Regăsirea de sine în poezia de azi. Meridian craiovean

Apariție subtilă în cadrul unui text, poezia își urmează itinerarul alambicat, sinuos și, în același timp, cuceritor. Cu aceste sentimente am intrat în universul poeților incluși în Antologia Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”. Ediția a VIII-IX-a, 2022. Craiova, 17-22 iunie 2022. Editura REVERS, 2022. Coordonator: Ion Deaconescu. În românește de Cristian Alexandroiu, Carolina Bologan, Carmen Bulzan, Roxana Ilie, Irina Lupu, Larisa Caramavrov. Uniți prin senzația care există la baza umanității, poeți din mai multe țări s-au întrunit la Craiova, locul consfințit de Constantin Brâncuși, Marin Sorescu, Elena Farago, pentru a da conținut dialogului menit să exprime implicarea în viața de azi, căci a nu fi simplu spectator, ci a participa cu sufletul, cu spiritul la toate câte se întâmplă în jurul tău înseamnă a afla în ce constă rostul cuvântului scris. Reverbețiile lui de aici încep. „Osia timpului / Nu ruginește niciodată / Căci nimic nu se schimbă / E doar un târg / Între cei ce vin / Și cei ce pleacă”, afirmă Ion Deaconescu, considerând că Patria sa „are nevoie de istorie nouă”: „Patria mea / Nu are nevoie de zăpadă / Și de ghiocei, / Zăpezile nu mai sunt ca altădată”. La fel stau lucrurile și cu Patria Poeziei, poeții întrecându-se în „operațiuni” discursive de identifcare a coordonatelor acesteia. Edificând după criterii proprii o lume pe care o comunică în mod divers, autorii creează armonii desprinse din haosul unor realități bântuite de cataclisme, război, neliniști profunde. Întrebări despre rostul vieții, despre viața „mașinărie infernală”, despre „cine aruncă în vânt cenușa atâtor zile”, despre „dovezile dragostei risipite nonșalant” sau despre proba de foc care e dragostea – acum căutată în oglinda retrovizoare a timpului (Mihai Firică)  sau prin „livezi edene, desfrâu de fructe, nebună simfonie de-arome, de lumine, de culori” (Valeriu Stancu). Citită altfel, iubirea prilejuiește lecția dezamăgirii („Iubito, pe chipul tău palid / am citit istoria soarelui pierdut”, scrie Mihai Firică), precum și pe cea a învățării morții: „Te-ai risipit trăind cu lăcomie / Când eu abia te învățam să mori”, i se adresează iubitei sale protagonistul din poezia lui  Valeriu Stancu. Iar albanezul Visar Zhiti creează o imagine memorabilă a iubirii sub semnul scoaterii din uitare, plasându-l pe protagonist  între viață și moarte astfel: „Pe tine te iubesc înainte de toate, apoi moartea, / Fiindcă ea mă iubește cel mai mult când tu pleci” (Tu și moartea). Cătălin Bordeianu își revizuiește existența prin prisma sacrificiului în dragoste: „Aici e inima mea unde e dragoste și vis./ Aici sunt faptele mele mereu dăruindu-se lor,/ Sfârșește-mă, tu știi cine-i proscris/ Aruncă noroi în zăpada fiecărui dor” (Jurnal cenușiu), iar cazahul Ulugbek Yesdaulet își celebrează cel mai înălțător sentiment într-un univers mirific sub o ploaie de metafore.

