Leagă, Doamne; Aproape tango; Rezemat de un glonț

Leagă, Doamne

Leagă, Doamne, vântu-n iesle

şi mă-ncuie-ntr-o copită

cu cinci maici de crânguri murge

şi cu jar trosnind sub plită.

Doamne, de-un potop frumos

cu doi miei de câmp de mure,

leagă ochii mei să-ndure

dorul ei de vin lutos.

Leagă-mă de mine, Doamne

cu tăciune stins pe râuri,

cum şi ea pe greabăn frâuri

mi-a tot pus din colţ de ochi

şi mi-a răsucit prin oase

verzi spărturi de lemne coapte

şi-mi tot rupe şi-mi tot coase

ploi de ea prin mâl de nopţi.

Leagă-mă ca pe o toamnă

de un stâlp de mânăstire

şi-mi citeşte din psaltire

cu doi ochi subţiri de hoţ,

cu doi ochi subțiri de doamnă

să nu plec,

să nu mă fure,

cu tot sufletul din mine,

ca pe-o cană de affine,

ca pe-un braţ de flori

la porţi.

Leagă, Doamne, dacă poți.

Aproape tango   

Tălpile vor înțepa asfaltul rotund

în timp ce părul va lua forma apelor subterane

nu va pluti, va fi ca rândurile din

scrisorile soldaților, negre și ample

apoi va cădea

va veni al doilea război mondial

cu o mână explodată și în cealaltă va ține un canar mort

duminica seara, după ce aerul va

trece întâi pe la azil și va rupe frunze

voi obosi

tu de ce spui ca viața asta spânzură de un fir

de ce spui asta fără să urli fără să tremuri

fără să bei?

femeile vor mușca dintr-o pâine

un simplu ciob de oglindă

tu vei fi tragedia

care li se prelinge din gură

personalitate borderline, psihoză, autodistrugere

dar ce știi tu despre

marea singurătate

ce știi tu despre frig

brațele lor

sunt stâlpi de înaltă tensiune,

iată vrăbiile ating firele electrice

prefigurează sinucideri

monopolare bipolare tripolare

current modulating control

efectul Corona

fluidele mele

putrezesc odată cu lemnul pădurilor

nu sunt multe

doar cât să distileze

moartea aceasta de o zi

de o viață

alcool pur

rafinat prăbușire

aproape decembrie

aproape tango

100%

masacru.

Rezemat de un glonț   

Vine o zi cu făptură de lână

și-n temniţa-i verde sapă soarele tânăr

rezemat de un glonţ stă soldatul c-un umăr

o vioară e ochiul lui în ţărână.

Hai, lună,

dă-mi pe umeri două ceruri lăuze

varsă pe străzi trandafiri și rugini de obuze

În oraş să te-ascunzi nu ai cum, nu ai unde,

poate în câinele şchiop traversat de alice

în nebunul din colţ care te strigă și zice:

„vai, e gravidă ziua de mâine

cu atâta pământ,

o să te nască-n curând,

o să îți nască-n curând un mormânt!’’

Vai, lume,

spărtura din piept nu mai pleacă acasă

mă-mbrăcă-n șiroaie de alb, în chiparoasă

într-o rană pe dos, într-o cămașă frumoasă.

Priviți, capătul rănii e un fecior

învelit în izvor...

Nu mai e vineri în flori, e o umbră pe pat

eu am ferestre într-un soldat

suflă vântul în stofe ca-n lumânare

eu icoană am

într-o scrisoare

și-un cântec, sub streşini, într-un bunic

blajin şi mic:

pic, pic, pic…