Dan Mănucă și „critica de reconsiderare”

Nume-reper al școlii filologice ieșene, Dan Mănucă, atacând un larg spectru tematic, s-a impus prin disciplină intelectuală și rigoare, dovedindu-se un cercetător sobru și un comentator onest. Specializat în critica criticii, a practicat lecturi „personale”, de redescoperire, revizitând cazuri clasate și oferind noi puncte de vedere. Studios al arhivelor, a luminat hățișurile secolului al XIX-lea; deși abandonase demult critica de întâmpinare, a înțeles că, inevitabil, critica de text rămâne suportul istoriei literare. Pamfletar la începuturi, în revista samizdat a studenților ieșeni (Cuvântul nostru), ins așezat, cumpătat și-a mascat fibra polemică prin seriozitate și bunătate, vădind temeinicie și vestejind clișee de circulație. Dar titlul ultimului său volum (Cronici literare, 2016) avea o tentă polemică, profesorul blamând „zbenguiala foiletonistică” și „hermeneutica autistă”. Motiv de a fi „executat” de Daniel Cristea-Enache, tânărul critic constatând că, prin sumarul „amestecat”, volumul era pur și simplu „aiuritor”. Pe un traseu accidentat (zilier, traducător, profesor, cercetător științific din 1963), Dan Mănucă, fie că s-a ocupat de „portretele” junimiștilor (ca figuri exemplare sau minore, valorificând – în mici sinteze – documente inedite), fie că a cercetat începuturile prozei noastre, interogând contextul sau a explorat imaginarul poetic eminescian în „pelerinajul spre ființă” ori realismul impur al lui Liviu Rebreanu, a propus utile reconsiderări, permeabil la noile achiziții, de la naratologie, psihanaliză, sociologie la istoria mentalităților și teoria receptării. În totul, atent la „duratele lungi” ale fenomenului literar, coagulând ansambluri socioculturale, atenuându-și pozitivismul, criticul a evidențiat, prin limpezimea judecăților, valorile patrimoniale și miza identitară, respingând deruta axiologică și foiletonismul sprințar. Comentator erudit, interesat de o explorare globală, a cultivat, urmând exemplul german, „modelele integratoare”. Incursiunile teoretice preludează orice demers analitic; critica de text sondează, cu elan hermeneutic, sensurile profunde, cu deschideri interdisciplinare, resemantizând concepte în vogă și manevrând un variat arsenal noțional, știind, desigur, că nu există sentințe definitive. Evident, Dan Mănucă, „spirit mai degrabă germanic”, cum s-a observat, nu a fost un foiletonist în sensul curent al termenului. Și, firesc, demersul său, instrumentat teoretic, n-a stârnit entuziasm în România foiletonistică, populată de criticaștrii zglobii. N-a agreat nici criteriul generaționist, deplângând apariția unor Istorii literare, înstrăinându-și obiectul, cu periodizări ciudate, fără trimiteri la celelalte literaturi europene. Astfel de reproșuri (întemeiate, să notăm) au trezit adversități durabile, silențioase, de regulă, criticul ieșean fiind, pe nedrept, ignorat cu tenacitate. În fond, Dan Mănucă a mizat, în șirul de cărți care-i poartă semnătura, pe o solidă bază informațională, repudiind folclorul cafenelei, atent, în excursul comparatist, la circulația unor teme și motive, fără a se preda sursologiei contabilicești, transgresând particularitățile locale, doritor a se relaționa la „sistemul european modern”. O spune explicit în articolul Crize de identitate literară, reluat în diferite volume, ridicând „o sumă de întrebări”, interesat de a examina literatura română din așa-numita Republică Moldova și literatura germană din România „prin prisma sistemului literar european”: „Singurul criteriu adecvat unor discuții pe teme de integrare literară este gradul de relaționare la sistemul literar european modern, acela care s-a înfăptuit în ultimele două secole” (Mănucă 2012: 23). Așa fiind, respingând triada manolesciană „în deteriorare accelerată” (doric, ionic, corintic), fără ecou în lumea studențească, dezaprobând pe cei care ignoră problema „interpretării”, devenind incisiv când denunță „cireada colectivistă postmodernă”, Dan Mănucă își activează resortul polemic. După cum teza bunului păstor (bonus pastor) din Lectură și interpretare (1988), avansată drept paradigmă, radiografiind fiziologia romanescă postpașoptistă, a iscat controverse, fiind, în ochii unora, „confuză”.

