[Mă voi întoarce...]; Viața; Tu și moartea

[Mă voi întoarce...]   

Mă voi întoarce, mă voi întoarce,

Mă voi întoarce, nu e nicio-ndoială.

Clipele se vor preface în năsturașii rochiei tale,

Iar tu ai să ieși la poartă să mă aștepți.

Drum îmi voi face prin mijlocul uitării;

Și am să vin.

Lacrimile am să le dau la o parte

Cu dosul palmei și te voi privi.

Și rândunelele la fel se întorc

La picătura de glod, și la firul de iarbă

din care cuibul lor e făcut.

Și trenurile dorm tot în ultima stație.

Și eu vin să-mi apropii buzele de buzele tale,

Mâna prin părul tău

să mi-o plimb.

Frica am să ți-o sperii.

Cum și imaginea se sperie în apele-n tremur.

Bucuria am să ți-o bucur

Cu o lună de primăvară

Împodobită de stele. Ale vieții necazuri

Le vom face blânde ca zâmbetul,

Ca durerea,

Ca sinceritatea.

Mă voi întoarce, mă voi întoarce fără-ndoială,

Nu precum spaima bătăilor în ușă,

Nici ca scrisoarea pe dedesubt strecurată.

Mă voi întoarce ca focul de blând, sălbatic

Ca focul. Ca focul de cald. Nebun și ager ca focul.

Mă voi stinge cu tine cum se stinge și focul.

Viața   

Te-am iubit…

Ploaia mea,

Colțul drumului, ce te îndepărtează de casă,

primul sărut

ție ți le-am dat.

Spun, te-am iubit!

Țărmul mării, veioza deasupra cărților,

rebeliunea mea

ție ți le-am dat.

Te-am iubit, așa mult te-am iubit!

Neastâmpărul norilor albaștri din ochii mei, reflectat și în ochii tăi,

toate ție, doar ție ți le-am dat.

Te-am iubit mereu ca-n prima zi.

Întoarcerile mele acasă au fost pentru tine,

furtunile cu picături de cristal ți le-am oferit tot ție,

și bucuriile tristeților mele ție ți le-am dat,

iar jumătatea mărului rupt în două tot pentru tine a fost.

Iar tu le-ai uitat pe toate

Ca pe o carte de poezii

Odată ce ai coborât din tren.

Tu și moartea  

Pe tine te iubesc înainte de toate, apoi moartea,

Fiindcă ea mă iubește cel mai mult când tu pleci.

În fața mea șade ea

Și coasa-și ascute.

Schimbăm între noi cuvinte înțelepte

Așa cum ar trebuie să fie cele din urmă cuvinte.

Bate la ușă

„Este Ea... – spune moartea, – Atunci plec.”

„Da”, – îi răspund încurcat.

Zâmbetul tău

îți dezvăluie puțin dinții

mai orbitori decât tăișul

coasei morții

Străluminează, străluminează. Ne-mbrățișăm.

Ne rostogolim. Dușumeaua

scârțăie cu un vaier de lemn. Parcă s-ar frânge

un sicriu părăsit.

Se-nalță iubirea ce nu moare nicicând.