Notre-dame

Constantin Olteanu este un prozator original și foarte uman, dacă se poate spune așa. Îmbină de minune latura poetică cu cea lirică, cu poezia. Iese ceva foarte frumos. Toți eroii din noua sa naraţiune „Notre Dame” stau în picioare și cititorul îi vede aievea. Sunt oameni cu trăiri intense, sunt destine. Și încă ceva: autorul găsește detalii firești, oferind textului veridicitate. Ficțiunea e viață reală și cititorul nu pune la îndoială nimic. Eugenia David

A înțeles Pavel Racoviță, a înțeles repede că între Catrina și Tudor se țese o pânză pe care n-ai s-o poți rupe. Că nu are nimic? Are. Are inimă-n el, și inima asta le face pe toate. Nu tot ce bate în piept e inimă. L-a văzut și în dimineața zilei în care pornea să o ducă pe Catrina la școală. A dus geanta până la căruță, apoi a alergat până în cuhne după un scaun. Un scaun dintre cele pe care stăteau seara la masă. Caii lui Pavel Racoviță purtau fiecare câte doi canafi roșii prinși de o parte și de cealaltă parte a căpăstrului. I-a făcut Tudor din câteva țăjii găsite-n hambar. Da, aveau și câteva căpăcele adunate de la sticlele cu odicolon, tot de căpăstru prinse, însă canafii se vedeau de departe și de departe puteai să spui: „A lui Pavel Racoviță. Căruța lui Racoviță”. Și a pus scaunul lângă roată. De câte ori a urcat Catrina în căruța lui taică-său, de câte ori! Așa, cu un picior sprijinit de butucul roții și cu celălalt aruncat peste scândura șărăbanei. De câte ori! Și acu, poftim, un scăunel lângă roata căruței. Că nu-i șade bine unei domnișoare să sară în căruță ca un băiat. Și apoi, pantofii ei negri, lăcuiți, cu o curelușă prinsă la glezne… Cum să-i zgârii, Doamne ferește!

L-a văzut Pavel Racoviță pe băiat, cu scăunelul ridicat de la pământ și cu o palmă dusă spre piept, la câțiva pași de poarta deschisă larg ca să iasă căruța.

Maică-sa nu a ieșit din curte. A rămas lângă prispa casei. Cu un colț al baticului dus când spre ochiul drept, când spre ochiul stâng. Nu pleca fata asta pentru totdeauna, însă era pentru prima dată când pleca.

Mircea a găsit mai târziu caietele mamei. Într-o ladă de lemn urcată în podul casei. Caietele mamei. Avea scrisul frumos, cuminte și lăsat să curgă literă cu literă prinse una de alta. Ca apa râului. Așa a fost sau așa părea să fie fost și viața ei. Cuminte și lăsată să curgă an după an, prins unul de altul. Ca apa râului. Și fraze scurte cât ai trage o dată aer în piept. Fiecare cu majuscula ei în pragul cuvântului de început și fiecare cu punctul ei. Despre seceriș, despre un copil venit cu maică-sa într-o duminică la biserică, despre florile din grădină. Cuminte și lăsat să curgă literă cu literă prinse una de altă. Și niște cărți. Da, și o carte cu trei lalele pe copertă. Cineva a împins lada mai departe de horn. Sau poate mai aproape de palma de lumină ajunsă în podul casei prin ferestruica lăsată-n fronton. O palmă de lumină. Ca să poți căuta prin lada de lemn și ca să poți desluși ce e cu cartea asta din mâna ta sau ale cui sunt caietele în care a ruginit cerneala din cuvinte. Departe de horn. E totuși foc între pietrele lui. Și e podul casei. Și e casa ta. Da. Ai și tu o icoană într-un colț al odăii de jos, însă vezi cum e – ai palmele pline cu apă, dar dacă e să le cuprindă focul, nu poți face nimic. Au fost de față toți sfinții cerurilor când s-a aprins catedrala. Și a ars. A ars ca iarba. Pentru că ei nu ca s-o stingă s-au aplecat asupra mulțimii. Ca să o aprindă s-au aplecat. Și sfinții au tăcut cuminți fiecare pe foaia lui de lemn, un pic retrași după dantela de aur și abia găsiți de pana de foc a lumânărilor care ard și ele într-o interminabilă jertfire.

