Arcadie Suceveanu. Descătușarea cunoașterii în poezie sau răzbunarea Bucovinei

În cartea sa de poezie Terasa galbenă, apărută în 2022 la editura ARC, Arcadie Suceveanu include versuri scrise într-un registru oarecum diferit de cel cu care a fost obișnuit cititorul său. De fapt, aruncând o privire retrospectivă asupra itinerarului de creație, vom constata parcurgerea de către autorul bucovinean a mai multor perioade. Chiar de la debut el se detașa de tonul emfatic, ideologizant, caracteristic unui anumit fel de poezie care se scria până pe la mijlocul anilor șaptezeci, „descoperind” o poezie a sentimentelor care, pentru a fi auzite, nu e neapărat să fie strigate, ci șoptite. Astfel, „re-descoperind” tonalitățile firești în comunicarea cu celălaltul, personajul își acordă sie însuși tot mai multă încredere. Focul sacru al dragostei față de neam de aici începe, căci, în accepția tânărului Suceveanu, a-ți exprima dragostea față de Patrie, față de meleagul natal ar fi ca și cum ai merge printr-un lan cu lumânări aprinse, vorbind în șoaptă pentru a nu le stinge. Venind dintr-un alt timp, poetul, „încă sperând că inefabilul poate fi măsurat în cuvinte”, se îndreaptă, tot mai evident, spre o literatură care își recuperează spiritul cunoașterii extinse, spirit încătușat prin forța ideologicului impus în perioada ex-sovietică. De aici încolo aprofundarea filonului intelectual, miza pe intertext este evidentă în cele mai multe dintre cărțile sale. Iar faptul că Arcadie Suceveanu scrie și eseuri, semnând volumele Emisferele de Magdeburg (2005), Frumsețea subversivă. Jurnal parizian. Eseuri și articole literare (2012), Cariatide și coloane (2013) confirmă pasiunea sa pentru intelectualizarea percepției în poezia pe care o scrie, pentru apropierea literaturii de spiritul unei cunoașteri extinse, am putea spune chiar enciclopedice. De fapt, se știe că literatura într-un anume fel deține cifrul, cheia cunoașterii, a unei cunoașteri eliberatoare. Atenția riguros îndreptată spre universul de creație al confraților săi, începând cu cei mai în vârstă (cu Vasile Levițchi, bunăoară) și terminând cu cei mai tineri, denotă că, în ochii poetului bucovinean, analistul creației sau al procesului literar pune întrebări și probleme filozofice și metafizice, și acest lucru se întâmplă, cu precădere, din imboldul dat de către poet. De altfel, menționăm că, de la o vreme, ne-am obișnuit cu reflecțiile de o calitate indubitabilă a mai multor autori care scriu, deopotrivă, poezie și eseuri despre creația confraților lor sau despre literatură în general: Em. G. Păun, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu, Maria Șleahtițchi, Margareta Curtescu ș.a. Contextul propice gândirii critice se conturează consolidându-se în mod vădit, mai ales dacă e să ținem cont de un trecut relativ recent, care era mai puțin favorabil demersului analitic obiectiv. Pentru mai multă claritate ar trebui să ne amintim că istoria literară din Basarabia postbelică a cunoscut o perioadă de tristă faimă, când literatura era aservită din punct de vedere ideologic regimului comunist, totalitarist. În acele condiții, în primul rând era vizată critica literară. Dovadă e și pedepsirea mai multor personalități venind din acest domeniu, între care îi amintim pe istoricii literari Vasile Coroban și Ion Vasilenco. Nu întâmplător, pentru a