Toamnele lui Tudor Țopa, la 90 de... primăveri

Nu-ți căuta strămoșii în documente,
dacă nu-i ai în sânge.

Tudor ȚOPA

Puțini oameni, ajunși la o vârstă venerabilă, se învrednicesc în timpul vieții (mai cu seamă, la moldoveni), de supranumele „argint viu...” sau, și mai și – „Patriarh...” Păi iată că, unul dintre noi, și anume Tudor Țopa, la cei 90 de ani ai săi (asta se va întâmpla la 13 octombrie, în ajun de Pocroave) este, bineînțeles la figurat vorbind, Argintul viu al publicisticii, dar și Patriarh al jurnalisticii moldave.

Nu zic, la ora actuală, avem scriitori și publiciști, prea poate, ceva mai rafinați, mai subtili și, dacă vreți, mai „stilați” decât Țopa. Totuși, aceste alt fel de calificative (patriarh și argint viu) pentru un homo sapiens, uite, că s-au suprapus anume peste numele său.

Oare de ce?! Îmi pun și eu, semnatarul acestor modeste rânduri, întrebarea. Cu toate că, la jubileul de 85 de ani ai Domniei Sale, unuia dintre cei mai de suflet dascăli ai mei, am „îndrăznit” să-i dedic o monografie intitulată Neînfrântul. Lucrarea a fost deosebit de cald primită de către cititori, unul dintre ei, pe care l-am prețuit nespus de mult în viață, fiind regretatul meu prieten Nicolae Dabija. Care, în auzul numeroasei asistențe prezente la celebrarea omagiatului și lansarea cărții amintite în Sala de festivități a Bibliotecii Naționale, a precizat: „E poate cea mai sinceră și mai bună carte, la ora actuală, de la noi... scrisă de un coleg de breaslă despre alt coleg de breaslă”.

Pe parcursul anilor, am fost prezent în presă și cu o serie de recenzii la prea multele sale cărți; în deosebi, cele consacrate localităților noastre (peste 500 la număr, inclusiv inserate în cele 15 volume ale enciclopediei Localitățile Republicii Moldova, altfel spus, aproape jumătate din așezările rurale ale meleagului nostru), care până la el zăceau în hrubele uitării. Am reacționat, de asemenea, și la lucrările sale de-a dreptul senzaționale despre contemporanii noștri, Care mai de Care, împrăștiați astăzi prin lume ori plecați în lumea umbrelor (Vezi Voievozii inspirației, 2007, Cutezanță înaripată, 2012, Demnitatea nu se vinde, 2015, Generația mea de sacrificiu, 2016 ș.a.). În acest sens, Volumul „Viguroșii”, bunăoară, ieșit de sub teascurile tipografiei acum doi ani și învrednicit, în 2021, la Expoziția internațională Euroinvent din Iași, România, cu o Diplomă de Onoare și Medalia de Aur, cuprinde între coperțile sale 47 de eseuri și povestiri documentare despre tot atâtea familii, dinastii ale conaționalilor noștri, trecuți prin tăvălugul Istoriei, dar rămași până astăzi verticali, frumoși la chip și la suflet și de neînvins în fața obstacolelor și intemperiilor vremii...

Apropo, pe timpul lui Țopa (ca și pe cel al lui Teleucă, din faimosul roman-document al lui Arhip Cibotaru) în Republica Moldova (pe atunci, RSS Moldovenească) activau în cele cu mult peste o sută de organe de presă republicane, orășenești și raionale, edituri etc. circa o mie șase sute (1 600!) de ziariști (nu neapărat cu studii în domeniu). Și Țopa – martori îmi sunt, cel puțin, colegii de breaslă din generația mea – îi cunoștea mai pe toți pe nume. Întocmai ca și celebrul conducător de oști Alexandru Macedon pe oștenii săi. Și-i ajuta mai pe toți care i se adresau, vorba ceea, cu vreo jalbă în proțap – fie legată de serviciu, de îmbunătățire a condițiilor de trai sau de orice altă natură.