De pretutindeni ne întâmpină o dorință nestăpânită de redescoperire a valorilor sufletescului, dialogul cu inima proiectându-se în chip primordial: „Și te întrebi, / A nu știu câta oară, / De ce nu mai înțelege inima”, sau: „Îi ascult pe Gheorghe Zamfir / Și pe Dumitru Fărcaș / La Țicleni, în casa fraților Popescu / Și mi-e teamă ca inima / Să n-o ia razna. / Poate că ar trebui / Să se dea o ordonanță de urgență / Ca sufletul și inima / Să fie ocrotite prin lege / Atunci când aceștia cântă” (Ion Deaconescu). Căutările sunt proiectate pe distanțe mari, dincolo de timp, de memorie: „Lasă-ți bătăile inimii / să caute ecoul /  în depărtare / pentru că nu e loc care să te aștepte / și busola lumii / înnebunește / de țipătul absențelor / pe care morții / îl urlă noapte de noapte”. În Cea mai tristă țară din lume (Columbia, țara lui Carlos Velásquez Torres) „sărbătoarea / diversiunea / fac mai întunecată / procesiunea sufletelor / care visează la liniște / mute / ca invadatorii / de terenuri necunoscute și ostile”.

Pornirea sufletului de poet este de a developa gravele lacune ale unei vieți insignifiante, de care suntem luați cu asalt. O realitate indolentă avansând îi face loc gestului categoric, stilului aforistic. Iată-l pe kazahul Ulugbek Yesdaulet extinzând reflecția morală:  „Dacă nu poți scrie scrisori acasă, atunci îți irosești degeaba timpul scriind poezii!”

Căutată acum în alt mod, poeticitatea vizează zone precum cele ale unui real lipsit de consistență, în care personajului liric îi vine tot mai greu să se regăsească. Umplerea golului din suflet e aventura ce îi acaparează pe cei mai mulți dintre poeți: „Mi-am zis, această lume / Se învârte mereu în vid”, scrie, bunăoară, Ataol Behramoglu, cel având „într-o mână cartea, în cealaltă, Inima” și care cântă „o iubire pierdută”,  „melancolia serii în orașele de provincie”, în care el s-a născut și care „este la fel ca peste tot”. La rândul său, Giuseppe Bova caută zona marcată de sacralitate, propice nașterii poeziei: „Se deschide imensitatea întrebării: unde, unde se ascunde Dumnezeu”; „Întotdeauna există un avanpost / necunoscut / care iluminează noaptea, / care luminează. // Și rochia ta nouă mă-ndrăgostește”.

Limbajul e îmbogățit pe seama unor cuvinte prozaice, a unor termeni care altădată nu aveau ce căuta în poezie, luate dintr-un registru cotidian ordinar sau care ține de bucătărie. Devalorizarea cuvintelor nu este trecută cu vederea: „Și-a deschis un iarmaroc / Unde cuvintele sărace și năuce / Sunt oferite gratis” (Ion Deaconescu).

Majoritatea poeților se zbat prinși în mrejele unei singurătăți iscate din neîncrederea în capacitatea celuilalt de a le accesa discursul, un discurs marcat de exerciții intelectuale, sensibilitatea și receptivitatea dând miez versurilor: „Ca un chei bătut de valuri, / ai luat poziție știind / că oceanul nu greșește. // Ajungi să fii curajos, / dincolo chiar de dragoste sau silă, / să nu le spui cu ce preț / ai ajuns să crezi în cânt” (William Wolak), drumul poetului de azi spre credința în cânt este mult mai complex. Personajul din versurile craioveanului Constantin Barbu, unul „singur în regatul de vorbe / rămânând cu floarea-n gură noaptea pe fulgerătură”, „strigă disperat către toți îngerii deodată”. „Îngerul singur își recită apocalipsă / și tot îngerul transcrie vidul în locul meu”, se confesează autorul.  „E fila goală și scrisă invers mereu”, mai spune el. „E scrisă-n os de craniu ca semnele-ntoarse / are cifrul din oase din deșertul de dumnezeu” (chiar ireal...). Ieșind din forul său intim și pășind pragul unui „kiliocosmos”, cum își definește poetul acest spațiu de care se simte înjurat, nu crede „decât într-un viu biblion / e cărticica scriindă a singurului vers / din care triliocosmii își făcură colecție” (casa goală...). 

