Culegătorul semănător

Cu toții cunoaștem persoane cărora le purtăm respect pentru calitățile lor științifice ori pentru cele de dascăl, ori pentru cele sociale și umane, în general. Probabil, însă, că este mai greu să aflăm persoane care întrunesc armonios aceste calități și scot în vileag o ființă umană complexă și deplină.

*

A existat o vreme în care cercetarea științifică a constituit preocupațiunea mintală covârșitor dominantă a celor ce lucrau în Institutele de cercetare, o vreme în care truda științifică se constituia în activitate căreia cei chemați i se dedicau cu toată ființa. O uzină sau un stup ar putea avea drept ideal atmosfera din Institutele noastre de cercetare ale acelei vremi. Era o vreme în care Institutele aveau drept piloni învățați iluștri, valoroși deopotrivă ca cercetători și ca formatori, oameni competenți, de bună credință și care trudeau în bunul interes al Științei. Era o vreme în care Institutele erau populate de absolvenți cu mare potențial, dornici și capabili să ucenicească, avizi de a se impregna cu învățătura maeștrilor, tineri care nu se îndărătniceau în a-și căuta originalitatea, ci care se străduiau să-și afle calea, care nu emiteau tot ceea ce le străbătea mințile – idei tocmai răsărite și nerăsărite –, ci care încercau să cunoască realitatea așa cum era ea și care se pregăteau pentru dezbateri obiective căutătoare ale adevărului științific, tineri care nu dădeau lecții, ci care vorbeau mai ales pentru a afla și a cunoaște temeinic. Era o vreme în care, acomodate unele la celelalte, generațiile se întrețeseau chibzuit, firesc și trainic, hrănite de învățăturile trunchiului constituit prin truda generațiilor anterioare. Era o vreme în care sevele științei și ale experienței parcurgeau ramurile momentului, spre a iriga și a hrăni vlăstarele acelui prezent, vlăstare ce astfel puteau deveni viitoarele ramuri rodnice și dăinuitoare. Era o vreme în care totul se petrecea în cadrele sobre, cumpănite și fertile ale celui mai natural proces de continuitate. Iar pentru ca binecuvântarea să fie deplină, filologia și lingvistica de la noi au avut norocul ca marii întemeietori (Alexandru Philippide, Sextil Pușcariu și Ovid Densusianu) să treacă dintr-un secol în celălalt, adică să fie nu doar întemeietorii și contributorii de seamă ai celor trei mari Școli de filologie și lingvistică, ci și magiștrii continuatorilor lor. În felul acesta, după anevoioasele, tumultuoasele și entuziastele începuturi la care au trudit cu râvnă savanții secolului al XIX-lea, s-a ajuns în secolul următor la o primă etapă a maturității rodnice și bogate în realizări valoroase.

Acestea sunt premisele faste pe care s-a continuat truda în a doua jumătate a secolului al XX-lea, atunci când s-a format cercetătorul Gheorghe Chivu. Datorită potențialului său a fost ales, iar datorită rezultatelor pe care curând a început a le produce a fost apreciat și respectat, devenind un veritabil om de știință. A avut parte de dascăli de seamă, care au contribuit la filologia românească cu propriile roade valoroase și care au știut să educe tineri de valoare, apoi să și-i transforme în colaboratori pe măsură, pentru ca, mai apoi, aceștia să devină magiștri de seamă, reluând ciclul care generează continuitate.

*

Depășind atributele de cercetător – dar fără a părăsi acest mod existențial –, cel omagiat astăzi a pășit apoi în Universitate, ca Profesor. În acest spațiu studenții i-au devenit discipoli (fapt care nu se petrece de la sine, iar adesea nu se petrece) și astfel au putut beneficia din plin de calitățile de învățător darnic și răbdător, fecundate de cele de cercetător, ale celui pe care au înțeles să îl urmeze ca model. Practic, întreaga învățătură dobândită în perioada de formare și de maturitate și-a oferit plenar roadele, întrucât Profesorul Gheorghe Chivu nu doar a făcut cercetare și nu doar a transmis cunoștințe, ci a contribuit cu deplinătate la edificarea mai multor fațete ale dimensiunilor științifice, culturale și umane ale studenților săi.