Multora înlăturându-le sabia lui Damocle, ce le sta de asupra scăfârliei, unul dintre ei fiind și semnatarul acestor rânduri, salvat din ghearele tristului de pomină Igor Smirnov, secretarul doi al cc al pcm. E o poveste și asta, legată de eroul acestei lapidare schițe-portret, care s-ar cere depănată...

Într-o nu tocmai bună zi, ca din senin, am fost chemat la cc, în cabinetul respectivului (recunosc, nu am ce ascunde, credeam că voi fi avansat în „grade”). Când acolo, eram învinuit de către „excelența” sa cu răutate nesimulată (ca, de altfel și mulți alți colegi de-ai mei un pic mai „răsăriți” în ale scrisului, dar cam... naționaliști locali, în concepția lui de satrap bolșevic; printre cei cu „păcate” se aflau și cunoscuții scriitori Victor Teleucă și Victor Prohin), mai că oficial, de „miopie politică” și „încălcări grave”, inclusiv profesionale... în lupta cu beția. Avea dânsul informația „de unde trebuie” că noi, în loc să ajutăm partidul în lupta aprigă cu alcoolismul, mai mult am bloca-o și, culmea, suntem împotriva defrișării plantațiilor de vii. Mai mult, din când în când – iarăși „semnal” de unde trebuia – mai trăgeam și câte o dușcă...

Referitor la alți colaboratori ai presei (conform lui Nikita Hrușciov și Leonid Brejnev, jurnaliștii sovietici erau supranumiți „dalinoboinoe orudie partii” și chiar „podrucinîe partii”), mai treacă-meargă, eu, însă, lucram pe atunci în calitate de secretar de redacție la revista pentru preșcolari și elevi ai claselor primare „Steluța” (în prezent „Alunelul”); posibil, unii dintre ei, în mintea tulbure a caimacamului moscovit – fost alcoolic cu documente în regulă, potențiali amici de pahar la maturitate. Iar noi, „privilegiații” partidului, nu ne prea dădeam străduința în propaganda antialcoolică, ca să le modelăm mentalitatea, în publicațiile în care activam....

Am fost salvat, în cazul amintit, de mult stimatul nostru Tudor Gheorghievici, cum îi ziceam noi pe vremuri. N-o să uit niciodată adresarea malițioasă a vechilului moscovit către subalternul sau, mai marele sectorului de presă al cc, care-mi luase atunci (și nu numai mie) cu mare dârzenie apărarea: ”... Fedea, esli on, cac tî scitaeși – tacoi pușistîi, talantlivîi i perspectivnîi gazetcic, pocemu ne vozimioși ego, conecino pod tvoiu otvetstvennosti, c sebe na rabotu?! Vedi, u tebea esti svobodnoe mesto instructora...” Între altele fie spus, m-a ferit Domnul de atare perspectivă – nu eram membru de partid, iar salvatorul meu a fost privat de un „cadru prețios” de-alde mine în incinta cc de pe timpuri, actualmente Parlamentul Republicii Moldova...

Acesta însă, în linii mari, a fost un episod floare la ureche pe lângă alte pericole ce ne pășteau la vremea evocată – atât mass-media, cât și, în deosebi, existența noastră ca neam...

Cei un pic mai răsăriți în vârstă, cunosc faptul că, pe atunci, aproape în toate localitățile mai mari din Federația Rusă se afișau anunțuri din cele mai ademenitoare cu invitația la muncă și trai permanent în „Solnecnaia Moldavia” (în realitate, republica cu cea mai densă populație din fosta URSS; desigur că și la noi erau lipite peste tot afișe similare, numai că... având direcție inversă – Siberia și Kazahstan, unde pe moldoveni îi aștepta, probabil, marea și sarea, adică „raiul pământesc”).

De bună seamă, n-a scăpat de invitația „cadrelor calificate” din aceeași Federație Rusă nici branșa gazetarilor noștri. Majoritatea bobilor sositori – a „talentelor”, care veneau în anii cu pricina pe capul presei moldovenești de pe toate întinderile „necuprinsei Uniuni”, erau, s-o spunem pe șleau, niște bețivani aproape irecuperabili. Dar care, fiind de cele mai dese ori reprezentanți ai așa-zisului frate mai mare, trebuiau să fie tolerați. În caz contrar, o pățeai...