Iată, așadar, probe îndestulătoare pentru a sublinia temperamentul polemic, cu tușe ironice, al criticului ieșean, în pofida civilității și a cordialității, trase în formule temperate, catifelându-și, de regulă, rezervele. E drept, nici nu s-a insistat asupra polemismului practicat, neabătut, de Dan Mănucă. Relatând despre „o revistă samizdat din anii cincizeci” („Cuvântul nostru”, inițiativă a celor douăzeci de studenți filologi din grupa 221 a Universității ieșene), o publicație „de mână” („copist” fiind Traian Rei), cu viață scurtă, criticul ne reamintea debutul său, sub pseudonim (Logofătul Dracula), publicând Botanica poetică sau poetica botanică și, în chip de pamflet, Cretinul uriaș (nr. 3/1957, p. 40-45), cel vizat fiind Mihai Beniuc, adică tocmai președintele Uniunii Scriitorilor din RPR, taxat drept „o ananghie”. Evident, publicația, rod al unor entuziaști naivi, „înfierbântați”, cu spirit de castă, „nealterată de directive partinice”, nu era mai mult de o sfidare adolescentină, găzduind, sub pseudonime fanteziste, producții infantile, intimiste, de „erotică pubertară”; nefiind controlată, având o circulație restrânsă, nu putea fi un pericol public, precizează Dan Mănucă. Primul număr apăruse în martie 1957, criticul urmând, „cu peripeții”, liceul și facultatea, recuperând doar șase caiete. În acea efemeră publicație-manuscris debutase și M.Șt. Sorescu, (viitorul Marin Sorescu), venit de la Secția Rusă. Cum se sărbătoriseră cinci secole de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare, reprimanda, după revoluția maghiară, n-a întârziat, reinstaurând o atmosferă sumbră. Urma „gerul bolșevic”, „refrigerația siberiană”, încât și soarta revistei a fost „pecetluită” (Mănucă 2005: 199), potolind și decapitând „joaca adolescentină”. Aceste începuturi ale studentului Dan Mănucă, aproape necunoscute, dezvăluie apetitul său polemic, incomod, deși mereu elegant și argumentat, refuzând locurile comune, resemantizând conceptele, regândind ierarhiile, supărând „corifeii” criticii noastre. Ca dovadă, față de atâția critici, refugiați într-un pretins autonomism, predicând purismul, căzuți în somnie estetică, Dan Mănucă (1938-2017) a înțeles că literatura nu poate fi „judecată” dacă ignorăm un dublu referențial: relaționarea și contextualizarea.

Mișcându-se într-un larg orizont cultural, cu antene sociologice, Dan Mănucă a priceput, mai repede decât alții, că e nevoie de o deschidere hermeneutică, folosind un aparat conceptual adecvat, construind imagini totalizatoare. El se va ocupa, îndeosebi în ultimele cărți, de chestiunea identității culturale, de obsesiile și complexele regionaliste, înțelegând pericolul panslavismului în contextul geopolitic în prefacere, întreținând confuzia identitară și impunând sintagma de literatură română generală, calchiind „un termen frecvent utilizat în câmpul german”, cum mărturisea (Mănucă 2007: 173), interesat de scrisul românesc din țările vecine. Polemistul Dan Mănucă deplângea deficiențele unor ediții încropite, cu aparat critic lacunar și contempla, cu un „amuzament întristat”, zarva literatorilor, văzând în postmodernism „o modă trecătoare” și denunțând „protocronismele hazardate” sau prezența vociferantă a unor „comisari bolșevici postdecembriști”. În fine, sesizând ruptura dintre critică și istorie literară (prin practici autohtone încetățenite, confundând critica literară cu foiletonul și suspectând istoria literară de „pozitivism primitiv”), discută „la rece” situația, cu argumente imbatabile, invocând canoane europene, cunoscând „mediile profesioniste din afară”. Eseul Sic iubeo, sic volo care deschide volumul de „cronici literare” pune sub lupă, într-o analiză nemiloasă, câteva recente Istorii literare, declarat personale, aparținând unor „foști foiletoniști”, denunțând fie sinopticele lui Alex Ștefănescu, cu „hotărniciri” politice în dauna marcajelor literare sau selecția cvasi-discreționară practicată de N. Manolescu, fie „obsesia evreității” la Marian Popa, cu interes cancanier pentru biografie, ultimul semnând, sub „un titlu șăgalnic”, într-o impunătoare sinteză, „ireproșabilă”, „imaginea unui ansamblu divers din punct de vedere geografic”, fără a discuta, din păcate, și unitatea acestuia. Concluzia se impune implacabil: „La fel de nimerită mi se pare situarea discuției într-un plan mai larg decât acela autohton, deoarece numai în acest mod vom afla ceea ce (și cât) ne este particular. Este motivul pentru care intervenția noastră va avea în vedere, înainte de toate, cauzele a ceea ce am considerat a fi eșecul tehnicilor foiletonistice în alcătuirea unei istorii literare moderne” (Mănucă 2016: 5). Semnând astfel de „execuții”, Dan Mănucă a fost, pe nedrept, marginalizat de tenorii criticii noastre.