*

Echilibrat și senin, cu o cumpătare rezultată din reflexii profund interiorizate, tumultuoase câteodată, omul Gheorghe Chivu este, totodată, un excelent prieten și – selectiv – un prețios confident. Încercând să manifest o discreție comparabilă cu aceea a prietenului meu, voi spune doar că, mai mult decât alte semne, cele tocmai afirmate sunt vădite de zâmbetul său plin de îngăduința ce decurge din profunda înțelegere a realității și de generozitatea amplă, pe care doar cei ajunși la înțelepciune o dețin.

*

Mă voi opri asumându-mi riscul de a comite o mică indiscreție, care însă are capacitatea de a lămuri ceva esențial în personalitatea celui pe care îl omagiez astfel. Apropiații știu că domnul Profesor Gheorghe Chivu deține un mic colț de rai. Nu l-a cumpărat și nu l-a primit în dar, ci l-a moștenit ca pe un rezultat al trudei înaintașilor. Mă număr printre puținii privilegiați cărora Profesorul Chivu le-a făcut marea onoare de a le deschide calea ce duce către glia strămoșilor. L-am văzut bucurându-se de răsăritul Soarelui, trudind pământul reavăn, îngrijind pomii roditori, trebăluind la buna menținere a casei părintești, am stat cu el pe prispă, privind pierduți la ploaie, și a împărtășit cu mine binemeritata relaxare de la apusul Soarelui. La lumina Lunii și respirând aerul parfumat de întreaga paletă de flori, l-am întrebat dacă îi place acest aspect al vieții sale și de ce face tot acest efort, când ar putea avea parte doar de răsplățile unei proprietăți rurale. Fără ezitare, mi-a dat răspunsul pe care-l primise de la propria reflecție adâncă și bine înrădăcinată, cred: „Pentru că trebuie, Alexandru!”.

La o judecată superficială, ar părea că bietul Profesor Chivu s-a ales cu un petec de pământ pe care, neavând încotro, îl întreține cum poate, spre a cinsti memoria părinților săi. O reflecție judicioasă însă vădește că fericitul Profesor Chivu deține în fibra sa profundă o valoroasă trăsătură a ființei umane superioare. Imperiul pe care îl exprimă acel „trebuie” semnifică, în adevăr, înțelegerea faptului că trăim într-un Univers determinist, dominat de necesitate, iar nu într-unul haotic, dominat de aleator. Adică nu trebuie pentru că – în ciuda incapacității de a înțelege lumea și a cerbiciei aferente, care ne dictează altfel –, nu suntem decât robii neputincioși ai cuiva și nici nu trebuie pentru că așa am vrea. Trebuie, întrucât ne înțelegem condiția și locul, nevoile care ne pun în armonie cu realitatea din care suntem parte și cerințele evolutive, trebuie, deoarece înțelegem că numai astfel putem fi părtașii deopotrivă împlinitori și împliniți ai Universului, trebuie, deoarece ființele adevărate constituie etape ale unui lanț al generațiilor, dăinuirea necesitând în chip imperios continuitate. Iar această continuitate nu vine decât din asumarea împreună cu înaintașii a unui destin înțeles și din transmiterea către urmași a căilor de a împlini acel destin. Acesta este singurul lucru care cu adevărat ne trebuie.

Dincolo de toate atributele ce pot fi asertate despre Profesorul Gheorghe Chivu, cred că această înțelegere complexă și superioară, amplă și profundă a realității, este marea și fundamentala sa trăsătură, cea care generează și nutrește toate atributele Cercetătorului, Profesorului și Omului Gheorghe Chivu. Aceasta este, poate, cea care le permite aleșilor care au fost lăsați să se apropie de el să înțeleagă că au înainte-le pe cineva în care trudele deopotrivă clocotitoare și disciplinate ale unei materii de calitate au plăsmuit o ființă de lămurită armonie, care poartă cu sine darul unui autentic model.

The sowing harvester

Keywords: Philologist; Professor; Moral ground

The researcher, the professor and the man Gheorghe Chivu meets all the attributes that give him these qualities, a fact that the philological com munity recognizes through the respect they give to their distinguished colleague and magister.