Le are și acum. Caietele și cărțile mamei. În noaptea în care au fost duși la gara din Bălți nu s-a gândit nimeni la caiete și cărți. Doar niște haine. Niște haine pentru băieți, niște haine pentru Catrina. Și două pâini. Maică-sa cocea pâine sâmbăta. Două pâini până sâmbătă le-ar fi ajuns. Tudor ducea vreascuri de cu seară lângă gura cuptorului, iar dimineață aprindea focul. „Nu pune mult, nu pune mult, că ai să dărâmi cuptorul”, îi spune Catrina. Știa de la maică-sa că focul trebuia lăsat să ardă cuminte. Și tu tot cuminte trebuia să umbli. Să fii liniștit și să fii împăcat. Ca să nu superi pâinea. Că neliniștea ta și supărarea ta trece la pâine. Cum? Nu știu cum. Dar te simte. Și te vede că ai, ai ceva pe suflet. Ai inima neliniștită. Te simte. „Nu pune mult, nu pune mult…”

Două pâini. Pentru că, vezi, tu crezi că mâine e sâmbătă.

I-ar fi scris femeii de la Craiova. Purta acum scrisoarea în buzunarul interior al sacoului. Ca pe un act. Cu nasturele încheiat și fără să mai păstreze în el altceva. Ce căuta scrisoarea asta în buzunarul lui? Pe plic era scrisă adresa redacției. Redacția era destinatarul, nimeni altcineva. Da, redacția.

I-ar fi scris femeii de la Craiova. Doar că nu poate scrie nimic. Cui s-o trimiți? Scrisoarea cui s-o trimiți? Și ce să-i spui ei? Și de ce ei să-i spui toate lucrurile astea? Ea pur și simplu scrie cum un băiat... Cum un băiat a salvat-o pe fata pe care o iubea cum nu a iubit nimeni vreodată. Să fi rămas acolo, în vagon, cine știe? Cine știe? Pavel Racoviță s-a întors în sat peste mulți, peste foarte mulți ani. Doar el și soția sa. Băieții... Amândoi băieții au căzut sub gheața unui râu din apropierea casei. O casă din bârne ridicată cu două topoare și cu mâinile lor. Au intrat în ea odată cu iarna, dar au reușit să lase frigul afară. Băieții s-au dus la râu, poate, cine știe, le cade ceva de mâncare. Când se întorceau, a crăpat gheața. Se vedea de pe mal ochiul umed aproape de mijlocul apei. Doar ochiul umed. Pavel Racoviţă i-a strigat, i-a strigat... Dacă era și Catrina cu ei, cine știe. I-a strigat, i-a strigat.

I-ar fi scris femeii de la Craiova. Asta i-ar fi scris. Dacă era Catrina cu ei... Ce știe ea, femeia de la Craiova? I-a strigat. I-a strigat...

Pe plic era adresa redacției. Și scrisoarea începea tot așa: „Bună ziua, dragă redacție”. Dacă ar fi scris „Bună ziua, domnule Mircea Mosor”… Ce mai știa femeia de la Craiova? Că o va citi cineva anume? Asta a vrut? De ce a vrut asta? Cine e ea, femeia de la Craiova?

Catrina Racoviță nu a fost deportată. Au mers ținându-l strâns de mână pe Tudor până acasă. Până la casa lui Tudor.

„O să se-ntoarcă și ei. O să se-ntoarcă.” Asta-i spunea Tudor. Câteva cuvinte care, cine știe dacă au putut trece cumva peste spaima ei. „O să se-ntoarcă. Așa mi-a spus taică-tău. Că el m-a rugat să vin și să te iau. Mi-a spus printr-un soldat de acolo, de lângă vagon. S-o fi-nțeles ei între ei, cine știe.” Când a vorbit taică-său cu Tudor și când a vorbit el cu un soldat? Poate că a vorbit. Poate. Dar Catrina nu a văzut nimic. A observat doar că în vagon au mai urcat pe cineva. O femeie, se pare că, o femeie. Și tot atunci, soldatul a scos-o pe Catrina din vagon. O striga pe maică-sa și îl striga pe taică-său. Și îl vedea în față pe Tudor, iar Tudor nu avea când și nu avea cum să-i spună că… Ce să-i spună? Că a vorbit tatăl ei cu… Și că l-a rugat pe Tudor… L-a rugat să…

A sărit gardul. Era, de fapt, vița-de-vie pe care o grămădeau an de an la marginea hatului. A mers printre butuci până a ajuns sub vișinii din spatele casei. Se coc vișinele în grădina lui Pavel Racoviță. Roșii ca cele de acum un an. Și poate, poate dulci-acrii ca și atunci când le țineai în poala cămășii tale, uitate acolo când tu lipeai de suflarea ta suflarea Catrinei. Uitând de ele și de toată lumea asta. A găsit ușile casei deschise. Și ușa hambarului tot deschisă era. Nu, încă erau toate la locul lor, dar un abur străin le-a învăluit pe toate. Și devii străin tu. Pentru o masă cu trei picioare șlefuită pe margini de câtă atingere de mână a trăit ea. Pentru covoarele încă prinse pe perete. În dulap, încă mai erau rochii de-ale Catrinei. Și rochia albă de bumbac, subțire și lungă, și… Și monedele roșii, dulci-acrii… Cum să se spele? Nu au luat toate icoanele. Câteva din ele încă mai întreabă cu tăcerea lor: ce facem noi? Cine sunt oamenii care au plecat? Și cine sunt oamenii care au venit? Că alții sunt. Parcă șoptesc aceleași rugăciuni și parcă același semn lasă în urma degetelor purtate spre frunte, spre inimă…Unde încep ei să fie alții? Și când? Dacă alții sunt.