*

De fapt, sub zodia globalismului, ca proces multidimensional, redefinirea identității devine o obligație. Cum construcția noastră identitară a stat, lungă vreme, sub obsesia europenismului și cum acest efort (ca proiect elitist, animând aspirații culturale și civilizaționale) s-a cheltuit sub pecetea unei mentalități „de schimb” (nota Nae Ionescu), e la îndemână constatarea că reușitele s-au dovedit „aproximative”, glorificând importul superficial. Chiar dacă bătrânul Kogălniceanu avertiza că „darul imitației e o manie primejdioasă”, râvna de a fi pe placul Europei („luminate”) nu ne-a părăsit; doar că astfel de impulsuri reformatoare, conștientizând întârzierea, implicit „trăirea” complexelor, a handicapului au întreținut o modernizare neorganică, încurajând simularea, servilismul, inadecvarea. Adică un import masiv, necritic, superficial. Fie că era vorba de francofilie (vezi mimetismul galic, parisolatria euforică), fie că invocam modelul german ca alternativă, aspirația periferiei, prin vectorul elitar, viza referențial un centru cultural prestigios, așteptând recunoașterea (omologare, vizibilitate). Altfel spus, o râvnită colonizare, făcând din teza formelor fără fond un brand românesc. Evident, sovietizarea, prin invazia bolșevismului, alterând rădăcinile ontologice (deznaționalizare) se anunța ca o primejdie mortală. Mircea Eliade, în 1953, preocupat de soarta culturii românești denunța riscurile asimilării, ivind „un popor de hibrizi”. Și, desigur, sterilizarea spirituală prin decapitarea elitelor.

Ce se întâmplă azi, prin impetuoasa colonizare planetară? Pericolul uniformizării e real, standardizarea stilurilor de viață e o evidență; febra imitativă, pulsiunile consumiste ne transformă în „sclavi fericiți”. Iar România, gestionată falimentar, o țară blocată, debusolată, mereu în coadă, pierzând parcă și „mitul tunelului” (speranța în acea luminiță care pâlpâia) pare fără replică, acuzând și criza instituțională. Și puțin preocupată de a se proteja culturalicește, apărându-și identitatea, sub asaltul procesului globalizator.

Concept în criză, identitatea (fie a indivizilor, fie a colectivităților) se confruntă, într-o lume interconectată, cu pierderea stabilității; problema identității (self-identity) trebuie examinată, așadar, „ca proces” (Malița 1998: 249), dar nu în absența unei identități de referință, în pofida fluidizării care ne amenință în hight modernity. Și, firește, neignorând dimensiunea culturală, chiar dacă, îndreptățit, vorbim de o identitate multiplă. Motiv pentru care sintagma de identitate concentrică, propusă de Galtung, include atât localismul cât și globalismul, adecvată fiind noii paradigme a geomodernității. Or, ideologii postmodernismului, sub stindardul corectitudinii politice, vor să amputeze conștiința națională, uitând (voit și vinovat) că globalul nu trebuie să sacrifice localul (naționalul); adică bogăția diversităților, acea armonie prismatică a lumii, în limbaj eminescian.