Pe de altă parte, limbajul este antrenat în exercițiul de admirație, personajul liric regăsindu-se, la senegalezul Cheikh Tidiane Gaye, în contemplarea cuvântului astfel: „... pleoapele mele / s-au deschis / pentru a contempla / cuvintele / bătrânului. / Pe băncuța/  din proza ta / cuvântul tău / este prețios / și fiecare vocală este de aur”. Același poet se adresează confraților din întreaga lume: „În somnul meu profund, am văzut o lumină. Tu ai fost, cuvântul tău a fost lyric”. „Doar atunci când acțiunile tale vizează pacea pentru ceilalți, vei trăi în liniște”; „împarte-ți pâinea unii cu alții, închină-te iertării și nu răzbunării”; „uită-te la celălalt întotdeauna cu dragoste, și nu cu neîncredere și ură”; „fii mai primitor și consideră-l pe străin ca pe fratele tău”; „evită să provoci rău celuilalt și alege să fii o victimă”; „în grădina ta produ pentru alții, și nu pentru tine”; „deschide-ți
inima tuturor celor care te urăsc”. Aflat în „căutarea inimii”, „flămând de tandrețe”, congolezul Kama Sywor Kamanda va evoca „asfințitul viselor” și „amenințarea singurătății”: „Și desfid acea pușcărie: singurătatea / Ce seamănă cu moartea”, scrie el. Pe când cosovarul Jeton Kelmendi va insinua că doar iubirea dă sens vieții: „Dacă aș îmbătrâni, / Fără cântece de iubire, / În focul tăcerii / Voi arde. // Iubire, / Frumusețea și versurile curg împreună /  Pentru tine și patrie”  (Insinuare).

Temeri și întrebări îl frământă și pe Dante Maffia: „Temeri și întrebări au umplut această noapte / În timp ce veghez / Pentru a mă însenina / Te-ai dezvelit surâzând, / Te-ai cuibărit lângă mine / «Eu sunt tu, sunt inima ta», / Ai spus” (Cine ești?). Conectat la universul eminescian, poetul italian evocă o stare de spirit fertilă, favorabilă cunoașterii și comunicării prin intermediul valorilor neperisabile: „Soarta mea era asta, / să aștept ca moartea să-și lepede / zdrențele ei de scenă / și să ardă precauția imitațiilor aurului. / E prea mult sânge în inima mea, / prea multă lumină în venele mele. / Dintr-un trandafir am știut întotdeauna să fac / șiraguri de nori călătorind: / nădejdea e în a face” (Scrisoare a lui Eminescu către Veronica).

Alarmat de „ruina vremii, ruina locului”, de starea prizonierului pe viață al „alienării sufletului” („Ascultă! Despre ce îți amintește vocea suspinată a pescărușilor / Să fii prizonierul pe viață al alienării sufletului.”), Ismail Mammad, venind din spațiul azer, evocând „Pasărea spiritului / Pasărea visului”, pledează pentru înălțarea inimii deasupra terestrului:  „Toți au în sânge nucleul zborului, / Toți au aripi și dorința de a zbura”.

