Despre frivolitatea ființei și alte lucruri disjuncte din viața noastră

Despre debutul poetic al lui Iulian Fruntașu la 1996, Beata în marsupiu, scria Alexandru Mușina ca despre „o certitudine”. Este exact cuvântul pe care îl căutam despre acest volum de debut în proza scurtă de data aceasta, Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept, apărut în acest an la Editura ARC, semnat de același Iulian Fruntașu, care a mai scos la Editura Cartier și O istorie etnopolitică a Basarabiei (2002), St. Bosnia Blues (poeme, 2006), Să fi fost totul o mare păcăleală (poeme, 2016), Eseu asupra încremenirii, o istorie subiectivă a Republicii Moldova (2019).

Impresia certitudinii pe care o lasă lectura prozei scurte a lui Iulian Fruntașu este dată de o anumită complexitate scripturală, este divers ca tehnici și strategii narative, ca subiecte și abordări, încât ar putea unele chiar și să nu placă. Or, poate că atunci când nu-ți place un scriitor, știi cel mai bine de ce anume nu-ți place și de acolo poate începe de fapt afinitatea de lector, întrucât anumite categorii de cititori nu doar că se lasă provocați, ci tocmai asta caută. Deci prozele lui Iulian Fruntașu nu se citesc ușor, în sensul în care ai o anumită dificultate de a schimba registrele de la una la cealaltă. Sunt niște proze scurte à la longue haleine, având fiecare oarecum o structură globală. Și parcă aș zice că în fiecare povestire zace un roman trădat (nu ratat!), pentru că fiecare proză scurtă trădează ideea de construct, o întindere pe care o urmărești din primele rânduri și pe care de multe ori detaliile nu te ajută să o intuiești decât dacă ajungi la ultimul, uneori cel de pe ultima pagină. Iar această risipă de psihologii, fenomene și evenimente în câteva pagini nu poate decât să avantajeze un cititor căruia i se dă rețeta unei scurtături spre o literatură a judecății imprevizibile.

Iulian Fruntașu oferă tot atâtea rețete de scriitură câte texte publică cu această ocazie, inclusiv note de subsol autocritice inclasabile la adresa scriitorului însuși: „Există scriitori de limba română de o superficialitate cutremurătoare, care cred, printre alte inepții, că este posibil să vomiți într-o sticlă PET…” (p. 229). Niciun text nu seamănă cu celălalt, însă toate păstrează tonalitatea unui dilematic resemnat în ideea unei soluții suprasecvențiale. Între copertele acestei cărți găsim chestiuni de moralitate care sar în aer și perturbă micile noastre repere, înfruntări ale răului față în față în disperarea de a găsi binele, frâul liber al sentimentului negăsirii atunci când izbucnește limbajul licențios (cum remarca tot Al. Mușina, spunând despre acesta din urmă că „nu este nici rezultatul manifestării «spiritului derbedeu», nici al «plăcerii aristocratice de a displăcea». Ci rodul exasperării de a nu găsi (…) un sens care să autentifice trăirea”), mai găsim suflete pe care le îmbolnăvesc nedreptatea și pierderea, prostituate cu vocație vizionară, politicieni prostituate, personaje în căutarea justificării existențiale.

Deocamdată ce este mai vizibil și mai repetitiv, pentru că asta încercăm la o analiză literară, este de observat o tehnică a acumulări pentru un rezultat imprevizibil, de fapt. E ca și privirea atentă și îndelungă a cuiva în oglindă (până la disoluție), ca apoi să se întoarcă oglinda pe partea cealaltă și tocmai partea opacă a acesteia să restituie chipul autentic al privitorului. Avem în carte cel puțin trei finaluri în această cheie logică: din Georgia on my mind, Uneori trebuie să fii prost pentru a fi deștept, O zi proastă pentru spanioli.

