Antisentimentalul Suceveanu

Optzecismul, cu platforma sa ludică, intelectuală, cerebrală și livrescă, adică o literatură a reciclajului rațional, opusă exaltărilor și sentimentalismelor, îi venea ca o mănușă lui Arcadie Suceveanu, deși acesta debutase înainte de 1980 și, după cum demonstrează primele volume, s-ar fi aliniat perfect demersului „pașoptist” (dar și manierist) al colegilor din generația ’70, încheind plutonul cu tonalități la fel de patetice și exaltate, doar că mai limpezi și mai bine supravegheate, în manieră clasică. Dar cum la noi, începând cu poeții naționali Alecsandri și Eminescu, vremurile se amestecă și limpezimile clasice se alătură firesc, în opera acelorași poeți, nu e de mirare să se repete astea și un secol-două mai târziu. Dar ce să mai vorbim, de vreme ce la noi, ca la nimeni, marii clasici ai literaturii sunt, de fapt, niște romantici! Adevărat, romantici cam ciudați (în raport cu romantismul demolator, revoltat și revizionist al Europei), romantici care nu au replicat nimic „clasicilor”, dimpotrivă, i-au venerat!

Arcadie Suceveanu este, ca să găsesc o formulă simplă, un antisentimentalist. Construcțiile sale sunt artefacte, nu expresii spontane ale stărilor și sentimentelor. Chiar și atunci când motivul pare a porni de la sentimente (fie intime, fie sociale/ naționale etc.), construcția e riguros proiectată, reflectând o stare poetică, nu o stare psihologică. O singură excepție ar exista în acest caz: volumul Ferestre stinse de îngeri, evocând trecerea în neființă a mamei. Și aici, însă, – oricât ar părea de cinic – emoțiile sunt bine supravegheate cerebral-po(i)etic, durerea servind (doar) drept pretext. Dar sper să ajungem acolo...

Diferit în diferite texte și cărți, capabil să satisfacă mai multe capricii ale consumatorilor de poezie (am văzut cum diferă poemele în varii antologii alcătuite de exegeți de la București, Iași, Cluj, Chișinău sau Bălți), el se evidențiază mai ales ca un constructor de poeme, ca un artist, ca un jucător și giuvaergiu, ca un Magister ludi. De altfel, poemul solicitat de cam toate antologiile este Mașina apocaliptică, un text al Facerii, al construirii spațiului literar, al universului poetic. Îmi imaginam cândva un spectacol (făcut în maniera clipurilor muzicale) intitulat Mașinăria apocaliptică (faustică!) pe nume Suceveanu, în care s-ar regăsi, firesc, pactul cu Mefistofel, or, tehnologiile poetice, dense, frecvent aplicate, iraționale și implicit misterioase sunt marca poeziei lui A.S.

Lirica sa, ziceam cu o altă oicazie, a cunoscut o evoluție de la poezia haute-couture (de sorginte parnasiană, minulesciană, dimoviană) până la poezia high-tech, scientistă, livrescă, postmodernă sau a nanotehnologiilor discrete („minimaliste”), la nivelul atomilor, a imaginilor pline în esența lor, nu în expresia acestora. Se întâlnesc aici, în fenomenul Suceveanu, un poeta doctus, devorator de cărți bune înainte de a fi poet (etalându-și lecturile și trofeele-dovezi ale incursiunilor artistului în cultura lumii); un poeta faber, arhitect din zodia dedalizilor și manolilor, care știe să pună preț pe armonizarea imaginilor și a sonorităților, pe elegantele arabescuri și totodată linii de forță care trebuie să susțină edificiul discursului poetic; un poeta ludens (actul artistic fiind, până la urmă, un joc secund, mai pur), care reciclează dezinvolt și ironic opera înaintașilor.

