Scrisoare; Colțul; Cartea de Piatră

Scrisoare   

Închid ochii pentru a le ascunde lumina lor strălucitoare.

Este dragostea, strălucitoare, de nestins....

Nu ai ce face.

Poate vânturi blânde ne-au adus aici,

vânturi dragi ca suflarea ta stinsă.

Sunt acestea furtuni nocturne?

La fereastră, oare ploaia bate?

Ce-ncântător – a venit vremea fericirii –

mi-ai găsit ușa, chiar și atunci când eram despărțiți.

O dragostea mea, învață să trăiești fără tristețe.

Când e cald, apa scânteiază aurie sub Soare.

Oare îți aud râsul răsunând în depărtare,

sau sunt doar anii trecuți ce ți se scurg rapid printre degete?

Îți este milă de cei ce s-au pregătit atât de mult pentru tine,

acolo în față cu poeme stărlucitoare și discursuri?

Soarele și Luna te vor încorona cu drag,

ca o diademă strălucitoare de raze pure cerești.

Colțul   

Tatăl și-a pedepsit fiul neastâmpărat,

căci bătaia e ruptă din rai.

„Stai la colț!“, a strigat el, cu un

strigăt străpungător, ca un

batyr din vechile legende.

Indignat, acest tânăr înspăimântat

a făcut cum i s-a spus. Deși doar un mititel,

expresia sa era amenințătoare, umerii,

tremurau din când în când, iar nasul și-l trăgea.

În fiecare cameră sunt patru colțuri –

pentru el era întotdeauna cel al rușinii.

Se gândea în sinea lui:

Nu ar trebui să stau la colț,

dacă aș fi născut liber și fără casă.

Acestui băiat nu-i plac colțurile.

Acest băiat urăște colțurile.

Într-o zi îi explică mamei:

Când o să cresc, mamă,

Voi construi o casă fără colțuri…

Sunt cu acest drăcușor mic și nu știu

dacă e o dovadă de educație greșită să-l iert.

Ah, ce fericiți ar fi stărmoșii noștri,

să fi fost crescuți într-o iurtă fără colțuri.

Cartea de Piatră  

La mormântul părinților mei,

Am pus o carte deschisă,

sculptată în piatră roșie.

Uneori stau în fața ei,

aruaķ-ii devorându-mi gândurile.

Sub un cer senin,

având ceva de spus pietrei,

vin și citesc cartea.

Prins în potopul unui vârtej de vânt,

îndurerarea și suferința îmi istovesc inima,

și atunci se aprinde flacăra inspirației,

și cerul însuși citește cartea deschisă.

Noapte sau zi,

Luna, Soarele și stelele

încep să citească,

trec secole, și tot

nu au citit până la capăt.

Hoinărind ici și colo,

întunecându-se de ploaie,

norii albi de zăpadă au învățat

să citească din acea carte deschisă.

Supraviețuind obstacolelor soartei,

iernând pe morminte

și întinzându-și aripile,

această carte vrea să-și ia zborul...