A luat câteva rochii, niște tacâmuri, niște cămăși de-ale lui Pavel Racoviță și… Și o icoană. „Doamne, Dumnezeule, tu vezi, tu le vezi oare pe toate câte se-ntâmplă? Iartă-ne, Doamne.”

A plecat tot pe sub vișini, tot printre butuci și tot peste grămezile de viță-de-vie de la marginea hatului. Ca un hoț.

 A văzut mai târziu căruța lui Pavel Racoviță la cineva din sat. Se vedea de departe. Cu patru canafi roșii agățați de căpăstru. „A lui Pavel Racoviță. Căruța lui Racoviță”.

Cui i-a scris femeia de la Craiova? Poartă scrisoarea în buzunarul din interiorul sacoului și are grijă ca nasturele de la buzunar să fie încheiat.

Avea parcă o oarecare teamă că ar putea să o piardă. Dar și mai mult să o găsească cineva. Cineva – cine știe cine. Și dacă o găsea? Ce putea înțelege el dintr-o scrisoare și cine erau pentru el băiatul acela și fata aceea? Un băiat și o fată.

În sat nu a auzit nimeni de nimic. Știa tot satul că Catrina lui Pavel Racoviță a rămas acasă, dar ca să întrebe de ce… Nu a întrebat nimeni. S-au gândit mulți că în ziua în care au fost luați de acasă, Catrina și Tudor erau deja logodiți și că nu mai avea nimic cu Pavel Racoviță. Pe Tudor? Cum să-l duci pe Tudor în Siberia? Un băiat care nu avea nimic mai mult decât cămașa și pantalonii de pe el. Cum să-l iei?

Poartă scrisoarea în buzunarul din interiorul sacoului și are grijă ca nasturele de la buzunar să fie încheiat.

Când a stat ultima dată împreună cu ei, mai avea doar câteva luni până la absolvire. I-a scris taică-său o scrisoare scurtă. Cuvinte pe care le-a mai citit și în alte scrisori. La sfârșit îi spunea că maică-sa a slăbit rău. Că nu se poate ridica din pat și că nu mănâncă deloc. Cere din când în când o cană cu compot, rupe cu degetele ei străvezii miezul de pâine din felie și îl moaie în zeama din cană.

Are literele rupte scrisoarea lui taică-său. Nu știu când a învățat să scrie. Dintre toate literele, doar „i” nu e chirilic. L-a văzut acasă când trebuia să scrie ceva. Ținea un timp tocul deasupra foii, mișcându-l în aer. Parcă scria fără să atingă hârtia. Un fel de repetiție. Își termina scrisorile cu un „La revedere” desprins un pic de restul textului. Așa a văzut el pe undeva. Poate într-o altă scrisoare.

A venit acasă aproape de Paște. Era târziu Paștele în anul acela. Înfloreau vișinii acolo în sat.

– Măi Mircea, zice taică-său, poate te întorci la Chișinău. Că ce-o să spună la lucru? Vezi să nu ai probleme. Las’ că mă descurc eu singur aici. Și maică-ta, vezi, parcă… Parcă a mâncat azi un pic.

Nu a plecat. Era Paștele peste câteva zile, iar până atunci a săpat o bucată de vie, a făcut ordine prin curte și pe unde a văzut el că se poate și altfel. Taică-său își găsea de lucru mai mult prin curte. Din când în când se dădea lângă ochiul de sticlă al ușii. Și își căuta de lucru. Tot în curte.

L-a strigat pe Mircea. Era nu departe de casă când l-a strigat.

– Maică-ta… Maică-ta…

Avea privirile prinse de podul odăii. Și mâinile atinse una de alta peste pieptul ei în care inspira și respira aer nici cât ai sufla într-o păpădie. În pod își ținea privirile sau dincolo de el? A întors capul spre Mircea, răsuflând tot mai des și mai des. I-a văzut ochii. Vinovați, nu știu de ce.

Era singurul om pe care îl vedea stingându-se în fața sa… și era mama lui. Și privirile ei. Ce e cu vina asta-n priviri? Ce ai făcut, mamă, tu ca să-mi spui că ești vinovată. Ce puteai face tu? Și de ce, de ce mie să-mi spui că ai fi vinovată? Cine sunt eu: un copil pe care l-ai iubit și care te-a iubit tot atât de mult. Cine sunt eu ca să-mi spui?

