Căutarea inimii; A ieși din sine; Frisoane eterne; Reminiscențe ale vremii

Căutarea inimii   

Te iubesc acolo unde cresc florile visului

Departe de fluviul ce poartă epavele dragostei

În adâncul mării rădăcinile pătrund

În seva ce-ți provoacă plăcerile

Aici este ecoul neliniștilor mele

Masca iluziilor

Evidența propriilor mele riduri

Destinul scăpat din strânsoare

Avansează precum marea

Pe malurile vieții tale

O, loc unde îmi renasc cuvintele!

Abisul nopții mi-a învins teama

Geneza refăcută,

Este argila către care se anunță defrișarea arborilor

Ți-aduc în mâini zorile trezite

Pentru a-ți hrăni speranțele

Mi-am acoperit cerul de fulgerele tale

Și voi găsi ecourile în carnea ta

O, pământ, vânturile de piatră

Îmi vor încuraja promisiunile.

A ieși din sine   

Ce suflet nu-i flămând de tandrețe?

Nimic mai supărător

Decât asfințitul viselor

Ori amenințarea singurătății!

Eu visez o dragoste care să mă apese

O, ce speranță!

Dar, ce-i fericirea?

Ce mister îmi străfulgerează inima?

Totul e doar o iluzie

Umbrele își au și ele propriile vise

Iar eu, propriile mele aspirații

Nu vreau să trăiesc fără iubire

Și desfid acea pușcărie: singurătatea

Ce seamănă cu moartea

Mă fericește lumina zorilor

Și vreau ca aceasta să dureze

Pentru totdeauna!

Frisoane eterne  

În fiece ochi se vede sămânța

Zilei și a nopții,

Îndoiala vieții și misterul

Morții înțelepte

În fiece ochi se zărește adevărul

Precum o mare agitată

De neînțelegeri.

Sunt nervos, o spirite al bunăstării!

Inima-mi grea respiră de dragoste

Și agonizează în străfundurile

Sacrificiilor lumii

O, mântuire!

Teamă a sufletului în apropierea tenebrelor

Când sângele, încă rece al rănilor mele

Se va usca

Voi, nevinovații morților noastre

De pe drumul vieții

O, tu, umbră depărtată,

Ce-mi cunoști toate tulburările

Nici gândurile nu-ți sunt necunoscute

Iată-te, udă, ca și mine,

De vânturile ce urlă pe maluri

Unde se pierd pe unde am fost cândva

Te vei lovi de valurile reci ce mă înfruntă

Bucuria mea să se contopoească

În chiar miezul sacrificiului.

Reminiscențe ale vremii  

Oare cine poate să-mi explice

Nesfârșita durere a inimii

O, incandescente cuvinte de dragoste!

O, rană a sufletului!

Nu resimt în tot corpul

Decât aceste fragmentări ale timpului

Ce se sfârșesc fără voie

Iar dragostera, ce spectacol uimitor,

Este un tărâm al tulburențelor

În care se dezleagă

Forțele supreme ale vieții

O, murmur al cascadelor,

Liniștea spectacolului fluviului

Și ape repezite

Nimic nu-i mai tulburător pentru spirit

Decât îndoiala lucrurilor invizibile

Și măreția iubirii

O, întâmplare capricioasă, flacără

A viselor noastre

Nimic nu udă frica de moarte.