Evident, conceptul de identitate, cândva stabil, pliat unui rol prestabilit, condamnat la fixitate, a devenit, în decor postmodern, fragil, în disoluție, supus unei permanente reconstrucții. Contestată virulent, identitatea se definește azi ca fiind multiplă, concentrică, mobilă, autoreflexivă, chemând – pentru omologare (validare socială) – și prezența celuilalt, ca element constitutiv. Această recunoaștere privește, desigur, și identitățile colective, zgomotos afirmate în postmodernitate sub flamura autonomiei (etnice, religioase, regionale) sau a ofensivelor politici de grup (feminism, homosexualism ș.a.). În acest context, regândirea identității devine, să recunoaștem, o problemă presantă. Ca „mediu cultural înșelător”, cum afirma Douglas Kellner, cultura media este un „centru al imploziei identității” (Kellner 2001: 278). Andrei Marga observa că teoriile modernizării au lăsat în plan secund sau chiar au ignorat identitatea națională (Marga 2018: 57). Încadrarea acestui concept (relicvă, pentru unii) în modernizare, dincolo de manipulările ideologice, reclamă renovarea abordărilor; implicit prin lucrarea elitelor, respingând „asumarea unor false identități”, făcând posibil saltul de la „naționalitatea genetică” la „personalitatea națională”, cum sublinia Mircea Platon, denunțând „masochismul național-identitar al românilor” (Platon 2017: 13).

Pe aceeași linie, preocupat de a defini identitatea românească, balansând între realitate și ficțiune (originea, limba, cultura, religia), Ioan-Aurel Pop atrăgea atenția supra bagatelizării Istoriei, vocea specialiștilor fiind obturată de „voci” paralele, agresive și jignitoare în agora electronică, subminând – prin demonizare – încrederea în valorile și energiile nației (Pop 2016: 9). Bine informat, de erudiție filologico-istoriografică, Dan Mănucă intervine deseori corectiv, restabilind adevărul istoric, distingând între identitatea „simțită” și cea „ordonată”, evidențiind că ștergerea identității etnice a fost, prin rusificare și sovietizare, un proces concentric și controlat, cultivând perspectiva segregaționistă (opozitivă, întreținând dubii identitare, etnonimul român devenind, în Transnistria, un „politonim fascist”). Evident, nu crede în virtuțile literare ale regionalismului, după cum închistarea regionalistă nu poate fi un criteriu axiologic. Mai ales că o aceeași politică identitară, de la țarism la sovietism, a întreținut inimiciția, văzând în identitatea reală o amenințare, marșând pe „opoziția frapantă” care ar exista între moldoveni și români (Mănucă 2012: 30).

*

Interesat de „sursele concepțiilor regionaliste”, cu aplicație pe cazul literaturii noastre, Dan Mănucă publica în 2005, sub auspiciile Universității din Leipzig (Das Regionale in der rümanischen Kultur, volum editat de Klaus Bochmann și Vasile Dumbravă) un studiu dens, privitor la soarta regionalismului în literatură, etnografie, istorie, dialectologie etc., stăruind, de pildă, asupra dialectului aromân și a etnonimului aromân, „confecționat”, sublinia exegetul, de specialiștii străini. Dacă în acest exemplu putem vorbi, cu adevărat, de regionalism literar, cu totul alta este situația când discutăm despre „literatura moldovenească”. Dan Mănucă punctează decisiv: „Tot din punct de vedere geopolitic, (...), nu putem trece cu vederea situația așa numitei «limbi moldovenești», apărute ca urmare a unor puternice ingerințe geopolitice din partea imperiilor țarist și sovietic. Acest artefact cominternist este menit a practica și exacerba centrifugarea, «moldovenismul», fiind în mod limpede un cal troian bolșevic. De aceea, așa-zisa «literatură moldovenească» nu are cum să fie parte componentă a literaturii române, nici măcar sub zodia regionalismului, ea vărsându-se, împreună cu restul literaturilor sovieto-bolșevice din fostul imperiu, în marea „literatură sovietică” (Mănucă 2007: 170).