Notasem cu o ocazie (a unei retrospective) că în cam toate textele experiența livrescă a lui Arcadie Suceveanu se suprapune fără complexe pe cea empirică, dar accentele se deplasează (și) în funcție de epocă. Poetul debuta într-o atmosferă neoromantică, dar și a unor modele manieriste, astfel încât se regăsește un timp în cristalinele și recile construcții neo-parnasiene. Dar tot atunci este contaminat de respirațiile dramatice, de crizele (inclusiv, identitare) ale lumii, dar și de crizele limbajului, altfel spus, de maladiile poetice ale modernismului. Exercițiile manieriste vor veni la pachet cu estetica onirismului și cu exuberanța imaginarului suprarealist, manifestate, pe urma unor Dimov, Foarță, Brumaru, într-un mod inteligent, ludic, ironic. Iar de aici, prin conexiunea atât de firească a oniricilor cu generația anunțată (textual și imaginar) de Ioan Flora, poetul devine un plenipotențiar reprezentant al optzecismului basarabean, abonat la tehnicile postmodernismului. Dar nu aici este punctul terminus al acestei evoluții, poetul regăsindu-se azi într-un stil sintetic, mai curând elegiac, al unui lirism pur.

Poemele existențiale din faza cea mai recentă nu închid ușa bibliotecii (a mediatecii!), nici poarta sălilor de gimnastică poetică și de jocuri literare. Elegiile sale vor porni de la dureri personale, de la praxisul vieții (nu din cărți), dar se vor raporta și ele la experiența livrescă și durerile altor poeți. La apariția volumului Ferestre stinse de îngeri (evocând moartea mamei poetului), am îndrăznit să emit o observație, pe care mi-o asum și azi: Ceea ce urmează e poezie autentică, atât de bine construită, încât, aplaudând performanța, constați că volumul nu e o reflecție a durerii la moartea mamei, precum o expresie poetică a durerii. Poetul e un animal omnivor, alimentând viața poemelor până și din moartea celor dragi.

Optzecist pur-sânge, postmodernist de formație, cu conștiința trează a artistului ce știe de unde vine inspirația și cum transpirația o valorifică ludic și rațional, A.S. se manifestă ca eseist și cronicar de carte într-un mod absolut firesc: să scrii despre opera înaintașilor și a congenerilor sau despre actul scrisului în sine nu e bizarerie, ci doar încă un exercițiu în sala de gimnastică poetică. Arcadie citește nu doar capodoperele marii literaturi a lumii, ci și cărțile congenerilor și, în bună tradiție optzecistă, scrie despre ele. Nu o face din obligație, într-un regim impus din exterior, ci din rațiuni literare subiective – selectând, bineînțeles, autorii și textele care îl incită – ca extensiune a preocupărilor scriptice (din acest motiv, metaforele călătoresc în voie în eseurile sale, mostre de exegetică poetică). În Emisferele de Magdeburg (Prut), apoi în recentele Cu grație, printre (pre) texte (Arc) și Amurguri clasice, dimineți postmoderne (Junimea), Suceveanu-eseistul ni se prezintă în toată splendoarea.

Îl regăsim aici pe Vasile Romanciuc, cu o poezie de „o seducătoare frenezie sentimentală, dar și multă fibră intelectuală, care conține o nedezmințită seninătate clasică, dar și o ironie (post)modernă dusă până la sarcasm...”. Tocmai în eseul despre Romanciuc descoperim enigma titlului cărții de la Editura Junimea: „Născută din libertatea cuvintelor și din bucuria sufletului în fața ineditului existenței, din neprefăcuta sinceritate a sentimentului, dar și din ingenuități calculate, din spontaneitatea simțirii, dar și din acea conștiință critică pe care Paul Valery o cerea creatorului modern, poezia sa este asemeni boabelor de rouă ivite pe trestia spiritului în amurgurile clasice ori în diminețile postmoderne ale literaturii române”.