Iată că, anume în cazul acesta s-au manifestat din plin abilitățile, să le numim diplomatice, și – de ce nu? – patriotice ale Domnului Tudor Țopa, pe vremurile „bodiuliste”, Când Domnia Sa, spre norocul nostru, se afla la comitetul central al pc al Moldovei în calitate de șef al Sectorului de presă. A fost acolo – părere unanimă – un om potrivit la locul potrivit. Și, ce-i mai important, la timpul potrivit.

Având la bază o hotărâre de paradă de la o plenară a cc al pcus despre pregătirea și promovarea cadrelor naționale în domeniul mass-media (hotărâri care, de obicei, erau „uitate” a doua zi de către boșii „internaționaliști” de la Moscova), dânsul a reușit să stopeze – cu documentul în mână! – invazia „marilor” gazetari de limbă rusă în republică, unde până la el, practic, toate publicațiile raionale si profesionale se scriau, aproape obligator, în limba lui Pușkin și Vladimir Ilici, apoi se traduceau – vai de calitatea acelor traduceri – în graiul „aborigenilor”. Ditamai „înflorire” a limbilor naționale... Anume datorita acestui document, promovat în acea perioadă cu deosebită insistență de șeful sectorului de presă, altă făină a început să se macine la moara cronicarilor vremii dintre Nistru și Prut.

Și încă un lucru demn de menționat, în contextul dat: pe timpurile lui Ivan Ivanovici, mai toate redacțiile raionale și cele orășenești, dar și cele centrale aveau in fruntea lor foști demnitari de partid, care n-au scris în viața lor, în afară de dări de samă și pâri („donosuri”), barem un rând în gazeta de perete... Era vorba, de cele mai multe ori, de locotenenți-colonei în rezervă, de obicei securiști, și alte cadre „partinice”, pe care Tudor Țopa, încet-încet,cu răbdare, tenacitate și, stărui asupra acestui lucru, deosebită iscusință (de chirurg, am zice), i-a îndepărtat, ca să folosim un termen mai inteligent, de la cârma și diriguirea defectuoasă a ziarelor și revistelor de pe atunci, plasându-i în locul lor pe cei mai dotați și mai potriviți tineri, absolvenți ai Facultății de jurnalistică de la Universitate (unora le-a și predat la timpul lor în aulele universitare).

A ținut și mai ține și azi legătură cu mulți dintre ei. O parte din junii redactori-șefi din anii ’70-’80 ai secolului trecut, „blagosloviți” În funcție de Domnia Sa, mai muncesc și astăzi cu succes pe tărâmul presei moldave. Pe unii dintre ei aș dori să-i menționez în mod special. E vorba de Alexandru Manoil, fost la conducerea ziarului raional din Cantemir, actualmente redactor-șef al uneia dintre cele mai bune publicații de la noi – „Cahulul literar și artistic”. Apoi, laboriosul Tudor Rusu de la popularul săptămânal pentru pedagogi „Făclia”, și talentatul ziarist, editor și fotograf Alecu Reniță, care îmbină armonios toate aceste calități ale sale într-o singură și superbă revistă „Natura” – toți, într-un fel, au fost la timpul lor promovați de Tudor Țopa.

... Fiindcă am marcat, în contextul pandemiei, în 2020, cei 50 de ani de la lansarea, în 1970, a primei promoții de jurnaliști moldoveni și 40 de ani de la inaugurarea la Universitatea de Stat din Moldova a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării (cum se numește azi), țin să accentuez că cel mai solid aport în instituirea acestor evenimente remarcabile în viața culturală și socială a meleagului nostru l-a adus tot Tudor Țopa. Anume Domnia Sa – și prin constituirea acestei secții, apoi facultăți de ziaristică – ne-a ferit de „ajutorul frățesc” și anihilând puhoiul cronicarilor vremii trimişi de la Tambov și Kîzîlorda nu numai în presa scrisă, ci și în cea a audiovizualului. Mai amintim, doar telegrafic, și de rolul său fundamental în salvarea, în ultimul moment, a celebrei „Albinuțe” de ghilotina cenzurii. Totodată, și de atitudinea lui curajoasă, de-a dreptul temerară și hotărâtoare, în lupta neamului nostru pentru Alfabetul latin.