S-a întors cu fața spre păretar. Ultima ei răsuflare… Cât ai scutura toate păpădiile câmpurilor.

Cine sunt eu, ca să-mi spui?

L-a mai văzut pe taică-său plângând și până la asta. De fapt, atunci, nu plângea. I se umezeau ochii. I se umezeau până când albastrul lor părea să se prelingă odată cu lacrima lunecând pe obraz. Și ai fi gata să crezi, că, de fapt, bătrânii nu plâng. Nu plâng niciodată. Plâng copiii din ei. Rămași acolo unde pot trăi ei ca să plângă când îți vine să plângi și ca să se bucure când… când te bucuri. Când vezi și tu o albină pe floare. Sau când se coc cireșele sub frunze. El, copilul din tine, se bucură. Ale tale sunt doar ridurile peste care se rostogolește lacrima aceea. Doar ridurile.

Să o mai fi ținut Dumnezeu niște ani… Să o mai fi ținut. Că nu a făcut rău nimănui și că oricum acolo ar fi plecat. Oricum. Dar să o mai fi ținut niște ani. A vrut să o mai aibă în față. Fără durere și fără nopțile ei rupte bucățică cu bucățică de numai ea știe ce. Tresărea cum numai o fura somnul. Și o auzea răsuflând. Abia răsuflând. Și iar tresărea.

– De ce nu dormi, mamă, de ce nu dormi?, o întreba Tudor.

– Dorm. Cum nu dorm.

Dar avea ochii deschiși.

Au scos sicriul din casă și au înșirat poduri unul lângă altul, fiecare cu un colac și cu o lumânare. Îmbrăcată într-o rochie albastră peste care mai avea o bluză. Și peste rochie, și peste bluză, și peste fața ei un vânt ușor scutura petale de vișin. Fața ei, acum fără riduri. Unde au dispărut ridurile acelea? Înseamnă că, ele, ridurile, nu au nimic cu pielea ta. Înseamnă că le trăiești. Iar atunci când mori, mor și ele. Petale de vișin ninse pentru tot restul timpului.

– Acum, ce faci, că rămâi singur, l-a întrebat Mircea. Poate mergi la mine. Avem o odaie în care ai putea sta tu. Bine, e odaia Alexandrei, dar ea… Ea vine rar de tot.

A tăcut. Pe prispa casei și el. E și o poză, undeva într-un sertar. Pe aceeași prispă, alături de maică-sa. Nu pozau. Pur și simplu stăteau pe prispă fiecare cu gândurile lui. Maică-sa încă era bine și încă mai întreba: „Măi, Tudore, da’ băiatul cela nu mai dă pe acasă? Acu, cât mai trăim noi, că mai târziu…” Ceva îi spunea Tudor, ceva îi spunea. Și de Alexandra-ntreba. Și-a dorit întotdeauna să aibă o fată, numai că nici până la Mircea, nici după el nu a mai fost nimeni. „Așa a fost să fie, zicea Catrina, când venea vorba de copii. Nu e cum vrem noi.” Și-a dorit întotdeauna să aibă o fată. Și spunea că Alexandra e fata ei. Chiar dacă o vedea rar de tot la ea, și, dacă venea, pleca peste o zi-două, lăsând în urmă amintiri dulci despre o fată care e toată numai suflet și inimă și care: „Doamne, de ce nu mi-ai dat și mie una ca dânsa?”

„O să avem și o fată, îi spunea Tudor. Ai să vezi, o să avem și o fată.” Și ea credea. Credea. Pe cine să crezi dacă nu pe bărbatul care te ține în palma sa ca pe o picătură de lumină păzită de cea mai ușoară suflare de vânt. Pe cine să crezi?

Mircea știa că lângă el a lipsit întotdeauna fata pe care și-o dorea maică-sa. Da, Otilia a apropiat de el parfumuri amețitoare și bucle lejere date de Dumnezeu, dar a lipsit, întotdeauna a lipsit o fetiță care să găsească mereu odicolonul maică-sii și care să joace pe spate două cosițe împletite parcă din razele soarelui. Și a trăit toată viața ei căutând-o. Toată viața.

Otilia a citit în ochii Catrinei această nedreaptă împărțire făcută de cineva și a încercat să umple acest gol stând ore în șir lângă ea, cerându-i sfatul până și pentru cele mai clare situații și mulțumindu-i cu căldură și cu o mână lăsată ușor peste umărul ei. Poate a reușit, poate nu.

Notre-dame

Keywords: Racovitsa; Katrin; Siberia; soldier; God; mother

The novel „Notre-Dame” encourages the belief that the simple re-reading of life completely surpasses fiction. The questions you formulate or are for mulated to you throughout your life never have a single answer, and our habit of dividing our deeds into good and bad seems to be wrong. It hap pens quite frequently that love and crime have the same heart, and trying to make a choice can end up killing both.