Expoziţie de icoane
Pentru tiparIcoane pictate peste alte icoane
mai vechi:
rugile tale abia mai ajung
la sfinţii dintâi
cu vopsea peste ochi,
cu vopsea în urechi,
şchiopătând de vopselele de pe călcâi.
Ochii lor închişi
pe dinăuntru deschişi
văd – ce nu zăresc sfinţii
din faţă –
lacrima,
cea de care obrajii ţi-s
scrişi,
în care nu se ştie
cât este foc
şi cât este gheaţă.
Paracliser în munţi
Sunt paracliser într-o biserică veche
zidită de-un sulger
care aprind lumânările
de la fulger,
mă agăţ, ades, de nori
ca să trec peste hău
şi strig: Iată-mă, Doamne!,
Uită-te, Doamne! –
acesta sunt eu!
Când pârâie cerul de trăsnete grele
îngenunchez pe pragul
chinoviei mele
şi mă rog (eu, o biată furnică):
Iată-mă, Doamne!,
Iartă-mă, Doamne,
că nu mi-i frică.
În biserica mea zidită pe-o buză
de hău
nu mă rog decât eu,
aprind câte-o mie de lumânări
la icoana lui Christ
şi zic: Iată-mă, Doamne!,
Vezi-mă, Doamne!,
cât sunt de trist.
Mă simt aici în biserica zidită
de sulger
ca un arbore-n care
locuieşte un fulger;
şi-ntre stânci –
din câlţi de ceaţă – fac punţi
când ning singurătăţi de sus,
peste munţi.
Visez, în sihăstria mea,
de multe ori
cum păcatele mele mă trag către nori,
iar eu strig, prin viscol şi ger:
Iartă-mă, Doamne!
Iată-mă, Doamne! –
eu sunt ninsoarea
ce cade în cer...
Moartea în scenă
Actorii în scenă se prefăceau că mor
(Era o înscenare după un mit,
cu zei, măscărici, decor),
când unul dintre actori chiar a şi murit.
Atunci când au ieşit din scenă, pe-o poartă;
(ori s-au retras din mit,
cum avea să scrie un critic de artă)
unul dintr-înşii n-a mai ieşit.
„Ce e cu el? E beat? Sau – tâmpit?”
(regizorul – nu zadarnic e artist emerit –
ştie mai bine când şi cine să moară!)
„Scoateţi-l dracului din scenă afară!”
Spectatorii au râs zgomotos
(cum alţi actori îl trăgeau de picioare,
culegând câte-o floare căzută pe jos):
domnilor, ăştia habar nu au cum se moare!
Era ca un înger bătrân, cu o faţă frumoasă –
(a jucat numai în roluri secundare
sau figurant – în scene de masă) –
prima dată interpretase un om care moare.
Spectatorii n-auziseră de dânsul, prea poate,
(răsplătind cu aplauze înflăcărate
moartea actorului, fără s-o ştie)
actori ca aceştia sunt, desigur, o mie...
Mai apoi tot oraşul de incident a vorbit
(că: „Pe scena Teatrului Cutare
un actor s-a ţinut de cuvânt, şi-a murit!”)
Şi-a fost un scandal, ehe!, din cel foarte mare.
Regizorul-prim, desigur, a protestat
(„La noi e teatru adevărat,
la noi pe scenă, domnii mei, nu se moare!”)
la conferinţele de presă ulterioare.
Deşi fusese o banală-ntâmplare cu un actor
(Era o înscenare ordinară, după un mit,
cu zei, măscărici, decor),
când unul dintre actori chiar a şi murit.
În timp ce marii actori se prefăceau doar că mor.
Premoniţii
E toamnă. Ning frunzele,
rânduri.
Şi cad toţi copacii pe gânduri.
Ceaţă amestecată cu ramuri –
ca o perdea stă
la geamuri.
În cărţile
ce le citeşti,
pe sărite,
cuvintele şed
zgribulite.
Degrabă va ninge,
degrabă!
Şi cărţi
încăpea-vor
într-o silabă!
Pe dealul
ce-n nouri se curmă –
păstorul
păscut e
de turmă.
E toamnă. Ning frunzele,
rânduri.
Şi inima cade pe gânduri.
Ora de metafizică
Dumnezeu se întreabă,
câteodată,
de acolo, din norii lui:
„Dar oare omul
există?”
Priveşte
către planeta înconjurată
de smog, de fumul unor războaie
fraterne, de ceaţa unor diversiuni
contra vieţii,
înfăşată ca-ntr-un bandaj, lăptos, prin care nici
ochiul divin
nu mai poate pătrunde.
Dar asta – numai pentru-o clipă,
căutându-şi după aceea
de treburile lui.