Textele poeziilor fiind „lucrări” asupra limbajului, atât din punct de vedere al materialului cât și al temei, poeții transgresează, parcurg, demolează și re-constituie limbajul. Acest lucru s-a întâmplat și se întâmplă de fiecare dată când autorii, din toate timpurile, au purces la  așternerea pe hârtie a emoțiilor și frământărilor lor. Autorii la care ne referim se află în continuare, după cum e și firesc,  în căutarea febrilă a cuvântului care să numească fenomenele: „Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?”, se întreba Eminescu cel care a însoțit pe tot parcursul impunătoarea manifestare a Poeziei la Craiova. Răspunsul dat de participanți este pe cât de variat, pe atât de relevant. Poeticul se vrea regândit mai departe de romantism și formalism pentru a-l reconecta la noile noastre forme de viață. Deși „în necuvinte sălășluiește taina, și printre cuvinte se ascunde Adevărul” (Carmen Bulzan), sunt identificate subtil sentimentele care ne provoacă într-adevăr și care ne permit să vedem poetul și să răspundem, să fim receptivi la semnalul acestuia. Căutărea înfrigurată a fericirii, nenorocirile noastre, căderile și victoriile, speranțele și tăcerile, scăpătările în iureșul vieții, toate acestea conturează o mișcare perpetuă în universul acesta pe cât de ciudat uneori, pe atât de ademenitor. Poezia lingvistică influențată de poststructuralism este sursa de inspirație pentru poeții din generația mai tânără, dar tot la ei putem descoperi interesul pentru stilul oral al exprimării, pentru frumusețea ritmurilor din descântece, așa, bunăoară, ca la Camelia Radulian: „ Leagă, Doamne, vântu-n iesle / și mă-ncuie-ntr-o copită / cu cinci maici de crânguri murge / și cu jar trosnind sub plită...”  (Leagă, Doamne).

Diversele fenomene care traversează spațiile vizate în versurile autorilor din Antologie: război, inflație, nedreptăți, dorința de a învinge, sunt tot atâtea dovezi că epoca în care trăim se reflectă în scrisul lor. Descifrând „secretele identității”, inclusiv din perspectiva traversării labirintului exilului, marocanul Khalid Raissouni  evidențiază „tăcerea fără culoare și fără nume / care arde în întuneric infinit. / Strigătul ei este o mută chemare / sub umbra morții. / Vocea ei, o piatră / și identitatea ei, o lovitură în frunte” (Secretele identității). Pe când secretele jocului ni se deschid dinspre cuvintele traversând deșertul: „Toate cuvintele cheamă la traversarea deșertului / când pătrund adânc în sufletul singurătății abisale / îmbrățișează orbirea delirului nopții / și incită la toate intențiile de a se dezvălui”. Complicatul traseu al poeziei continuă și pe terenul căutărilor identității feminine. Proclamată răspicat de către Antonella Caggiano: „Ai grijă cum mă privești / Aș putea să mă sfărâm. / Vorbește încet pentru că sufletul / are piele de apă / alunecă / fără memorie”, alimentându-se din resursele unei naturi bogate în care se vrea stăpân,  personajul feminin nu se simte în izolare, ci, mai degrabă, se simte ca într-o grădină a raiului care este însăși viața: „Închide-ți grădina cu un gard / taie gardurile vii / udă florile una câte una, îndepărtează uscăturile...” Și totul în numele păstrării sufletului intact, neatins de trauma dezamăgirii: „Nu permite nimănui / să-ți facă inima / un loc nelocuit”, mai scrie poeta convinsă că „dragoste face / cine o cunoaște. / Cui îi este refuzată, / o neagă” și că „totul începe și se termină / pentru Dragoste” (Antonella Caggiano). Într-un univers straniu, cu răni arzânde, cu un urlet străin pârlind văzduhul, scormonind măruntaiele fierbinți, protagonista din poezia Roxanei Ilie își dezvăluie identitatea sub semnul unui „eu” multiplicat:  „noaptea târziu când vecina de la / etajul al treilea făcea cafea pentru / toate femeile care o locuiau / și pe mine mă locuiau mai multe femei / care-și trăgeau rotunde pătura peste cap / atunci când le chemam / ascultă, nu vă mai pot căuta / nu mai puteți pleca așa de capul vostru / femeile, târzii și cenușii / se retrăgeau în mine” (provizoriu toate femeile din tine). Iar franțuzoaica Nicole Laurent Catrice, aducând elogiu nuanței, este o observatoare subtilă a unui real ascunzându-se între alb și negru: „Cineva a spus alb / Altcineva negru / Aceasta ne provoacă eșecul // Unde este griul norilor / Și al mării / Și cel verde al măslinului / Și cenușiul albastru al ochilor tăi” (Elogiul nuanței). Arta mirodeniilor este meșteșugit împletită într-o poezie a cotidianului asumat cu dexteritate expresivă. Sufletescul este căutat, ca în majoritatea cazurilor, spre a da vigoarea necesară poeziei, istovite în acest secol: „Când sufletul virgin / Împovărat de atâtea amețeli / A fost năpădit de dureri / Veți vedea într-un colț al peșterii / O sărmană femeie ciungă / Al cărei nume este Poezie / I se va cere / Să-și arate odihna / Și să sloboadă Verbul în lume / Iar femeii, sărmanei femei, / Ce se credea inutilă / Pe neașteptate își vede mâinile / Cum îi cresc” (Când sufletul...). Un puternic sentiment al responsabilității în fața vieții răsună de pe baricadele poeziei italiencei Cinzia Demi: „noi pentru viață / noi pentru moarte / noi pentru sentimentul etern / noi să nu înțelegem / noi care am fost și cine suntem / omenirea îndurerată / din acea durere puternică / care orbește mintea / umanitatea pierdută / distrusă de lumea obtuză”. În ale sale versuri cu destinația specială Craiova, poeta mai scrie: „nu ne-am imaginat niciodată / că viața ar fi / cruzime lucidă înșelăciune / material care nu se reciclează / imagine statică banală / la picioarele realității”. Venind din același spațiu miraculos în care poezia se îngemănează cu muzica, Laura Garavaglia află singura măsură a frumuseții mergând pe urmele lui Pitagora, „Formula și sunetul, secvența fracțiilor singura măsura a frumuseții”, ale lui Arhimide, cel descoperind algoritmul vieții.

