de scriitură ale acestora spre conturarea unui număr stabil de elemente stilistice și gramaticale suficient de mare încât să poată constitui un sistem/un microsistem.

Rezultatele unor asemenea confruntări s-au concretizat și ele într-o dublă perspectivă:

a′) o reclasificare a textelor, ceea ce a însemnat și eliminarea unora care nu se încadrau în coordonatele sistemice;

b′) o trecere la o altă etapă de analiză, prin ridicarea sistemului de structuri lingvistice ireductibile la rangul de stil fundamental al limbii române literare.

Abia de aici încolo își permite cercetătorul să coboare în profunzimile unor fenomene și să deceleze eventuale subdiviziuni ale unui stil sau altul, dat fiind că, aflate în stadiu incipient chiar și acestea, materialul care furnizează argumente pentru asemenea „descrieri” de finețe nu este prea generos. Evident, se ține seama de relația „normă literară – dialect”, care complică mult investigațiile pentru epoca veche a culturii scrise românești (ca pentru oricare altă cultură, desigur). Dar mai intervin selecțiile impuse de raportul dintre original și copie, care induc probleme de datare, raporturile dintre original și „traducere”²², care impun probleme suplimentare de analiză ș.a.m.d.

Experiența acumulată în acest context i-a folosit mult lui Gheorghe Chivu și în studiile de mai târziu, cf. analiza Istoriei ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir, a primei piese de teatru românești ș.a.

Nici unul dintre aceste demersuri nu a fost simplu. Selecția textelor a trebuit operată, de fapt, cel puțin pentru început, în interiorul literaturii bisericești, care constituia prin sine o variantă stilistică particulară, opusă, în orice caz, celei laice (cf. „Începătura de nuiale”, din Codexul popii Bratul, 1508 și „Rujdenița”, din Codex Neagoenus, cca 1620). Caracterul retorico-didactic al parabolelor din textul evangheliilor furnizează date pentru o primă serie de observații. Apoi se adaugă textele laice de la sfârșitul secolului al XVI-lea, precum Floarea darurilor și Alexandria, sau cărțile istorice, precum Cronograful tradus de Mihail Moxa. Toate acestea susțin un stil beletristic, căruia i se adaugă unul juridico-administrativ și unul tehnico-științific (ILR, 1997, p. 241-260 și Limbă și cultură, 2019, p. 211-263).

Prin toate acestea, Gh. Chivu s-a distanțat considerabil de predecesori, deseori autorități în materie, cărora cercetătorul despre care vorbim aici le acordă întreaga prețuire.

În primul rând, se lărgește mult baza de texte – este adevărat, în condițiile noi, care au facilitat accesul și punerea în circulație a unui număr mai mare de lucrări vechi. Dar, când corpusul select nu s-a dovedit suficient de cuprinzător, Gheorghe Chivu s-a abținut să lanseze afirmații cu caracter generalizator, concluziv. Pe de altă parte, cercetarea sa nu s-a limitat la sfera lexicului, cum arătam noi mai sus. Ca urmare, sunt formulate observații care contrazic alegațiile unor cercetători – avizați, altfel –, precum J. Byck, N.A. Ursu, G. Ivănescu ș.a. Nu se poate afirma că au existat terminologii pentru domenii precum matematica, filosofia, astronomia, poetica ș.a. numai pe baza unor liste de 10-15 cuvinte selectate din secolele al XVII-lea (ultimul pătrar) și al XVIII-lea, așa cum nu putem vorbi despre un vocabular de specialitate format exclusiv din calcuri lingvistice și, mai târziu, din împrumuturi (neologice).

În ceea ce îl privește, Profesorul și Cercetătorul Gheorghe Chivu ia în considerare nu numai lexicul și sintaxa, pe care le considerase, metodologic, absolut necesare în studierea unui stil funcțional, ci și morfologia.

Pentru lexic, înregistrează creațiile interne sau adaptările de sens ale unor cuvinte neaoșe, nu numai calcurile și împrumuturile, cum ar fi, în terminologia geografică, de exemplu, cap, clin de pământ, grind, pisc, înainte de a se statornici termenul tehnic promontoriu („vârf de peninsulă”). De asemenea, se urmărește ponderea influenței unei limbi sau alta (greaca, latina, slavele etc.) pentru fiecare domeniu în parte.

