Joc în doi; Bascheții tăi colorați; Am știut numele tău dar l-am uitat; Vagonul cu vise

Joc în doi   

Întreabă-mă despre îngerul rătăcit.

Îţi voi răspunde cu răsuflarea mea

în palma-ţi strălucitoare.

Ascuns în ochii tăi

privesc uimit cerul colorat în verde

– nu-i aşa că zâmbetul tău poate preschimba

toate durerile mele într-un covor zburător invizibil,

cu care să mă pot întoarce din mine la tine,

şi tot aşa,

un du-te vino la nesfârşit?

Bascheții tăi colorați   

De toamnă nu mă tem,

ci de frunzele nenumărate care colorează aerul,

se prind în păr,

una după alta ca anii din urmă.

Ceva ne-a purtat în această dimineață rece,

pe alei rătăcite doar copacii tac singuri,

pe sub crengile abia străpunse de câteva raze

port cu mine o imagine în palma cu care

ți-am mângâiat chipul.

Tu ești atât de diferită de toate întâmplările din jurul meu,

de toate detaliile lumii,

de la început la sfârșit.

Iată că a venit toamna și nu mă mai tem,

prin frunze palide trec precum umbra mirată prin sticlă –

știi, bascheții tăi colorați ne vor face să râdem de iarnă.

Dedesubtul tabloului împroșcat cu cerneală

a uitat Van Gogh să semneze,

să treacă împreună cu noi

dintr-o toamnă în altă toamnă.

Am știut numele tău dar l-am uitat   

O fantă deschisă peste o cicatrice.

Mă lovește partea cea întunecată a fricii,

îmi simt brațele smulse din umeri.

Străbat arșița nopții cu setea în minte.

Dacă n-am să plec din limba aceasta e că aici ești și tu.

Urmăresc o coloană rătăcită de sentimente,

năucit de bucuria unei morți rapide și fără glorie,

Să râdem și să ne rostogolim prin cuvinte.

Călărind inorogul care știe ultimul drum

chiar și fără să-l lovești până la sânge.

Sfărâmarea dogmei, ștergerea tiparului,

apoi mi-am pregătit marea trecere

așa cum pui talpa pe o bucată de cretă

și speri că lumea va spune că ai fost pe undeva.

Totul este vopsit în alb,

nu înțeleg semnele scrijelite pe carne.

Îngeri uitați pe pervaz,

statuete pe care rugăciunile le vor readuce la viață.

Glonțul de argint nu m-a nimerit nici de această dată.

Vagonul cu vise   

Te simt.

Tăcerea asurzitoare a dimineţii,

noaptea din care n-a mai rămas decât un ciob.

recădem lent

în cercul nostru de îndrăgostiţi captivi.

Lătratul unui câine revenit acasă

pe întuneric

se imprimă în pereți.

Adorm abia în zori.

Zâmbetul metalic

răscumpărat cu o modenă aurită

pe care este gravat un cocoşat.

Foşnetul hainelor pe coapsele de gheaţă.

În piept

simt doar degete

când celălalt va ieși la lumină.

Împing uşa întredeschisă.

Aș fi vrut să-ți spun că te iubesc

dar am plecat în grabă.