 Vom descoperi în filele acestui volum, e și firesc să fie așa, și o poezie mai aproape de modelele tradiționale, mizând pe exprimarea metaforică, și care are ce spune. Ritmul folcloric împletit cu expresia metaforică de o rară sugestivitate, precum și tonul baladesc sunt explorate cu măiestrie de către Valeriu Stancu (vezi: poeziile robie și balada livezii de lumină).

Regăsirea de sine este, de fapt, scopul real al poeziei care se scrie astăzi: „Picătura supremă îți va lumina noaptea / Și toate orașele vor fi îndurerate, / Când raze de lumină parfumată / Îți vor străfulgera chipul / Și-n ochi, clipa regăsită”, scrie ucraineanul  Dmytro Tchystiak. Identificarea coordonatelor unui teren propice regăsirii de sine, în cazul lui Rade Siljan, coincide cu Rugăciunea pentru o zi frumoasă, scenariul incluzând un puternic sentiment de afecțiune pentru omul de astăzi: „Iubește imaginea / Omului zilelor noastre / Ce ascunde un alt om în el însuși”. „Iubește oglinda din perete / Ce reflectă o altă imagine / Regăsind în ființa ta / În locul diavolului / Un înger înaripat”, mai spune poetul macedonean. Însă câștigă tot mai mult teren un spirit al criticii libere, care măsoară lucrurile în raport cu necesitatea creării unor noi idealuri infinite. Însoțindu-se cu reflecția filozofică, cu pictura și muzica sau chiar cu științele exacte, poezia traversând limbi, hotare, reliefuri diferite, nu poate fi concepută ca fiind înțepenită în anumite forme. Ea vestește că nu disjuncția, ci colaborarea, dialogul, cunoașterea reciprocă, împărtășirea grijilor și a preocupărilor oamenilor de creație de pe diverse meridiane ale globului sunt în măsură să sporească energia pozitivă de care avem nevoie pentru a nu sucomba sub presiunea atâtor crize care se abat de la o vreme asupra noastră.  Suntem de părere, împreună cu poeții incluși în Antologie, că poezia te propulsează în realități la descifrarea cărora poate contribui perpetua revizuire a expresiei moderniste.