Limbajul lui Iulian Fruntașu, unul dintre aspectele cu miză și impact ale prozei sale, este deci unul dezvrăjit estetic, care uzează de asocieri intimidante de multe ori. În Cântecul cocoșului din Drenica, de exemplu, bucata care deschide cartea, avem imaginea orașului ca târfă în care politicul (totalitarismul) este văzut drept o platformă de manifestare a instinctelor arhaice, a jubilației iraționale a vieții. Limbajul libidinos de sorginte freudiană aduce în evidență relațiile interumane schizoidale, care separă universurile, înstrăinează, însingurează, revoltă, întorcându-se în neant. Tematica predilectă proiectează aici contextul construcției socialismului iugoslav pe mentalitatea sârbă. Și la Iulian Fruntașu energiile dirijate politic apar ca niște stihii care ucid, iar razele de speranță sunt mici personaje rezonatoare care trăiesc momente de luciditate individual, induse de rachie sau… „Treptat și cu o viteză accelerată, lucrurile au început să degradeze în jurul nostru, deveneau incomprehensibile, de o violență inumană, nici fiarele nu procedau așa! Lumea parcă înnebunise. Oamenii și-au descoperit esența sălbatică cu o furie greu de imaginat, de parcă au existat niște inhibiții primordiale suprimate de mult timp” (p. 20). Astfel, în acest context, Zoran Misic este, de exemplu, o tipologie tare prin fragilitatea revoltată a ființei sale, este un soldat care ucide, dar care se emoționează în fața ororii. Personajele lui Iulian Fruntașu, luate toate pe rând,  sunt psihologii în vervă, care își caută în permanență reperele și le găsesc (!) chiar și sau mai ales la capătul unui drum greșit, proza sa nutrindu-și rațiunea de a fi anume din contradicțiile dinamicii interioare.

Nu lipsesc din carte nici caricaturile, în Diplomatul avem de a face cu o apariție schizofrenă de adorație politică  recognoscibilă în zilele noastre, din spectrul literar al mizeriei umane și al handicapului structural.

Despre răul congenital și subsidiar al ființei umane este, de exemplu, Marlboro Gold. Ianis este personajul central, un ucigaș leton, urmașul celor mai teribili nkvediști, care își ucide nevasta că e lesbiană, fără a bănui acest lucru până să i se dezvăluie, de altfel, un muncitor dedicat, banal, un electrician aparent fără cusur. Apoi mai ucide irațional o fată de 13 ani. Naratorul personaj, iubitul surorii acestui Ianis, sfârșește prin aceste legături să calce pe urmele lui Ianis, într-o plimbare luându-se, la rândul său după o fată de 15 ani. O bucată despre răul contagios și despre natura care nu face salturi, iar travaliul normalității poate fi de lungă durată și multă vreme gratuit. O proză cutremurătore despre „înțelepciunea” viului (ca să nu zicem a „psihopaților”, după un celebru psiholog britanic, Kevin Dutton), despre firescul (inteligența?) cu care răul știe să se perpetueze, despre o violență nativă care scapă de sub control mai devreme sau mai târziu, zădărnicind travaliul civilizațional dintr-o Londră pașnică în care până și polițiștii sunt niște naivi de fentat cât ai zice pește.

Totuși, această proză comunică deopotrivă și că inteligența viului și dinamica existențială are un sens, nu se poate autosabota continuu: la fel de bine sau chiar cu o jumătate de măsură mai mult decât răul, și binele are partea lui inexorabilă. Cea mai bună dovadă în acest sens este, de exemplu, povestirea Maria (nu) există. Proza este una care ține cumpăna unei proporții dintre bine și rău, decent și degradant în raport cu stadiul de dezvoltare a civilizației în care se produc evenimentele. Maria este o femeie nevoită să devină întreținuta unui italian pentru a-și scoate familia de la Chișinău din mizerie. Detectivul angajat de tatăl și fratele ei să o găsească, cerându-i socoteală în judecată după ce aceasta a încetat să-și mai întrețină aparținătorii deraiați, este pe punctul de a-și refuza misiunea când află esența cazului. Asta după ce omul se retrăsese din structurile de stat din cauza corupției și degradării la care era martor și complice, fiind, prin urmare, dependent de onorariul pe care trebuia să-l câștige din afacerea de detectiv. Nici aici natura nu face salturi, binele este și el o stihie și, de fapt, rațiunea dinamicii viului în ultima instanță. Este marea speranță pe care o lasă această scriitură profund dezvrăjită cititorului: ideea că atunci când răul învinge înseamnă că lupta vieții nu s-a sfârșit.

De pe aceeași undă a dezirabilului este și Prietenii de care nu mă despart niciodată, o proză despre  noblețea de a suferi o pierdere umană. Morțile prietenilor înmănuncheate într-o boală sufletească dezvăluie în cazul personajului acestei bucăți paradoxul sănătății speciei – marcat,  de fapt, de o îmbolnăvire sufletească provocată de necazul altuia. Acest tip de îmbolnăvire din compasiune este în estetica lui Iulian Fruntașu tocmai inteligența speței umane.

În carte mai întâlnim și un minijurnal scris la două mâini al unui cuplu disfuncțional, în care fata mai ales, cea care nu avea tocmai o implicare clară în relație, psihanalizează excesiv, în diverse direcții, fără o finalitate sau cu singura finalitate de a-l responsabiliza exclusiv pe celălalt pentru „ce li s-a întâmplat”. Interesant este că naratorul reușește să îmbrace un subiect melodramatic aproape plictisitor în haine cvazisuprarealiste, subliniind ridicolul și penibilul interacțiunii în „dragoste”, ca psihoză care destructurează personalitățile.