În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerțial, sfidând adevărul istoric, soarta „literaturii moldovenești” își conservă echivocul¹. Să ne amintim că în cadrul sistemului literar sovietic, literatura moldovenească, deși literatură națională, era parte a „norodului sovietic”, suportând o presiune slavizantă și împrumutând, obedient, trăsăturile literaturii majoritare. Așadar, ca parte – simbiotică – a literaturii sovietice (multinațională), ea nu era o literatură minoritară și, în consecință, nici regională, aparținând, la limita de est a latinității, unui „grup identitar nedecis” (Mănucă 2005: 96). Sub eticheta acestui etnonim parțial, „literatura moldovenească” marca, în contextul bilingvismului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului moldovenesc / basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un „specific artificial”, viața culturală recuza „matricea lingvistică”, afișând o identitate „ordonată”, impusă, atrasă pe orbită moscovită, deschisă viziunii imperiale, prin „ștergerea identității obiective” (Mănucă 2005: 91). Ca alt posibil pol de atracție, Bucureștiul era văzut într-o relație opozitivă, jugulându-se tendințele pro-românești. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba literară standard erau închise, schimburile de cărți și periodice prohibite, încurajate fiind „crizele de orgoliu”, deși literatura moldovenească (un produs hibrid) încorporase valorile românești (Eminescu și Creangă, de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolșevizarea României a „înghețat” astfel de realități geo-politice, ștergând identitatea reală și cultivând, la comandă moscovită, conflictul moldovenesc / român, animat de frustrări și complexe. Cum Moldova post-sovietică, sub pavăza statalității, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, dubiile și inimicițiile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat.

Încât, sub presiunea acestor circumstanțe istorice, rămâne – în numele consangvinității – soluția integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – Dan Mănucă. Tectonica literară, schimbările de cod, sarcofagul chirilicelor, înghețul ideologic, izolarea istorică, asaltul ruso-sovietismului și al condeielor oportuniste (dinozauri proletcultiști, idilismul de partid), inerția canonică, consensul obosit, muzeificarea, valul contestărilor, gâlceava „esențialilor” cu „expirații”, complexul mimetic, retardul, autoiluzionarea, respectiv declasicizarea, rezistența axiologică – toate se vor reflecta, corect sau fraudulos, în oglinzile criticii. Ceea ce obligă la o continuă revalorizare, operând o dureroasă reducere la scară.

Oricum, redeșteptarea națională a iscat adversități nebănuite. Chiar dacă ideologizarea ridicolă, practicată decenii cu osârdie, a sucombat iar „paznicii” au dispărut și ei, deruta axiologică și intoleranța polemică fac victime. Reevaluarea acestei literaturi rămâne un proces igienic, normal, obligatoriu pentru metabolismul cultural. Respectă acest proces „în marș” corectitudinea estetică? Învolburările generaționiste tulbură tabloul și falsifică scara valorilor. Criteriul generaționist, manevrat „cu obstinație” la noi, cum observase Dan Mănucă, nu poate avea, în sine, o salvatoare încărcătură axiologică.

Revizuirile, așadar, urmează. Seceta proletcultistă, realismul canonic, capacitatea imitativă etc. obligă la reașezarea valorilor și prefacerea hărții literare. Dar nu prin „decrete” generaționiste! Valorile coexistă în oglinda culturală, relieful axiologic e accidentat iar rocadele, atunci când se produc, au – necesarmente – o motivație estetică, nu biografică. Încât frenezia revizuirilor, firească pentru generațiile care vin, echipate cu un alt cod de lectură pe suportul relaxării ideologice trebuie să împace, credem, redeșteptarea sentimentului național cu mentalitatea europeană, dincolo de false discordii și păguboase exclusivisme. Și, desigur, într-un pluralism civilizat al opiniilor. Acel așteptat „examen de integrare” (cf. M. Cimpoi), clădind o realitate culturală comună va redimensiona valorile prin inevitabila reducere la scară. Veritabila asumare în circuitul valoric românesc, refuzând autarhia sau infatuarea, întârzie; când în interiorul culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statutul marginal (ca „dat ontologic”), atunci, realmente, ea va ajunge „acasă”. Dar „întoarcerea la Ithaka e plină de acțiuni recuperatoare”, sublinia Mihai Cimpoi (Cimpoi 2009: 15).