Psalm
Sunt, Doamne, atât de trist şi singur:
precum un rug în care ninge,
ce ba învie, ba se stinge...
Sunt, Doamne, atât de trist şi singur...
Precum de rouă – nişte crânguri,
mi-s zilele de lacrimi pline.
Se vede, Doamne, de la Tine
cât sunt de trist,
cât sunt de singur?!
De orice rază ce m-atinge
mă simt rănit până la sânge...
Sunt, Doamne, atât de trist şi singur:
precum un rug în care ninge.
Umbra
Nu sunt singur
cât umbra e cu mine.
Tăceri asurzitoare
Tăcerile sunt pline de cuvinte:
ele au colţi,
sunt colorate,
şi prezic;
dânsele pot preamultul a-l cuprinde
cum vorbele, ades, nu spun nimic.
Tăcerile sunt pline de cuvinte,
cu fulgerări şi prăvăliri de stâncă.
Au mai rămas pe lume lucruri sfinte
Neprofanate de cuvinte încă.
Tăcerile sunt pline de cuvinte...
Învaţă să le-asculţi. Şi să le-auzi.
Să poţi vorbi cu morţii din morminte,
cu cariul ce lucrează în aguzi...
Tăcerile sunt pline de cuvinte.
Iară în urma ultimei Plecări
numai tăcerea te va ţine minte...
Şi poate-o carte, plină de tăceri.
Iubirea mea…
...e un vis mai mult ca realitatea,
ca un turn – mai mult decât cetatea,
ca un ecou – mai mult decât tumultul,
ca multul cel mai mult decât mai-multul.
Invers
Plouă invers, dinspre pământ spre cer.
Curg arborii spre nouri, înfrăgezind departe.
Ce-aş mai putea, o, Doamne, de-acuma să-ţi
mai cer,
când mi-ai trimis iubirea aceasta
ca pe-o moarte?!
Şi uruitul ierbii răzbate în odăi,
tot mai matern,
mai blând,
mai auster;
cu gura mea când caut, setos, buzele ei:
ca un spion fiola cusută la rever.
Mama Cristina
Nucul stă tot mai bătrân lângă poartă,
răsfirând, printre ramuri uscate, lumina;
cade pe casă frunza lui moartă
căutând-o, în zboru-i, pe mama Cristina.
A plecat pe cărările tot mai uituce;
lacrimile mele sunt tot mai puţine;
trupul ei e-n cimitir sub o cruce,
sufletul ei e aici lângă mine.
Vântul îngrămădeşte frunza-n ogradă
şi mama Cristina nu-i să le-adune,
şi nici să măture praful, ca o zăpadă
pe pragul casei ce, trist, se depune.
Cerul stă peste sat ca un dig –
pe el se caţără-n seară verbina;
în ograda noastră e frig, tot mai frig
de când s-a dus de-acasă mama Cristina.
Pustie e înserarea... Şi numai pe zare –
acolo unde se amărăşte lumina –
plopul se-ndoaie ca o lumânare, pe care
toamna o aprinde pentru mama Cristina.
Vârsta de trecere
Am, Doamne, treizeci şi trei de ani
şi-s numai bun de răstignit,
şi-s numai bun de pus pe crucea
poemului desăvârşit;
poemului care-ar putea
cu-o clipă iarna s-o amâne.
Sunt pedepsit azi pentru-o gafă
pe care o voi face mâine.
Revolta sângelui din mine
se domoleşte în părinţi.
Dar unde-i Iuda să mă vândă
pentru cei treizeci de arginţi?!
Se-ntinde-amurgul peste ziduri
precum un muşchi trandafiriu;
când moartea-mi face blând cu ochiul,
eu mai învăţ să fiu, să fiu...
Testament
Copiii mei, îşi toarce steaua firul –
cu poezia nu aduni avere:
vă las ca moştenire trandafirul,
lumina lui de pace şi durere.
Şi spinii, ce văzduhurile ară:
să sângeraţi de ei,
în veşnicii,
mireasma, care-n orice primăvară —
deşteaptă şerpii
îngropaţi de vii...
Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,
nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,
sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferestrău:
vă las ca moştenire trandafirul.
Iar dacă-l veţi iubi
cu-adevărat –
în veci n-o să vi-l poată răpi nime:
chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,
un fir de rădăcină tot rămâne!
Mireasma lui scrie pe vânt poeme.
...Dar când se încâlceşte-n rami zefirul –
tufele scunde ard ca nişte steme!
Vă las ca moştenire trandafirul.
Lapsus
N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme,
n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poene
în viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit...
...Am uitat doar să fiu fericit.