Poetul și eseistul disociază, nu doar evocă personalități poetice, precum Paul Celan: „Discontinuitatea discursului, metaforele și imaginile suprarealiste, supuse unei inerții a dicteului automat, dau naștere unei ciudate suprarealități absurd-dadaiste, ca în cazul avangardiștilor interbelici (să nu uităm că în cei trei ani de ședere la București, Celan se familiarizase cu metoda poetică a grupului suprarealist român – Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dolfi Trost, Gherasim Luca, Sașa Pană ș.a. – de care reușise să se atașeze)...”

Protagoniștii eseurilor nu sunt neapărat poeți. Ei pot să fie pictori („Ion Severin e un solitar cu siluetă filiformă și chip de eremit, asuprit de singurătăți, trăindu-și intens realitățile lăuntrice, în care spiritul, cucerind tot mai mult spațiu, lasă tot mai puțin biologicului, materiei ingrate.”), ei pot să fie caracterizați nu neapărat cu exemple din operă, ci, de exemplu, cu obiectele indispensabile: „În geanta-i borțoasă, pe care o poartă mereu cu sine (cine n-a văzut geanta lui Cimpoi are de pierdut), se înghesuie, într-o ocultă dezordine armonioasă, scrisori de protocol, invitații, eseuri, cărți, prefețe, manuscrisul câte unui aspirant la gloria literară, citate, proiecte transfrontaliere – infernul și paradisul...”

Personajele pot fi caracterizate cu descrieri ample, dar pot fi prinși în insectarul său cu definiții scurte, scoase uneori în titlu: Ion Ciocanu este „mașina de citit”; Nicolae Esinencu este „omul-spectacol”; Leo Butnaru este „omul-peniță”; inspiratul traducător Igor Crețu este „maestrul care reasamblează păsări cântătoare”; Petru Cărare e „cavalerul floretei de argint”; incomodul, nonconformistul Serafim Saka este „cavalerul lui Altceva”; iar Ion Druță este... „Doi în Unu”.

Am scris mai multe texte (cronici, sinteze, prefețe) la cărțile lui Arcadie Suceveanu și nu aș vrea să inventez/ să descopăr calități inedite, deși, recunosc, la orice relectură, opera sa se colorează cu nuanțe noi. Ziceam că nu am să scriu mai mult de o frază-două, apoi voi etala, fără comentarii, câteva secvențe, recitite azi, din textele lui Arcadie care m-au fascinat cu varii ocazii. Nu m-am ținut de cuvânt, am cam întins vorba, dar nu vreau să renunț nici la exercițiul propus. Fie și doar... secvențial.

Mai întâi, câteva mostre demonstrative de la campionatul de imagini poetice: „Eram o ceată de inși transparenți, / un fel de visători de profesie, / avangardiști miopi / cotrobăind prin garderoba literaturii, / scribi jerpeliți lucrând/ la Cartea Nimicului”. „Iată ghilotina, / zise Profesorul. / Totul e să poți să-ți ții cu o mână capul / și cu cealaltă să acționezi manivela, / să fii în același timp / și victimă, și călău./ […] La urmă, Profesorul / îmi culese capul de jos, / mi-l puse la loc / și-mi zise: / „Acum descrie tot ce-ai simțit!”; „O, când dădea el cu zarul / se stingea în Alexandria farul / și prințul Assurbanipal / cădea ca secerat de pe cal / și adolescentele mioape și fără de sutiene / erau cuprinse de spleenuri baudelairiene”; „… și cobora să-l admire / pe cavalerul cu nara subțire / ce-avea un Zar armonios și fosforic / lucrat din osul țestei lui Yorick”; „Acest timp mâncat de spațiu, / Acest spațiu ros de timp / Sunt chiar viața mea: un limb / Al mișcării fără sațiu / […] Emisfere, vai, deșarte / (Cum le-ai zis?) de Magdeburg, / Ce le-adună și desparte / Prins de joacă, Demiurg”.