Astăzi, sub umbrela europenismului, asistăm – paradoxal – la un fenomen de centrifugare. Voga teoriilor regionaliste, sub impuls economic, obligă și la un efort de clarificare, conceptul ca atare dovedindu-se „fragil”, nota Dan Mănucă. Un scurt excurs istoric ne obligă să constatăm că, după Unirea din 1918, provinciile revenite la Țara-mamă au îmbrățișat regionalismul literar, chiar dacă pretinsul specific zonal, dincolo de zgomotoasele „declarații de principii”, n-a putut fi dovedit. Localismul creator, teoretizat de Al. Dima (în revista Familia, 1935) a avut ecou, dar erupțiile centrifuge se manifestau pe suportul unității de limbă. În cazul Basarabiei, însă, regionalismul este un concept geopolitic, demonstra ferm Dan Mănucă, reanimând particularitățile centrifuge față de românitate. Iar concluzia criticului cade implacabil: „Apare cu limpezime că, deocamdată, conceptul de «regionalism basarabean» este de ajuns de compromis pentru ca resuscitarea lui să fie oportună”. Am prelungi, astfel, o strategie anexionistă «străină de literalitatea însăși», acreditând – sub gir academic – o „fraudă bolșevică” (Mănucă 2005: 84).

Presiunea slavizării obligă la apărarea identității și a specificității. Dar acțiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic și, sub masca afirmării identității, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranță ori a comite o fraudă științifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), încurajând un „genocid etnico-cultural”, nota Eugen Coșeriu; fiindcă român și moldovean „nu sunt termeni de același rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenței a două state românești și a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, vom spune, fără echivoc, că acel „naționalism sănătos”, cerut de E. Coșeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreșit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-și apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor și infatuărilor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depășind un dispreț păgubos sau virulența injurioasă n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste”, protejând un pretins specific regional. Deși a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” și regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-și „destinul golgoteean” (Cimpoi 2009: 272), cu o identitate disonantă față de cadrul referențial românesc. Încât și literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e și azi privită ca o literatură paralelă.

Aplicat, metodic, nedigresiv, respectând tropismele filologiei de școală veche, Dan Mănucă, pornit în lume din Dolheștii Sucevei vădea un „stoicism salubru” (cf. Antonio Patraș) și un polemism sub control. Ne invita să deslușim programul literar al grupării și tainele epocii junimiste (stăruind și asupra minorilor), să traversăm „cercurile” pelerinajului eminescian (Destinul, Legenda, Ființa) ori modernitatea lui Liviu Rebreanu, mereu sobru și riguros. Cu un interes special, apt de reconsiderări spectaculoase, pentru textele vechi ale secolului al XIX-lea, încă obscur, de la romanul postpașoptist, impunând Bonus pastor ca model epic (stârnind reacții piezișe) în Lectură și interpretare (1988) până la, în colaborare, impozantul Dicționar al literaturii române de la origini până la 1900 (1979). Păstorind o vreme Institutul „Alexandru Philippide” al Academiei Române (1990-2009), deplângând interesul redus pentru scrisul românesc din țările vecine. Și blamând, cumpănit, de regulă, încetățenitele „practici autohtone”, ignorând canoanele europene; altfel spus, „mediile profesioniste din afară”. Vituperând, însă, în Sic iubeo, sic volo, eseul care deschidea volumul Cronici literare (2016), denunțând acolo „eșecul tehnicilor foiletonistice” (cu „toate bunele și relele lor”) în alcătuirea unor istorii literare moderne.

Eforturile lui Dan Mănucă, repudiind geografia literară ca „fenomen nu numai nociv, ci și derizoriu” (Mănucă 2012: 146), vizau, de fapt, desprinderea de „tiparul literar sovietic”, semnalând „gradul de prezență a scrisului literar românesc”. Tenta polemică a scrisului său, mai puțin subliniată, întreținând „adversități mute”, invită la o grabnică reconsiderare, conferindu-i, fie și postum, o altă vizibilitate. Om de bibliotecă, cu opinii ferme, personale, adversar al locurilor comune, repudiind volutele stilistice și folclorul cafenelei, Dan Mănucă a practicat – pe o solidă bază informațională – o critică de reconsiderare, revizitând cazuri pretins-clasate. Un comentator onest, de analiză rece, pe tipar germanic. Fără a îmbrățișa criteriul generaționist (partizan) și fără a agrea „monstruozitățile” unor istorii literare (înstrăinându-se de obiect), Dan Mănucă, permeabil ideologic, a mizat, cu efort recuperator, contextualizant, pe o literatură română generală, atent la tectonica literară și crizele de identitate. Ceea ce explică interesul pentru „obsesiile regionaliste”, identitățile „impuse”, literatura moldo-sovietică etc., cercetate acribios, cu apetit polemic, în ramă geopolitică, militând – pe suport axiologic – pentru reîntregirea culturii române.