Dincolo de asocierea lui Fruntașu cu Beaudelaire pe care o făcea cândva în poezie Alexandru Mușina, scriitura în proză a lui Iulian Fruntașu despre travaliul flagrant al vieții amintește de o afirmație a scriitorului și filozofului englez Aldous Huxley din romanul Contrapunct (1928) despre logică și viață, zicând că e „o chestiune de gust”, cel care alege logica, e mort, iar unii aleg moartea. Este vorba despre aceeași poziție în raport cu complexitatea lumii pe care o adopta Huxley în calitate de mare simplificator al acesteia în direcția vieții, situate în afara logicii de fabricație culturală, deci ideologică, în afara dogmaticului. Prin urmare, literatura este pentru Fruntașu, cumva ca și pentru Huxley, un teren al experimentului nonprejudecății, iar aici formele de viață se prezintă în diversitatea spectrală a binelui și răului, suscitând, provocând suspansul și sfredelind curiozitatea deznodământului.

 Iar ca să rămânem înțeleși și după ce Lovinescu, la 1937, în Istoria literaturii române contemporane, spunea că pornografia în literatură nu este limbajul licențios sau frivol, ci  lipsa de talent (în contextul în care discuta despre un biet Macedonski, dacă rețin bine), o să mai notez ceva legat de acest aspect, întrucât sunt curioase semnele gen „18+” de pe copertele acestor cărți. Or, și literatura poate deveni o dogmă dacă ne prefacem că nu au existat revoluționarii limbajului, în timp ce aceasta a ieșit de multă vreme din patul beletristicii, eliberând frumosul de plafonul gustului comun de frumos, al literei frumoase. Iar frumusețea a îndrăznit să se identifice cu libertatea de a simți și a gândi, ca o consecință directă cu o libertate a expresiei. Tocmai la acest registru regăsim o aderare și a prozei lui Fruntașu, una în care o replică licențioasă sau o înjurătură comportă tocmai flagranța pierderii esențialului, a fundăturii în care te aruncă finalmente o dogmă, e momentul critic și cathartic în același timp în vederea resituării ființei în raport cu propria existență. „Frivolitatea” la Iulian Fruntașu este anume partea de deșert ca loc de reconectare cu esențialul, în condițiile în care suntem constrânși la o redescoperire a umanului atunci când acesta își corupe funcțiile… Alunecarea în frivolitate este aici expresia unei nevoi de autodepășire. Vezi povestirea Moștenirea despre sexul oral și introspecția fetei în timpul prestației din cartea de proză scurtă la care m-am referit. Și mai cred că, de fapt, de la astfel de scriitori ar trebui să învățăm să înjurăm, dacă chiar e cazul! (vom vedea atunci că nu ne va servi prea des, nu facem noi literatură pe cât ne-am dori), din literatura bună adică, așa cum învățăm de mici despre crimă de la Charles Perrault, de exemplu, pentru că nu știm să o facem, nu știm cum să ne raportăm la impulsul redefinirii (afară de somatizare), incapabili de o reconexiune cu viața, de o resituare, rămânând cu temerea penibilului pe moment de a nu părea cumva sau, dimpotrivă, rămânând cu marele orgoliu de a fi îndrăznit ceea ce alții nu reușesc, ambele false opțiuni intelectuale. A, suntem capabili de reconectare cu esențialul? Ei bine, vorbim atunci de simple convenții de pe copertele cărților pe care editorii sunt nevoiți să le aplice. Iar cel puțin două dintre cărțile lui Iulian Fruntașu sunt încoronate cu acestea în forma: „Cartea este contraindicată minorilor și moraliștilor” (pe una de poezie!) sau „18+” (pe una de proză, dar tot ficțiune!). Nu strică, ele spun că tipăriturile sunt pentru cei care au ieșit din minoratul lecturii. E corect… și politic, și altfel.

About the frivolity of the being and other disjointed things in our lives

Keywords: Iulian Fruntașu; prose; unexpected effect; social disorder; psychology; licentious language; war; Easten Europe; Romanian literature

Iulian Fruntasu’s debut in short prose, known as a powerful poet of the eighties of Romanian literature in the Republic of Moldova, is a moment of certainty for the existence of this literary species. The prose writer stands out for the diversity of narrative techniques, for themes and psychologists in vogue, with the preponderance of the accumulation tech nique for an unexpected effect. One aspect that made publishers turn to the 18+ sign, even in the case of fiction, is one with a hermeneutic stake inherent in mature writing, licentious language meaning marking an imperative vacuum before a new, more meaningful beginning for a man dominated by the urgency of meaning.