Apoi scoaterea pe tarabă a instrumentarului poetic, obiecte artizanale și ele: „La drept vorbind, iubit cetitor, mă și tem / să te invit în atelierul mecanic / al acestui poem / pe cât de lucid pe-atât de halucinant”; „iată-te și pe tine, iubit cetitor, / apărând în peisaj / prins în mecanismul meu delirant”; „nu cumva, de prea multe imagini, / să se deregleze sistemul / de semne și numere criptice / al superbei Mașini apocaliptice”. Apoi scene de la judecata de apoi a literaților: „scrii și nici nu bănuiești că la capătul versului / te așteaptă, gata să te devoreze, himerele”; „Chiar nu ți-ai dat seama că / frumusețea fardată/ e de o mie de ori mai urâtă/ decât urâtul?”; „și, fu! de la tine duhnește a literatură!”; „Vina va cădea pe mâna care scrie: / cârtiță oarbă, câine negru al inimii, / ea întotdeauna a împins cuvintele până la ultima lor consecință / ei niciodată nu i-a păsat / de inocența paginii albe”.

Apoi, sintetic, retopirea universului în elemente empirice, etalate deopotrivă cu artefactele: „Mă-nvăluie Parisul într-un parfum d’antan. / La fiece mansardă e masca lui Cioran. / E tristă seara, rece – o ceață luminoasă. / Criza-mi zvâcnește-n unghii, adusă de acasă. / Stau la taifas cu zeii teraselor, îi rog / Să-mi dea să trag din pipa cețoasă-a lui Van Gogh”. Atmosfera e de Paradis artistic, actul creației urmând firesc, implicit și chiar inevitabil: „În jur e-un șarm de chintă regală. Și mult fum. / Iar Sena curge, curge în ochii mei de-acum. / Și cad (din nou!) în rimă, în «joc secund, mai pur». / (Bonjur, tristesse! Can-canuri și vechi iubiri, bonjur!). / Scriu scurt, pe șervețele. Iar în Lapin Agile / Invit bătrâna Artă la ultimul cadril. / Și ora este șapte, și ora este nouă, / Și timpul în oglinzi poartă o mască nouă. / Golit, paharu-mi pare un U rimbaldian… / Mă-nvăluie Parisul într-un parfum d’antan!”

În fine, un șoc existențial, o realitate crudă, arsă și ea la același foc al ceramicii de artifact, topirea lumii efemere în oalele și ulcelele eternității: „Varul din tavan e-o prelată albă / sub care se ascunde cerul. Mama ridică mâna / vrea s-o dea la o parte, / dar se răzgândește, ezită, / mai așteaptă o vreme – nu, nu aceasta e ziua / când se va înfățișa la Împărat”. În final, presimțirea morții devine mai acută decât moartea: „Afară, iarba / se izbește de prag și izbucnește / în lacrimi”. „Și va fi frig în numărul impar / Iar de Crăciun va ninge tot mai rar / Și mă voi exila într-o gutuie / Ca-ntr-un azil, și mă voi bate-n cuie”. „Ai terminat de murit, Mamă, / de-acum nu mai / mori”. „Satul tău de altădată s-a mutat / sub iarbă și se numește acum / satul celălalt – / singura unitate teritorială / care în același timp există / și nu există sau, mai exact, / există deodată în două lumi, / ca flacăra și cenușa aceluiași / foc”. Iar ca accent final, o corupere poetică a lui Caron însuși: „Hai, bătrâne barcagiu, / Că-ți dau ortul pe-un rachiu, / Îți dau cartea, îți dau pixul, / Să mă treci cu bine Stixul.”

The antisentimental Suceveanu

Keywords: Arcadie Suceveanu; poetry; Local romanticism; univer sal romanticism; antisentimentalism; postmodernism; Romanian eighties

The present study concentrates a synthesis on the lyrics of Arcadie Suce veanu, a Bessarabian poet who asserted himself in the 70-80s and man aged to build rather a bridge between romanticism and modernity, put ting an important emphasis on the construction of the imaginary, leaving sentimentalism behind, but not as a term of opposition, but as a pretext for poetry’s leap into modernity.