Pe când era redactor-șef la cotidianul „Moldova socialistă” – oficiosul cc al pc al Moldovei – și-a luat îndrăzneala și, la 17 mai 1989, a publicat un proiect alternativ de lege al Academiei de Științe a Moldovei referitor la limba de stat cu trecere la grafia latină, fapt pentru care biroul cc al pcm l-a destituit imediat din post, provocând o grevă de amploare a ziariștilor – de largă rezonanță în întreaga republică și nu numai (ecoul ei a ajuns fulgerător și la Moscova). Conducătorii moscoviți și sfetnicii lor și-au dat prea lesne seama unde pot să ajungă și cum ar putea degrada lucrurile, încât chiar a doua zi „rebelul” a fost restabilit în funcție.

Autorul acestor rânduri a fost martor când interpusul Moscovei la Chișinău, Simion Grossu, prim-secretar al comuniștilor moldoveni, îl implora, la intrarea în Casa Presei răzvrătite, pe Tudor Țopa (în două zile, slăbit și aproape de nerecunoscut), să înțeleagă situația și... să revină la muncă, în postura de mai înainte, cât mai urgent. Țin minte că succesorul lui Ivan Bodiul mai adăugă în acel moment o frază: „... Cititorii așteaptă, dânșii nu poartă nicio vină...” Într-adevăr, cei aproape 300 de mii de cititori, pe câți îi avea pe atunci publicația, așteptau și ei cu înfrigurare deznodământul din capitală, care-i viza, desigur, pe toți. Nu zăbavă, după acest eveniment extraordinar – nemaiîntâlnit, nemaivăzut și nemaiauzit în fostul imperiu sovietic, altfel zis ruso-socialist, Limba noastră cea Română în haina ei firească, grafia latină, a revenit, triumfând, Acasă. Și în cazul acesta, temerarul Tudor Țopa și-a adus obolul și, probabil, hotărâtorul aport în acele zile la Cauza comună...

Stau și mă întreb câteodată: oare mulți dintre noi își aduc aminte (sau cunosc) această faptă, de-a dreptul eroică, a modestului nostru conațional – viță din viță de țăran dintr-o străveche vatră voievodală de pe malurile Răutului, Chițcanii Teleneștiului?!

În aceeași ordine de idei, mă refer doar în treacăt și la faptul că Tudor Țopa, fiind deputat în primul Parlament postsovietic, a votat Tricolorul și Stema de Stat, de asemenea este unul dintre semnatarii Actului de Independență a Republicii Moldova. Iar în prezent, ca și altă dată, ca și întotdeauna, se află în primele rânduri ale militanților și apărătorilor valorilor noastre naționale.

De fapt, viața și activitatea sa – uneori descrisă în detalii... e în mâinile și la îndemâna fiecăruia. Rămâne doar să-i răsfoiești lucrările. Și vei descoperi că acele cu strictă tentă autobiografică, cum ar fi volumele Logodit cu drumul, Condamnați la zbucium și mai recenta Generația mea de sacrificiu, precum și multe altele, zise de tematica generală, scrise de-a lungul anilor, nu se deosebesc substanțial între ele – tot autobiografice sunt. Căci Țopa, scriitorul și ziaristul, în primul rând, ori de câte ori simțea că trebuie sa scoată în vizor sau în vileag vreo temă de importanță majoră pentru societate... o „provoca” (și o provoacă) singur. În atare mod devenind, volens-nolens, protagonistul celor relatate. Bineînțeles, el însuși rămânând de cele mai multe ori în umbră (nu-i prea place să iasă... în prim-plan). Între altele fie spus, și acest lucru îl face mai special printre colegii de peniță.

Dar iată ce ne mărturisește Domnia sa în Antologie personală, inserată în cartea Condamnați la zbucium, apărută cu prilejul aniversării a 70-cea din ziua nașterii sale:

„Dacă mă credeți pe cuvânt, eu sunt un bărbat fericit și bogat. Fericit pentru că în cei 70 de ani de viață nu am avut nevoie niciodată de buletin de boală. Bogat, fiindcă timp de cinci decenii de salahorie în presa națională am avut mereu în preajmă oameni onești, deștepți, talentați și mărinimoși.

