Mă odihneam pe rimele prozei tale; O, țara mea

Mă odihneam pe rimele prozei tale  

Mă odihneam

pe rimele

din proza ta

amurgul

uda melodia

din vocea ta

timpul îmi oferea

lumina lunii,

floarea savanei

îmi inunda corpul,

vară în corpul meu,

vara în drumul meu

deci era vară.

Vântul mă legăna

și mă însoțea

până la poarta

pieții,

vedeam

arborele umbros

care mă așteaptă

pentru a cânta

până în zorii lăptoși

ai vocilor feminine.

Dormeam

sub acoperișul

lunii,

Întorceam

toamna

acum înscrisă

în trecutul meu

chipul meu zâmbește

adevăratului anotimp,

nemuritorul sân

a mângâiat

chipul meu inocent

și pleoapele mele

s-au deschis

pentru a contempla

cuvintele

bătrânului.

Pe băncuța

din proza ta

cuvântul tău

este prețios

și fiecare vocală este de aur.

O, țara mea   

Tuturor țărilor aflate în război

Noul meu popor doarme la marginea cimitirelor

primește vântul surzilor în noaptea muților, pentru ca în cele din

urmă

să se ridice la orizontul gurilor craterului.

Țara mea sângerează și sângele ei trădează cântecele înțelepților,

sângerează și din sângele său se usucă zâmbetele, lumină strălucitoare

în luna limpede

sângerează și potolește limbi de vipere

sângerează și în curentul valurilor plânge

că a mințit înțelepții, copiii, zâmbetele minunilor.

Țara mea tremură, moțăie și doarme la marginea cimitirelor.

Limba sângerează și își pierde bunătatea,

frumusețea care la marii poeți

aureolând, cânta sub umbra cerească.

Ochii sângerează priviri despicate de cuvinte rele

cuvinte care orbesc și înșeală gândurile,

mâinile mele sângerează că nu mai am unghii.

Chiar și pipa ar fi cerut fumul ei dintotdeauna

nici câinele nu mai latră în spatele turmei

trădat, înmuiat în dezolare,

țara mea sângerează, gât sângerând

care vrăjește cu strigăte de sânge.

Eu dezleg țara mea de coșuri de fum,

de coșurile de noroi și lut

care zâmbește doar cu lagune de lacrimi.

Țara mea este obosită,

plânge

florile care se ofilesc în penumbra tristeții.

Acest pământ a murit fără cântece și fără dansuri:

pictorul neagă pictura sa,

poetul proza lui și spiritul memoria lui.

chipul lăcrimează lacrimi de plumb pe cărămizi de mizerie.

Țara mea nu mai este orientată spre cele patru puncte cardinale

țara mea este la orizontul coșmarurilor și la liturghie

predică numai sânge, lacrimi și strigăte de furie

țara mea își leagă de coarne lame ascuțite, lamele tăietoare

predică numai sânge și strigăte de disperare.

Nu mai este vântul care mă mângâia cu mâinile moi:

este calea fără fund și poarta închisă a trubadurilor.

Țara mea m-a trădat,

trădători cu nasul cârn și guri amestecate

care îmi dictează supunerea față de misiunile lor fără lapte

și fără pâine

fără bob și fără fasole

fără mei și fără porumb

numai sânge, sânge de vene curajoase.

Țara mea frumoasă se aprinde în noaptea viselor

povești despre miturile peșterilor, unde limba germinează

melodii care înmiresmează delfinii, marinarii cuceririlor,

apă limpede binecuvântată, protejată cu carapace de broaște țestoase.

În țara mea sângele leilor inundă fântânile

măreția femeilor este măsurată în lățimea mâinilor,

mâinile hrănite de umilință.

În țara mea se subțiază spiritele tinerilor, piloții mareelor:

în traversarea oceanelor, valurile plângerilor pier

pentru ca bucuria să înflorească din nou sub solul zdrobit.

Trezește-te, țara mea!

Te-am întâlnit sub copacul nobleței

și mă confunzi cu aripile vulturului și cu ochii bufnițelor

dar eu sunt sabia de lumină al urmașilor tăi,

mă confunzi cu dinții ascuțiți ai crocodililor

dar eu sunt vâslașul care va acosta toleranță pe plajele voastre

confunzi vocea mea cu răgetele leilor

dar eu sunt vocea care va înflori bucuria în inima ta.

Trezește-mi țara, trezește-te

să nu te trezești în cenușă

trezește-mi frumoasa țară, trezește-te

pentru a strânge ouăle coapte ale copiilor tăi buni

deci, trezește-te, trezește-te

să nu mai dormi în valurile discordiei.

Copilul tău minune.