Pentru morfologie, autorul studiului ia în considerare, în funcție de tipul de texte selectate, substantivul (cu forme de nume propriu și nume comun, de singular vs plural al autorului), dar mai ales verbul, cu așteptatele forme de subjonctiv hortativ (din textele care reprezintă diverse rețete, din manuale etc.), cu infinitivele dominante în textele juridico-administrative și cu obișnuitele reflexiv-pasive din pravile. De asemenea, sunt consemnate comportamente specifice ale pronumelor (singular/plural, deseori ca formă de generalizare conceptuală pentru persoana a II-a, tu/voi, „oamenii/omul”). Pentru adjective, se impun, desigur, cele relaționale, de tip lemnos, pământesc etc.

Pentru sintaxă, sunt de reținut ca specifice, spune lingvistul-stilistician, subordonatele atributive (atributiva apozitivă), specifice, logic vorbind, definițiilor și explicațiilor științifice, mai ales cu adverbul explicativ adecă. Se remarcă procedurile de echivalare semantică (definirea prin sinonimie) prin coordonarea disjunctivă (antarcticos sau pârâu uscat) ori prin copulativul a fi, după cum sunt remarcate ca specifice respectivului stil incidentalele explicative.

Așadar, cercetătorul și profesorul Gheorghe Chivu desfășoară o întreagă strategie înainte de a formula concluzii pertinente cu privire la stilurile limbii române vechi.

Se poate vorbi, ne spune autorul acestor dense pagini, despre tendințe de specializare a limbajului, demonstrabile în câteva categorii de texte din epoca 1532-1640. Aceste tendințe se manifestă mai ales prin terminologie (mai bine adaptată și mai bogată în sfera religioasă, dominată de cuvinte savante împrumutate din slavonă, ca și în limbajul astrologiei, mult mai sărac, însă). Textele cu caracter medical își selectează lexicul de specialitate mai vizibil din fondul popular. Pentru alte domenii, departajările cercetătorului merg, de asemenea, până la elemente de mare finețe. Totul este bazat, cum spuneam, pe parcurgerea atentă și integrală a textelor de specialitate...

*

Este de la sine înțeles că în cele două tipuri de demersuri analitice ale Profesorului, pe care le-am prezentat aici sintetic – filologia în sens restrâns, tehnic, și stilistica lingvistică – sunt valorificate din plin resursele celorlalte domenii de activitate din sfera largă a științelor cuvântului. Gheorghe Chivu a excelat în toate, construindu-și, încet și sigur, pe un drum fără ocolișuri, dar nu fără dificultăți inerente, statutul de specialist complet, cu o „cultură rotundă”, ca să folosim expresia lui George Călinescu.

Note:

¹ Sintagma, foarte inspirată, aparține editorilor volumului omagial din anul 2017, Adina Chirilă și Alexandru Gafton, cf. Omul de cuvînt. In honorem Gheorghe Chivu, Iași, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”.

² V. Țâra, în: Omul de cuvînt..., 2017, p. 542.

³ Pentru tipăriturile de la Mânăstirea Dealu (1508, 1560, 1512), realizate în slavona de redacție medio-bulgară (și nu în sârba muntenegreană din Cetinje), sunt atestate surse din secolul al XII-lea, cf. P. P. Panaitescu, 1939, „Octoihul lui Macarie și originile tipografiei în Țara Românească”, în: Biserica Ortodoxă Română, LVII, 9-10, 1939, p. 7.

⁴ Cel care scrie aceste rânduri a lucrat el însuși câțiva ani buni în documentarea bibliografică din domeniul educației și cel al științelor umaniste. Unul dintre câștigurile acestei modeste profesii de documentarist-bibliograf este acela că, dacă nu ajungi la cunoașterea deplină asupra unui anumit subiect, știi măcar cine s-a ocupat de respectiva problemă și cam unde ar putea fi căutată informația utilă.

⁵ Codex Sturdzanus. Studiu lingvistic, studiu filologic, ediție de text și indice de cuvinte de Gheorghe Chivu, București, Editura Academiei Române, 1993, 522 p.

⁶ Gheorghe Chivu, „Procedeele artistice” în stilul lui Ion Barbu, în „Limba română”, XX, 1971, 3, p. 247-257.

⁷ Pentru cronologia scrierilor lui Gheorghe Chivu, cf., printre altele, Petre Gh. Bârlea (coord.), 2017, Gheorghe Chivu – un model de rigurozitate științifică și didactică, Târgoviște, Editura Bibliotheca, p. 16-35, și Adina Chirilă (ed.), 2017, Omul de cuvînt. In honorem Gheorghe Chivu, Iași, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, p. 11-28.

⁸ Dimitrie Cantemir şi stilurile limbii române literare vechi, în Comunicările „Hyperion”, 9, 2000, p. 153-161; Dimitrie Cantemir şi limba română literară veche, în „Limba Română” (Chişinău), XVII, 2007, nr. 10-12, p. 133-140; Modele stilistice de origine folclorică în „Istoria ieroglifică”, în „Analele Universităţii de Vest din Timişoara”, Ştiinţe filologice, XLVIII, 2010, p. 135-144.