Din enorma arie de colegi cu care am învățat și am muncit pe același făgaș, cu care într-un fel sau altul ni s-au împletit destinele, prezint în această culegere-dosar un buchet întreg de persoane condamnate la zbucium. Sunt chipuri luminoase, vrednice de respect și recunoștință. Am spus-o și repet: cine îmbrățișează profesia ademenitoare de ziarist își ia deplasare de creație pe toată viața […Sunt și eu unul dintre cei condamnați la zbucium. Mă mândresc însă că mi-am scris biografia de creație alături de condeieri înzestrați, dârji și pătimași. Povestind despre ei, vorbesc, de fapt, despre mine, plăsmuind o varietate de antologie personală.] ”

Apropo, nu pot să nu mă mândresc și eu cu faptul că am nimerit în lista celor care, într-un fel sau altul, completează inedita Antologie personală a reputatului scriitor și publicist. Personalitate de primă mărime în presa moldavă, care, iată, în miezul acestei toamne își schimbă „nonageratul” și pășește ferm și cu îndrăzneală, ca de obicei, dar și cu forțe noi de muncă, spre Veacul său. Veac, pare-se, pus deoparte de bunul Dumnezeu special pentru acest Fiu vrednic – onest, deștept, talentat și mărinimos (ca să-i folosesc propriile calificative atribuite colegilor săi) al Neamului nostru.

* * *

Laconicul instantaneu cu prilejul aniversării a 90-a din ziua nașterii lui Tudor Țopa ar fi, desigur, incomplet fără a menționa roadele creației sale din acest an „postpandemic” (?!) și, lucru menționat aparte, cu adevărat istoric pentru mult pătimitul nostru meleag – preaderarea, de facto și de iure, la comunitatea europeană a țărilor civilizate; cu alte cuvinte, unde ne este locul.

Nici mai mult, nici mai puțin – într-un singur an! – harnicul nonagenar a dat lumină verde la tocmai trei volume de carte: două consacrate localităților noastre (preocuparea sa de suflet) – Câșla codrenilor și Nucărenii, vetre strămoșești de prin părțile Teleneștilor, baștina lui, și, cea de a treia, „Grigore Tinică: cu inima în palmă”, dedicată ilustrului cardiochirurg ieșean, compatriotului nostru, a cărui faimă a cucerit demult Europa și întregul mapamond.

... Tudor Țopa, ca să recurgem la cel mai laconic CV al său, e membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și Președinte de Onoare al Filialei Chișinău a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Este inclus în Enciclopedia internațională a oamenilor iluștri Who’s who in the word, editată în SUA (vol. XIV). I s-a conferit titlul de Om Emerit, e decorat cu „Ordinul Republicii” și alte distincții de Stat. Iar Consiliul raional Telenești l-a declarat Cetățean de Onoare al acestui raion. Totodată, e Cetățean de Onoare al satului natal, Chițcani pe Răut și a comunei Terebna din raionul Edineț (pentru cartea Vatra merelor domnești, scrisă în colaborare cu subsemnatul). 

Copiii lui Tudor Țopa – fiica și feciorii (Diana, Virgil și Viorel) – au făcut studii universitare la Moscova și București, în prezent se află peste hotare. Soția (Ana), fostă colaboratoare a Bibliotecii Naționale, a decedat la 1 iunie 2015 și e înhumată în Germania.

Tudor Țopa: the springs of his 90… autumns

Keywords: anniversary; publicist; fearless; talented; prodigious; patriot; empathetic  

Few people, having reached a venerable age, are called during their life “quicksilver...” or, even more - “Patriarch...” Well, here he is, one of us and namely Tudor Țopa, who is 90, and figuratively speaking, is the quicksilver of publicism and the Patriarch of Moldovan journalism.

Maybe in present times, we have writers and publicists who are perhaps more subtle and, if you will, more “stylish” than Țopa. However, these other types of qualifying words for homo sapiens – patriarch and quicksilver – specifically overlapped his name.