Notă:

¹ În urmă cu aproape trei decenii publicam Cele două Românii? (Editura Helicon, Timişoara, 1993), volum în care deplângeam, pe urmele altora, o aberaţie istorică: existenţa a două state româneşti! Au urmat: Bătălia pentru Basarabia (în două ediţii, 2000 şi 2002) şi masiva antologie Poeţi din Basarabia (2010, sub egida Editurii Academiei, în colaborare cu Editura Ştiinţa din Chişinău), fără ecou, supusă unui ciudat embargou, încercând o radiografiere a fenomenului poetic basarabean pe durata unui secol, pledând pentru edificarea unui spaţiu cultural comun. Fireşte, refuzând derogări valorice, propunând inevitabile declasări, în sensul unui metabolism cultural normal, integrând în circuitele noastre axiologice oferta literară de peste Prut. Temperând isteria antiromânească, românofobia care flutura pericolul „anexării,”, pregătind – vorba regretatului Andrei Vartic – „coacerea premiselor”. Vrem a spune, aşadar, că Basarabia nu e o provincie fără literatură, cantonată încă într-o estetică ofilită, chiar dacă supusă lungă vreme deznaţionalizării (mankurtizării), recondiţionând – printr-o propagandă ostilă – ficţiuni staliniste. Cum Republica Moldova există pe harta lumii, cum – inevitabil – e invocată statalitatea, obţinută, e drept, printr-o anevoioasă legitimare, însoţită de exaltări autohtoniste, întrebarea de neocolit priveşte hilara pretenție a unei literaturi moldoveneşti, suficientă sieşi.

Referinţe bibliografice:

Cimpoi 2009 = Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediția a IV-a reactualizată, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009

Coșeriu 2017 = Eugen Coșeriu, Despre așa-zisa „limbă moldovenească”, în „Limba română” (Chișinău), nr. 3, 2017

Kellner 2001 = Douglas Kellner, Cultura media, traducere de Teodora Ghivirigă și Liliana Scărlătescu, Prefață de Adrian Dinu Rachieru, Iași, Institutul European, 2001

Malița 1998 = Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Spre geomodernitatea secolului XXI, Prefață de Ricardo Diez-Hochleitner, București, Nemira, 1998

Marga 2018 = Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Brașov, Libris Editorial, 2018

Mănucă 2005 = Dan Mănucă, Literatură și ideologie, Iași, Timpul 2005

Mănucă 2007 = Dan Mănucă, Restituiri (Critica criticii), Iași, Princeps Edit, 2007

Mănucă 2012 = Dan Mănucă, Literatură, identitate și regionalism, Iași, Princeps Edit, 2012

Mănucă 2016 = Dan Mănucă, Cronici literare, Iași, Tipo Moldova, 2016

Platon 2017 = Mircea Platon, Elitele și conștiința națională, București, Contemporanul, 2017

Pop 2016 = Ioan-Aurel Pop, Identitatea românească: felul de a fi român de-a lungul timpului, București, Contemporanul, 2016

Dan Mănucă and “reconsideration criticism”

Keywords: globalization; literary centrifugation; localism; literary geography; „imposed identities”; geo-politics; general Romanian literature

Dan Mănucă was a library-man, with firm and personal opinions, an op ponent of common places, disclaiming the stylistic volutes and the café folklore. On a solid international basis, he practiced a reconsideration criticism, re-visiting alleged-classified cases. He was an honest commentator, with a cold analysis, on a Ger manic pattern, developed in a columnist Romania, which was still missing the chroniclers’ gambol and cheerfulness. Dan Mănucă didn’t embrace the generationism criterion (parti san) and didn’t agree with the monstrosities of some literary histories (alienating from the subject). He was ideologically permeable. With a recuperating and contextualized effort, he staked on a general, Romanian literature, being attentive to the literary tectonics and the identity crises. This explains his interest in the “regionalist obsessions”, the imposed identities, the Moldavian-Soviet literature etc. – researched with extreme exactness, with polemic appetite, in a geo-political frame, and axiologically militating for the reunification of the Romanian culture.