⁹ Cf. Gheorghe Chivu, Poezia lui Mihai Eminescu și limba română veche, în Coman Lupu (ed.), 2017, Studii romanice. I. Omagiu profesorilor Florica Dimitrescu și Alexandru Niculescu la 90 de ani, București, Editura Universității din București, 2017, p. 261-274.

¹⁰ „Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti” (1640-1780). I. „Stilul textelor geografice”, II. „Stilul textelor lingvistice”, III. „Stilul textelor matematice”, IV. „Stilul textelor medicale”, V. „Stilul textelor filozofice”, în „Limba română”, XXIX, 1980, nr. 2, p. 111-122; nr. 3, p. 285-295; XXX, 1981, nr.1, p. 45-60; nr. 2, p. 139-147; nr. 3, p. 221-23; nr. 5, p. 505-514.

¹¹ Gheorghe Chivu, 2019, Limbă și cultură. Studii de istorie a limbii  române literare, București, Editura Academiei Române.

¹² Trei expresii româneşti, în „Limba Română”, XLIX, 2000, nr. 1, p. 39-44.

¹³ O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc, în „Limba română”, XLIV, 1995, nr. 9-12, p. 445-453.

¹⁴ Limbajul bisericesc între tradiţe şi inovaţie, în Comunicările „Hyperion”, 6, 1997, p. 183-193.

¹⁵ Textul religios – model în cultura românească veche, în „Studii şi cercetări filologice”, Seria Limba şi literatura română, 2004, nr. 3, p. 11-18

¹⁶ Elemente de limbă vorbită în prima piesă de teatru scrisă în limba română, în Comunicările „Hyperion”, Filologie, 12, Bucureşti, 2004, p. 45-55; Fapte de limbă vorbită în Occisio Gregorii Vodae, prima piesă de teatru scrisă în limba română, în Modernitate şi interdisciplinaritate în cercetarea lingvistică. Omagiu doamnei profesor Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2012, p. 135-142.

¹⁷ Particularităţi dialectale româneşti în „limba băieşilor” din Ungaria, în In magistri honorem Vasile Frăţilă. 50 de ani de carieră universitară, Târgu-Mureş, 2012, p. 164-171.

¹⁸ Recitind literatura română veche. Licenţe în rima „Psaltirii în versuri”, în „Analele Universităţii din Bucureşti. Limba şi literatura română”, LII, 2003, p. 31-39.

¹⁹ Valori stilistice ale numelor proprii în scrisul vechi românesc, în Numele şi numirea. Actele Conferinţei internaţionale de onomastică, Ediţia I. Interferenţe multietnice în antroponimie, Baia-Mare, 19-21 septembrie 2011, Cluj-Napoca, 2011, p. 115-128; Stylistic aspects of proper names in old Romanian writings, în Name and Naming. Synchronic and Diachronic Perspectives, ed. Oliviu Felecan, Cambridge Scholars Publishing, 2012, p. 234-252.

²⁰ Modele stilistice de origine folclorică în „Istoria ieroglifică”, în „Analele Universităţii de Vest din Timişoara”, Ştiinţe filologice, XLVIII, 2010, p. 135-144.

²¹ Cf. Istoria limbii române..., 1997, subcapitolul „Metoda din introducerea teoretică”, paragrafele 6-7, p. 49-50.

²² Gheorghe Chivu declară că a evitat traducerile diferite ale aceleiași scrieri, care ar fi furnizat date interesante despre limba română în diacronie, cu excepția celor două versiuni românești ale Gramaticii slavonești a lui Meletie Smotrițki, cf. 48, 2019, p. 231 și n. 16.

The philologist and stylistics specialist Gheorghe Chivu  

Keywords: Philology; stylistics; old Romanian texts; interdisciplinary research; didactic activity

The article aims to synthesise the activity of one of the best-known con temporary Romanian philologists – the academic and researcher Gheo rghe Chivu. The central idea is that of a natural professional evolution, which was absolutely necessary for him to distinguish himself in this field. G. C. began to elaborate specialised bibliographic documentation works, then moved on to editing old Romanian texts and only later did he write studies on the interpretation of language facts – monographs and syn theses – about Romanian written culture in the early ages (1521-1780). In principle, this presentation covers only two subfields: a) philology, in the narrow, technical sense; b) stylistics of old texts. But the concerns of the author in question here obviously involve all language sciences, in an integrating vision.