nu se îndepărta prea mult de adevăr, cercetătorii, neavând argumente din domeniul criticii literare, apelau la arsenalul poetic, în care, prin intermediul metaforei, se mai strecurau și unele adevăruri. Așa a procedat Nicolae Bilețchi, care, în monografia sa despre romanul din spațiul basarabean, a apelat la exemple din poezia lui Liviu Damian, un poet cu o gândire critică proeminentă în cadrul generației sale șaizeciste. Căci ce este experiența poetică din punctul de vedere al celor care veneau în literatură la mijlocul anilor ’60? În mod evident, ei au schimbat macazul în literatura basarabeană postbelică, punând problema unei poezii care înseamnă cunoaștere, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Grigore Vieru impunându-se din acest punct de vedere. Mai trebuie spus un cuvânt aparte despre importanța circulației libere de cărți și de idei între cele două maluri ale Prutului, care s-a produs în scurta perioadă a dezghețului hrușciovist. Iar în ceea ce-l privește pe Arcadie Suceveanu, el, aflat în acea perioadă la studii la Universitatea din Cernăuți, a avut la îndemână inepuizabila sursă de carte românească de la librăria „Drujba”, care a continuat să fie deschisă și după evenimentele din Cehoslovacia, spre deosebire de librăria chișinăuiană „Meridiane”, închisă după august 1968. Anume în aceste împrejurări apare promoția de scriitori basarabeni la care va adera și Arcadie Suceveanu, descinzând din spațiul carpatin, bucurându-se de susținerea morală a celor mai vârstnici și mai dârji scriitori, între ei aflându-se George Meniuc, Serafim Saka, Ion Vatamanu. Susținerea avea un dublu fundament: era susținut un vlăstar din dulcea și nedreptățita Bucovină și, mai presus de toate, era încurajat un tânăr în care ei vedeau răzbunarea Bucovinei, pe plan artistic. Venind cu lecția de acasă însușită datorită profesorului său, scriitorul Vasile Levițchi, Arcadie Suceveanu va promova, dincolo de exercițiile la nivel de limbaj, un fel de reflexivitate îndreptată spre un alt fel de cunoaștere a lucrurilor. Condus de intuiția poetică, va urmări descoperirea, identificarea unei noi structuri a ființei umane, în aceasta constând, de fapt, esența cunoașterii poetice. Ceea ce reușește să facă Arcadie Suceveanu este să provoace curiozitatea intelectuală concomitent cu admirația artistică. De aici și reflexivitatea credibilă din poezia sa cu tentă filozofică: „E-hei, și frumusețea ta ieșită la vânătoarea / de lupi, și poeziile tale infracționale / ca niște ferestre vărgate cu scânduri – / o kalokaghatia / din care picură stropi de sânge / pe drumul cunoașterii” (Armonica ludică). Kalokaghatia însemnând, conform DEX-ului, „caracterul și conduita unui om de o probitate scrupuloasă”, sau „armonizare a frumosului și binelui în idealul perfecțiunii”, dar și „teorie estetică potrivit căreia toate valorile superioare ale spiritului, inclusiv cele morale și ale cunoașterii, pot avea și valoare estetică”, este termenul care poate fi considerat definitoriu pentru universul liricii lui Arcadie Suceveanu. Dincolo de frumusețea captată, în versurile sale se află revelația care poate reieși din reflecțiile sale despre satul bucovinean, amintirile din copilărie, noapte, tăcere, abis sau moarte. Iată cum se produce întorsătura lucrurilor într-„un link de la Lenau”, trecut prin filiera percepției eminesciene: „după CD-ul frunzei de ulm / înveți în septembrie lecția de metafizică, / cum altă dată geografia Pământului”; „Frunza de ulm, ultima de pe ram, / ce-o mișcă la geamul tău / dintr-o dimensiune în alta, vântul: / ultima sincopă a toamnei, / linkul ce ți-l trimite, / sub o formă sublimată / Lenau”. Frumusețea este un semn vizibil al developării harului invizibil. Terestrul sau „terestritatea”, ca să utilizăm un cuvânt al poetului nostru, are un corespondent ceresc. Aceasta, precum și tot ceea ce înseamnă magie, va fi urmărită insistent: „În costum țesut / din flori de urzică / trece ca un mic elf / prin lunca Siretului, prin păduri / seara buchisește la lămpi cu petrol / cărți ascunse, / urcă, cum se zice, trepte pe drumul / cunoașterii (încă nu are de unde ști că din / aripile lui lăsate în această lume / se vor hrăni furnicile)” (Zece epifanii). Acumulând o bogată experiență poetică, poetul face, la un moment dat, o turnură, prin reflecție, către o angajare a conștiinței în „mica poveste de viață și moarte”, în „basmul pe pajiști senine” despre satul din care a plecat acum o jumătate de secol, un sat cu „ferestrele deschise între ieri și azi”. Într-un anume fel are loc deturnarea poeziei de la scopurile ei firești, tendința de a o transforma într-un mijloc de cunoaștere speculativă, într-o metodă de cunoaștere metafizică, apropiind-o de morala ieșind la suprafață. Dincolo de riscul unui anumit fel de autoseducție, poetul angajat tot mai mult în aventura formei, în prinderea limbajului pentru a-l face să funcționeze altfel, caută să găsească modalități poetice sau reflexive adecvate conținutului gândirii sale, care este a „unuia-și-ne-aceluiaşi”: „Tot timpul așa a fost – eu locuiesc / în fiecare pe rând și în amândoi / deodată. Deși mereu sunt un / și sunt o singură dată, / unul doarme în respirația celuilalt / și fiecare duce în brațe mormântul celuilalt – / și-aici e tot paradoxul...” (Unul–și–ne-același). Într-o evocare a anilor de studenție la Universitatea din Cernăuți, Arcadie Suceveanu scrie: „Era un timp trăit la-ntâmplare, / beam pahare de vânt / mâncam pâine pe cărămidă,/ doamna Istorie își gâdila / faraonul vesel din piramidă, / nu avea timp să ne cunoască, să ne audă / nici să ne vadă”. „Greierul bibliotecii / țârâia silabe, cuvinte, citate – / mici subversiuni, tratate de libertate // Eu eram Tigrul, tu erai Eufrat(e)” (Lui Ilie Luceac, în memoriam). Versurile acestea țin de o istorie refractară la libertatea creației, autorul trăind nostalgia Cernăuților, altădată un centru al culturii europene: „Tineri, cu acordeonul sângelui / desfăcându-se în cascadă, / prin Cernăuții lui Eminescu / și ai lui Paul Celan, / eram personajele lui atunci și odinioară, / silabiseam sub varul din ziduri / adrese și nume / țara imaginară, / descifram în oglindă: / un cal troian decupat / dintr-un alt cal troian, / aprindeam focul cu sângele – / cu-o picătură!”. Este căutată conexiunea la un timp propice culturii și mai ales propice descătușării spiritului prin cultură. Sacralizarea scrisului la Arcadie Suceveanu se produce anume pe acest fundal. El face Istoria să vorbească, protagonistul din versurile sale luptând pentru depășirea exilului intern a celui extern. Acum rememorându-și anii tineri, scriitorul e mai atent la viața complexă de odinioară, complexitate ignorată pe atunci.

