chiar ireal...; e noiembrie; craniul e gol

chiar ireal...   

chiar ireal imaginația mă alterează

chiar când mi-e sete cât apa râului de vest

rămân un codice scris într-o floare

strig disperat către toți îngerii deodată

toți s-au topit în roza ta preaiubito

eu urlu degeaba până se rupe pânza tabloului

și ies din lume și o recit pe dinafară

un omagiu al bobului de nisip pentru cel singur

și-n frică și negrăire mă ascund

aici pe pământ mă străbat de jur împrejur

e și ocolul vântului o mâzgălire-a absenței

și tot ce se stinge otrăvește paragina

până când îngerul singur își recită apocalipsă

și tot îngerul transcrie vidul în locul meu

e fila goală și scrisă invers mereu

e scrisă-n os de craniu ca semnele-ntoarse

are cifrul din oase din deșertul de dumnezeu

și lucrarea e-aceeași și fără vreo poartă

roiește vidul nehotărât din excrementul gândit

mintea singură își croiește bolgii-ntoarse

sunt numai gânduri gânditoare de niciun gând

e-o-ncremenire mentală rotită în zero

și totuși secolele trec ca-ntr-un lăuntru de-afară

doar domnul și eu schimbăm craniile-ntre noi

e noiembrie   

e noiembrie

vocea cântă

arhanghelul e mai frumos

argila miroase a tei

spitalul din cubul negru

explodează

și-i zboară toți îngerii

care sparg stele

în rest:

o moarte mică

din versuri sărace

craniul e gol   

i-am trimis

o singură scrisoare

cu alfabetul de pe pământ

e transcrisă

viața îngeriței

care zboară într-o aripă

cu craniul meu

cu tot

craniul e gol

și pe dinlăuntrul

e o cronologie

tot ce-a rămas

dintr-o minte

de departe