Mai recent descoperim un alt Suceveanu, la care nu e deloc întâmplătoare și de neglijat conjugarea, îmbinarea dintre metafora subtilă, de o expresivitate aparte și spiritul analitic, de la delicat până la incisiv, tăios, ironic și parodic: „În urma mea rămâne-un nisip negru: / litere de carne și sânge, / secunde de-con-stru-i-te, tranșate: / A,O,E,E,U,I – / toate având ADN-ul dimineților îngropate, / dezvelindu-și dizgrațios / întâmplarea de a fi” (Timpul AS). Limbajul este marcat de lexicul medicinal: „Se frânge osul lui A, se subție carnea lui (e) S”, precum și de cel care ține de domeniul construcției: „Tai timpul c-un ferestrău de silabe, / intru în inima lucrurilor cu freza, / cu dalta, / cu roata dințată...”. Totul este supus unui proces de vivisecție și dezasamblare nemiloasă: „secționez viitorul, dezasamblez râul, / (timpul – acest râu având / curgerea nemișcată) / îl decupez pe ieri, pe azi, pe mâine / din Niciodată – / Și ... și”. Cu alte cuvinte, este căutată soluția redefinirii poeziei dintr-o perspectivă critică decidentă între diverse identități ale protagonistului. Poemul devine un loc al „dezbaterii” în prezent, al diferențierii și al aflării numitorului comun al faptelor incomparabile: „... se schimbă din nou / epoca, povestea / lumina // Închid ochii, îi deschid – / nu-i , a dispărut / acel miraj, tărâmul cunoscut...”. Poetul recurge la tehnici hermeneutice de descifrare și de reinterpretare a simbolurilor etnice și istorice. Pe un fundal având imprimată „enigma celuilalt timp” revine parabola peștelui mare înghițindu-l pe peștele mic, cunoscută din volumele anterioare ale lui Arcadie Suceveanu. Propagarea conspirativă, „dinspre rădăcini către frunzele tinere”, a respirației celor odihnindu-și somnul de veci în cimitirul din Cernăuții: „Seara în jur pâlpâie lumini epifanice, / inimă de salcie tânără: Dimitrie Onciul, / subversivă piramidă: Detrunchiatul, / mormântul lui Aron Pumnul: ascunsă redută / pulsând miriade de particule vii și fotoni, / trimițând în afară / noi lanțuri nucleice // Șușotitoare pietre, neliniștite statui...” (Cimitirul hermeneutic). Acest orizont hermeneutic are menirea să-l includă și pe cititor în procesul de analiză, de scrutare a istoriei pentru a nu o pierde din orizontul cunoașterii. Astfel recunoaștem în autorul Terasei galbene un poet al atașamentului și al rădăcinilor, al înrădăcinării. Fireasca legătură între poet și înrădăcinarea sa devenită, din multiple cauze imposibilă, face acum ca poezia să se alimenteze din nostalgia locului de baștină sau a propriului loc. Pe de altă parte, pentru el ca poet al atașamentului ruperea definitivă a acestei legături este echivalentă cu experiența unei pierderi decisive. De aici un profund sentiment de dezamăgire, care adaugă o notă distinctivă lirismului său dintr-o perioadă mai recentă, estompând oarecum atracția sa pentru înaltul registru speculativ. Împotriva trecerii imperceptibile a timpului rămâne tentația regăsirii unui timp în care pe pământ, pe pământul bucovinean mai este o fărâmă din împărăția cerului: un timp cu ambii părinți tineri, cu el, protagonistul, un copil zglobiu, aflându-se ca în sânul lui Dumnezeu lângă părinți, în casa în care a crescut, acum ocrotită de îngeri.

Bazată pe fundamentele unei culturi românești și universale, poezia lui Arcadie Suceveanu lasă să se întrevadă înclinația spre disciplina meditației abstracte, impunând prin aceasta un tonus mai înalt în peisajul nostru literar.

Ad multos annos, stimate coleg!

Arcadie Suceveanu. The release of knowledge in poetry or the revenge of Bucovina  

Keywords: Arcadie Suceveanu; Kalokaghatia; engagement of consciousness; metaphysical knowledge; hermeneutic horizon; the redefinition of poetry

The article focuses on the creative destiny of one of the important writers of post-war Bessarabia. Originally from Cernauti, Arcadie Suceveanu asserted himself especially in Chisinau, asserting himself from the perspec tive of the need to liberate literature from ideological dictates and bringing a new neomodernist breath to poetry based on openness to the broad hori zons of universal culture, but also on the importance of preserving memory cultural, thus avenging, from an artistic point of view, his native Bucovina.